Tradiție și înnoire la Mănăstirea Ţigănești

La Mănăstirea Țigănești, din comuna Ciolpani, judeţul Ilfov, monahiile împletesc rugăciunea cu rucodelia, păstrând cu sfințenie tradiția monahală. Locul respiră liniște și îndeamnă la cercetare lăuntrică. Vieţuitoarele de aici ne-au vorbit despre frumusețea trăirii călugărești și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnându-ne să acordăm mai multă atenție sufletului și rugăciunii în aceste vremuri tulburi.

Prin natura profesiei sale, un reporter cunoaște multe locuri. Unele rămân în minte pentru mult timp, altele se șterg repede din memorie. Cei care dau valoare unui loc sunt oamenii. La început de martie zgribulit, am vizitat, pentru a realiza un reportaj, Mănăstirea Țigănești din Arhiepiscopia Bucureștilor, pe care cred că o voi păstra mereu în inimă. Încă de la primii pași în incinta așezământului monahal m-a întâmpinat o atmosferă de pace așezată în fiecare lucru, care venea parcă din vremuri străvechi. Și într-adevăr aveam să aflu că Mănăstirea Țigănești a fost înființată în secolul al 17-lea de câțiva călugări români veniți din Muntele Athos, care au găsit aici un loc prielnic pentru rugăciune, înconjurat de lacuri și pădure. M-au însoțit prin istoria spirituală a locului stavrofora Eufimia Popa, stareța mănăstirii, și maicile-ghid Andreea Caracaceanu și Hrisantia Pascu.

„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătoasa”

În această zi friguroasă, cu fulgi răzleți, care acopereau ușor ca o binecuvântare casele monahiilor, am aflat loc cald de popas în biserica ridicată la începutul secolului al 19-lea, lângă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Monahiile vorbesc cu sfială în fața reportofonului, dar își deschid sufletul când le întrebi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu și ocrotirea Maicii Domnului.

De 43 de ani în această mănăstire, stareța Eufimia Popa ne-a vorbit cu căldura unei mame duhovnicești despre cele 74 de monahii din obștea cu viață de sine, deși vibrația vocii îi trăda emoția. De la 16 ani în mănăstire, maica a învățat că pentru un monah trăirea este cea mai importantă virtute, căci dintr-o stare duhovnicească bună ascultările se fac cu bucurie, iar încercările sunt mai ușor de depășit. Ne-a vorbit cu modestie despre cele trei voturi monahale - ascultarea, sărăcia și fecioria -, menționând că dintre acestea ascultarea este cea mai importantă, deoarece prin tăierea voii monahii pot spori duhovnicește: „Ascultarea te ridică la cer!”

La venirea în mănăstire, monahia Eufimia Popa s-a format ca ucenică pe lângă două maici: Heruvima Timar, fosta stareță a așezământului monahal, și Heruvima Pica, șefa atelierului, de la care mărturisește că a învățat rânduiala vieții monahale: „Eram un copil de 16 ani și nu știam nimic când am venit în mănăstire. Iar aceste două maici m-au învățat totul. M-a impresionat seriozitatea lor în tot ceea ce făceau. Întotdeauna le port în rugăciune, cu recunoștință pentru că m-au învățat să pot îndeplini, zi de zi, rânduiala monahală și seara să adorm rostind: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătoasa!”

Un așezământ monahal mereu înnoit

Cel mai vechi document cu privire la Mănăstirea Țigănești datează din anul 1776, din vremea primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti. Este un act al lui Paraschiv Căplescu, prin care moșia Țigănești din districtul Ilfov era dată spre vânzare „sfinției sale părintele Hrisant egumenul”. Până la anul 1780, schitul a fost locuit de monahi, iar din 1805, din inițiativa Mitropolitului Dositei, la Țigănești au fost aduse monahii de la schiturile Turbați-Ilfov (de lângă Snagov) și Hagi Dima (Schitul Maicilor din București). Prin această schimbare, obștea monahală a crescut, fapt ce a impus ridicarea unei biserici mai încăpătoare. Astfel, în anul 1812, cu ajutorul banului Radu Golescu, logofătului Florescu și arhimandritului Dositei, starețul de atunci al Mănăstirii Căldărușani, în locul bisericii de lemn a fost ridicată una din zid, pe care o putem vedea și astăzi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

