Traian Dorz sau nostalgia iubirii ca jertfă
Pentru cei care îi preţuiesc viaţa şi opera lui Traian Dorz, anul acesta e unul omagial. Pentru că în 2019 s-au împlinit 30 de ani de la venirea Acasă şi 105 ani de la naşterea poetului, prozatorului, gânditorului şi, mai ales, mărturisitorului cu nume ce sugerează dârzenia. Întreaga sa activitate literară şi cea de mărturisitor în lagărele comuniste s-au născut din identificarea sa deplină cu mișcarea Oastea Domnului, al cărei conducător duhovnicesc a fost până la mutarea sa la Domnul în 20 iunie 1989. Opera sa, cu totul impresionantă (peste 50 de volume publicate, în cea mai mare parte postum), ar merita studiată la orele de literatură română, iar poeziile lui să facă parte din manualele de gimnaziu sau liceu.
Venind dinspre spaţiul transilvan al Beiuşului (Mizieş, Oradea, 25 decembrie 1914), fiu de ţărani, „om al locului”, în condiţiile unui perimetru fiinţial în care grija zilei de mâine primează mai mereu asupra formaţiei şcolare, Dorz rămâne în „istoria poeziei religioase” drept figura „poetului ţăran”, cum îl numeşte Ioan Alexandru. Aflat vremelnic pe baricadele presei religioase ardelene (redactor al câtorva săptămânale de spiritualitate creştină editate sub patronajul Mitropoliei Ardealului sau Arhiepiscopiei Clujului, şi mai apoi, în zona natală), el dă fizionomia unei opere poetice monumentale, ce însumează nu mai puţin de 15.000 de poezii, scrise, în mare parte, în lagărele torţionare comuniste.
Nu putem vorbi de Traian Dorz fără să facem referire însă la mişcarea de primenire duhovnicească apărută după Primul Mare Război Mondial la Sibiu, iniţiată de părintele Iosif Trifa, şi anume Oastea Domnului, din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
Un misionar autodidact
După primele şapte clase, absolvite la Beiuş, primeşte ca premiu din partea preotului care preda religia cartea Corabia lui Noe, a părintelui Iosif Trifa de la Sibiu. Lectura cărţii îl determină să ia hotărârea de a-şi închina viaţa lui Hristos, aşa cum autorul propunea la finalul cărţii. Aşa se face că, printr-o scrisoare adresată părintelui de la Sibiu, el cere să fie „trecut” în rândul ostaşilor. Se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din Beiuş, mai apoi la Liceul Militar din Târgu Mureş, la care trebuie însă să renunţe din cauza interdicţiilor impuse de părinţi, care îl vor „om gospodar” întru cele ale satului. Acum începe să colaboreze la foaia Lumina Satelor de la Sibiu, coordonată de pr. Iosif Trifa. La împlinirea vârstei de 18 ani, pentru a-i stăvili avântul misionar, părinţii îl silesc să se căsătorească. În lucrarea sa autobiografică Hristos - mărturia mea sunt înfăţişate aceste frământări care, în cele din urmă, sfârşesc prin chemarea pe care i-o face părintele Iosif Trifa în 1934, de a merge la Sibiu. Aici, alături de mentorul său, va începe o asiduă activitate publicistică, lucrând la redactarea periodicelor Oastea Domnului, Iisus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptăţii, Ostaşul Domnului. Tot la Sibiu îi va apărea şi primul volum de versuri, La Golgota. Din 1938 şi până în 1943, împreună cu învăţătorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din ţară al publicaţiilor religioase: Ogorul Domnului, Viaţa Creştină, Misionarul Vieţii Creştine, Familia Creştină, precum şi al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o şcoală, dar va evolua spiritual ca un autodidact pe tot restul vieţii. Timp de mai bine de şase decenii, Traian Dorz va fi unul dintre cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist şi propovăduitor neobosit.
Comuniștii l-au ținut închis timp de 16 ani
Blestemul persecuțiilor a planat însă mereu asupra sa. Începând cu anul 1948, când regimul ateist comunist a preluat deplin puterea politică, suprimând libertăţile religioase, şi până la moartea sa, pe 20 iunie 1989, interdicţiile s-au permanentizat şi diversificat. Oastea Domnului, mişcare a Ortodoxiei fervente, a fost declarată „secta cea mai periculoasă” şi a fost scoasă în afara legii pentru că nu voia să renunţe la crezul ei creştin, ci, dimpotrivă, să-l menţină viu în conştiinţa credincioşilor Bisericii. De-a lungul existenței sale zbuciumate, cu scurte pauze, poetul a totalizat peste 16 ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la 17 ani de muncă silnică pentru întreaga lui activitate. În acești ani grei de închisoare a scris sute de poezii memorate şi, apoi, aşternute pe hârtie după eliberare. În perioada următoare eliberării din temniță, pe când i se stabilise domiciliul obligatoriu la Livada Beiuşului, trudind din zori şi până-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasă istovit, cu mâini bătătorite de sapă şi de ger, și-a continuat misiunea şi opera sa poetică, multe din poeziile sale devenind acum pricesne foarte cunoscute în Biserica noastră.
