Tragismul individual este biruit prin rugăciunea pentru ceilalți
O caracterisitică perpetuă a vieții noastre este tragismul, care se naște din abisul dintre așteptare și realitate, dintre ideal și realizare. „Când este atins obiectul căutărilor, atunci omul descoperă o cruntă înşelare: realitatea nu corespunde cu ceea ce s-a oferit minţii şi, în mod firesc, deziluzia ce urmează după aceasta duce la o grea şi, adesea, chiar monstruoasă moarte”, spune Cuviosul Sofronie Saharov. Toți suntem supuși acestui proces, care este o sleire totală a ființei de energia vitală. Tragismul se manifestă chiar și în formele înalte ale existenței umane, în artă, literatură, în iubire și bunătate chiar. „Viaţa omenească, la orice nivel am lua-o, este tragică în manifestările ei. Chiar iubirea este plină de ascuţite contraziceri şi, adeseori, de crize fatale. Astfel, orice fenomen pământesc, chiar de la naşterea sa, are pusă pecetea aneantizării”, explică sfântul isihast din secolul 20.
Părintele Sofronie Saharov vorbește despre rugăciunea ca metodă de biruire a tragismului vieții. Rugăciunea este raportarea perpetuă la Domnul Hristos, Ziditorul lumii acesteia, Care trăieşte veşnic, iar puterea Lui este suficientă să ne învieze din moartea noastră. Rugăciunea este metoda de spargere a tragismului, pentru că ea se întemeiază pe adevărul, demonstrat de Cuviosul Sofronie Saharov, că Hristos a fost liber de orice tragism uman: „În Dumnezeu nu există tragedie. Această tragedie este proprie doar oamenilor al căror ideal nu a depăşit nicicând hotarele pământeşti. Hristos nu este nicidecum un tip tragic. Suferinţelor Sale, care cuprind întreg cosmosul, le este străin acest element. Iubirea lui Hristos, pe întreaga durată a vieţuirii Sale între oameni, a fost plină de suferinţă. «O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?» (Matei 17, 17). Pentru Lazăr şi surorile Lui, El a plâns (Ioan 11, 35). S-a întristat pentru împietrirea inimii iudeilor care i-au ucis pe proroci (Matei 20, 30); în grădina Ghetsimani, sufletul Lui «s-a întristat până la moarte» şi sudoarea Lui era precum picăturile de sânge care picurau pe pământ (Luca 22, 44). El a trăit tragedia întregii omeniri, dar această tragedie nu a fost cuprinsă în El. Acest lucru reiese clar din cuvintele Lui, pe care le-a spus ucenicilor Săi cu puţin timp înainte de rugăciunea din grădina Ghetsimani: «Pacea Mea o dau vouă» (Ioan 14, 27). Şi încă: «Dar Eu nu sunt singur, pentru că Tatăl Meu este cu Mine. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume, necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea» (Ioan 16, 32-33). (...) Tragismul nu este în El, ci în noi. Asemenea Lui, şi creştinul care a primit, cu toată conştiinţa sa, darul iubirii lui Hristos, deşi, poate, nu a atins deplinătatea, evită tragismul morţii nesăţioase. Printr-o compătimire dureroasă şi o rugăciune cu plângere pentru lume, el nu mai devine jertfa deznădejdii dezolante şi a pieirii irevocabile” .
Știința depășirii mormântului căderii noastre spirituale este rugăciunea compătimitoare pentru întreaga lume. Prin ea suntem scoși din cercul strâmt al egoismului. În rugăciune trăim viața celorlalți ca a noastră și ajungem la conștiința că pentru Hristos omul are o valoare netrecătoare. Într-o astfel de rugăciune toți suntem cuprinși, iar Cuviosul Sofronie spune că simţindu-L pe Hristos ca pe Dumnezeu-Mântuitorul, ieşim cu duhul din hotarele timpului şi ale spaţiului, în acea formă de existenţă căreia îi este străină noţiunea de tragedie.