În 1817 au fost ridicate biserica cimitirului, cu hramul „Sfânta Treime”, și bolnița, de către logofătul bisericesc Niculae Bâțcoveanu. Pentru întreținerea bolniței, Bâțcoveanu dăruiește mănăstirii moșia Zădăriciu, din județul Vlașca. Legea privind secularizarea averilor mănăstirești, din 1863, găsește Mănăstirea Țigănești cu numeroase posesiuni: opt moșii sau sfori de moșii, șapte vii (41 de pogoane), nouă hanuri, două mori, peste 1.500 de capete de vite etc. Din toate acestea i s-au lăsat la început grădinile dimprejur, 246 de pogoane pentru islaz în moșia Ciolpani, trei vii și câteva animale. Treptat însă, efectele secularizării se fac simțite, terenurile și averile sunt confiscate, iar mănăstirea trece la bugetul statului. După 1864, subvenția dată de stat pentru hrană devine insuficientă, lipsa oricărei posesii și a posibilităților materiale duce la decăderea economică a mănăstirii. Începând cu anul 1882 devine mănăstire idioritmică, cu viață de sine.

Așezământul monahal cuprinde mai multe clădiri cu destinații diferite. Stăreția a fost ridicată în anul 1817, dar a suferit în timp, la fel ca și celelalte construcții, multe reparații, refaceri și amenajări, ultimele în perioada 1967-1987. Tot la început de secol 19 s-au ridicat trapeza și bolnița. Vechile chilii ale maicilor datează din aceeași perioadă, dar aspectul lor actual este datorat ultimelor reparații, din 1987. În 1923 se înființează un atelier de covoare, instalat în spațiul în care era înainte bolnița. Acesta avea 12 războaie pentru lucrat covoare persane, de Smirna și chilimuri.

La începutul anului 1959, odată cu Decretul 410 referitor la desființarea unor aşezăminte monahale și reducerea numărului monahilor, maicile au fost date afară din Facultatea de Teologie și din seminarele monahale și alungate din mănăstire. Treptat, poate și datorită atelierelor de aici, care furnizau diverse țesături pentru veșminte bisericești și asigurau nevoile mai multor lăcașuri de cult, monahiile s-au putut întoarce în mănăstire, iar din 1990 viața monahală de aici nu a mai fost tulburată de evenimente din exterior.

Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni

Biserica mare, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată în anul 1812, prin compo­ziția arhitecturală și ansamblul său pictural ce exprimă monumentalitate și sobrietate, aparține stilului neoclasic, specific veacului al 19-lea. Pictura originală nu s-a păstrat decât în pridvor. În anul 1853, în vremea stăreției monahiei ­Fevronia, cu sprijinul starețului Eftimie de la Mănăstirea Căldărușani, se face o primă inter­ven­ție asupra picturii, ca urmare a reparațiilor executate la zidărie. Vor urma altele în 1880, când se execută o serie de reparații la acoperiș, turlă, ferestre și tencuielile interioare, care impun și intervenții asupra picturii, „afumată și ștearsă”, după cum rezultă din memoriile ­înaintate Ministerului Cultelor. Refacerea picturii a fost încredințată pictorului Serafim. O a treia intervenție, de mai mare amploare de această dată, are loc în 1895, când pictorul Gheorghe Stoenescu din Pitești a spălat, corectat și completat întreaga pictură. Tot cu prilejul acestor intervenții a fost montat și noul iconostas, ale cărui icoane poartă semnătura aceluiași Gheorghe Stoenescu.

În 1929, pictorul Dimitrie Belizarie din Pitești repictează întreaga biserică, lăcaşul dobândind astfel o decorație murală somptuoasă, sobră, cu tematică tradițională a iconografiei bizantine în care se resimt influențe apusene. Este o pictură ce respiră monumentalitate, aflată în deplină armonie cu arhitectura ansamblului, cu un colorit cald.

Cu prilejul ultimei restaurări, efectuată de soții Gheorghe și Valeria Trâșculescu, între anii 1985 şi 1987, au fost realizate completări și intervenții la nivelul decorației picturale.

Pe lângă biserica mare, ansamblul Mănăstirii Țigănești include şi biserica cimitirului, cu hramul „Sfânta Treime”, ridicată în 1817.