Versul lui sărbătorește iubirea, bunătatea și împăcarea dintre oameni
Poet prin excelenţă al jertfei, Traian Dorz face parte din categoria acelor făuritori de vers în poezia cărora, cu o simplitate de suflet copilăresc, dar şi de martir, cuvântul se rosteşte curat şi blând în lumina cerească a aşteptării însetate a mântuirii, a întâlnirii faţă către faţă cu milostivul Domn Iisus. Şi tocmai această simplitate a unui însetat de absolut dă versului lui Dorz puterea de a emoţiona deopotrivă sufletele oamenilor de rând şi pe cele ale intelectualilor credincioşi. Forţa mesajului său duhovnicesc depăşeşte valoarea expresiei estetice, aşezându-l pe acest împătimit al credinţei în rândul poeţilor religioşi trecuţi prin cumplita gheenă a închisorilor din anii grei ai ateismului comunist, după Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi ceilalţi care au înălţat, asemenea lui, de după gratii, ruga lor către Domnul Izbăvitorul.
Intrând în harul poeziei cu zeci şi zeci de cântări, măiestrit plăsmuite, sărbătorind iubirea, nădejdea, credincioşia, bunătatea şi împăcarea dintre oameni, cântând virtuţile şi natura, frumuseţea izbăvitoare a învăţăturii creştine, poezia acestui om al locului, născută din popor în imagini simple şi curate, s-a întors tot în popor în satele ce-şi ţin rânduiala părinţilor. Multe dintre aceste alcătuiri lirice au devenit cântece şi s-au răspândit în acest fel mai grabnic prin multe sate transilvane. Eminescu acorda foarte multă atenţie acestor poeţi mai puţin cunoscuţi, care însă împlineau în popor un apostolat întru păstrarea limbii române, a unităţii de credinţă şi fiinţă a poporului român. Traian Dorz este o înzestrare adevărată, hăruită, care va rămâne în istoria scrisului românesc de origine transilvană. Versurile acestui „poet ţăran” izvorâte din verbul stelar şi ceresc, amintind de colindele sau de ninsoarea cu fulgi albi de zăpadă a ochilor mamei, au devenit un adevărat tezaur al Bisericii noastre, infuzând sens vieții a mii şi mii de credincioşi, atât din ţară, cât şi de dincolo de graniţele ei, multe dintre poeziile sale fiind tipărite inclusiv în clandestinitate în diferite colțuri ale lumii.
E destul de greu să scrii despre un mărturisitor care a plătit cu preţ de sânge slujirea sa. Sau despre un poet care a cuprins, cu sufletul său, o lume de dragoste, dezvrăjită de cruzimea unei societăţi ce a continuat să îşi ucidă preoţii, profeţii şi poeţii.
Anul acesta se împlinesc 105 de ani de la naştere şi 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului. Sfinţilor şi mărturisitorilor lui Dumnezeu nu le putem număra niciodată anii. Le putem doar aduna lacrimile, le putem simţi roada rugăciunii, le regăsim pas cu pas puterea mărturisitoare şi îi ţinem între noi prin apartenenţa, conformitatea noastră la felul lor de vieţuire. Aceasta e adevărata co-memorare a lui Traian Dorz. O „memorare” împreună, o evaluare smerită a ceea ce păstrăm în noi din mărturisirea acestor oameni hăruiţi de Dumnezeu să ne rămână pildă de vieţuire şi de statornicie în Hristos.
Nu-mi acoperiți mormântul
Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire;
Nu cununi am vrut în viață, ci cântare și-nfrățire
Căci cununile se uscă și se șterg de ploi și soare,
Dar iubirile curate sunt cununi nemuritoare.
Nici nu-mi scrieți pe-a mea cruce data morții-ntunecată;
Eu am fost născut din ceruri ca să nu mor niciodată.
Nici să nu-mi spuneți adio, ci-mi spuneți la revedere;
Mâine vom cânta-mpreună la Întâia Înviere!
Eu mi-am pregătit o cruce și un loc de-nmormântare;
Crucea nu-i a mea, iar locul nu-i mormânt, ci numai pare.
Pot muri în orice vreme și-ngropat pot fi oriunde
Cu o cruce sau și fără, - nici o groapă nu m-ascunde.
Voi trăi în orice cântec, orice frunză-mi va fi soră
Orice fir de iarbă prieten, orice seară auroră,
Orice foşnet frate dulce, casă-mi va fi orice zare,
Căci prin toate trece veşnic harfa mea nemuritoare.
Drumul meu spre lumea asta l-am plătit cu cât pot duce,
Drumul meu spre cealaltă l-a plătit Hristos pe cruce.
Naşterea spre moartea asta mi-a putut fi cunoscută,
Naşterea spre nemurire mi-e-n lumina neştiută.
Nici o groapă de pe lume n-o s-acopere-n uitare
Părtăşia ce-a-mpletit-o dragostea nemuritoare.
Nici o moarte de pe lume nu va nimici vreodată
Viaţa ce-a trecut prin soare cu Hristos împreunată.