După cum mărturisesc monahiile, Mănăstirea Țigănești se află sub ocrotirea Maicii Domnului, fapt constatat de mai multe ori în situații dificile. Astfel, icoana Maicii Domnului păstrată de la prima biserică de lemn din secolul al 17-lea a apărat mănăstirea de un incendiu care a mistuit mai multe case din împrejurimi. O tânără însărcinată, căreia medicii nu-i dădeau șanse să nască un copil sănătos, prin rugăciune statornică adresată Preacuratei, a fost binecuvântată cu un copil sănătos, pe care l-a adus ulterior să-și cunoască protectoarea.

În incintă se pătrunde pe sub arcada unui turn-clopotniță. Actualul turn înlocuiește o mai veche construcție, ridicată odată cu biserica, în 1812. Clădirea destinată arhondăriei a fost ridicată în 1863. Aici a funcționat în preajma celui de-al Doilea Război Mondial o școală de surori de caritate. În prezent, clădirea adăpostește muzeul mănăstirii, care reunește valoroase icoane, obiecte de cult, cărți vechi și manuscrise, precum și o veritabilă colecție de broderii și țesături liturgice, datând din secolele 19 și 20, o parte dintre acestea realizate chiar în atelierele mănăstirii.

„Viața monahală e viață îngerească”

Monahiile de aici au împletit mereu rugăciunea și munca. Un moment important în istoria Mănăstirii Țigănești l-a constituit înființarea atelierului de țesut covoare. În 1923, prin grija Patriarhului Miron Cristea, în clădirea fostei bolnițe a fost înființat atelierul, dotat la început cu 12 războaie. Din anul 1948, atelierele de la Mănăstirea Țigă­nești au trecut în grija Administrației Patriarhale, vechile războaie fiind înlocuite cu altele noi, mecanice. S-a înființat și secția de broderie artistică eclezială, care realizează veșminte preoțești, țesături și broderii liturgice.

Pe lângă slujbele zilnice, monahiile lucrează la ateliere, se îngrijesc ca muzeul și casele de oaspeți să primească vizitatori, cultivă pământul și păstrează buna rânduială și cură­țenie a locului. În prezent, mănăstirea are 74 de viețuitoare și doi preoți slujitori. Se oficiază zilnic Sfânta Liturghie, Vecernia și Utrenia după rânduiala monahală și în fiecare vineri Taina Sfântului Maslu.

Între starețele mănăstirii au fost perso­nalități remarcabile, care au avut contribuții deosebite la înnoirea așezământului monahal. Dintre acestea o menționăm pe maica stavroforă Heruvima Timaru, care a condus cu pricepere mănăstirea timp de 38 de ani, în perioada 1970-2008. În acești ani s-au realizat schimbări importante în organizarea muzeului, au fost reparate trapeza, biserica și au fost consolidate casele monahiilor ridicate la începutul secolului al 19-lea. Monahia Heruvima a fost o pildă vie de râvnă și iubire, pe care le-a transmis întregului sobor. Din primăvara anului 2008, conducerea mănăstirii a fost încredințată monahiei Eufimia Popa. În acești 14 ani s-au realizat diferite lucrări de construire, reparații și întreținere la clădirea stăreției, arhondaric, trapeză și biserica mare. S-a înlocuit învelitoarea bisericii din tablă de zinc cu tablă de cupru. În interior s-au efectuat lucrări de restaurare-conservare a picturii murale, s-au înlocuit vechea pardoseală și sistemul de încălzire în sfântul lăcaș.

În final, maica stareță Eufimia Popa ne-a vorbit despre frumusețea slujbelor, care pentru monahi reprezintă o nesfârșită bucurie: „În aceste vremuri tulburi, trebuie să punem mai mult accent pe suflet și să nu ne lăsăm cuprinși de lucrurile lumești. Aici în mănăstire am simțit mereu purtarea de grijă a lui Dumnezeu și mâna Maicii Domnului pe capul nostru. Dumnezeu este singurul Care nu ne trădează niciodată. Eu cu mintea mea n-aș fi putut să fac multe lucruri, dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, iată că la candelele din biserică nu s-a terminat niciodată uleiul, care e adus mereu de credincioși, iar în fiecare săptămână o persoană ne aduce pâine. Dacă suntem serioși pe calea monahală aleasă, ne facem rânduiala și ascultarea pe care o avem, Dumnezeu ne ajută și nu este greu. Viața monahală e viață îngerească”.