Academicianul Răzvan Theodorescu la un an de la trecerea la Domnul

Profesorul Răzvan Theodorescu a fost o persoană complexă. În consecință, golul pe care l-a lăsat în urmă când s-a îndreptat spre viața de apoi are multe forme și nuanțe. Cercurilor academice din România, din Europa de Est și din Europa în general le lipsesc capacitățile extraordinare pe care profesorul Theodorescu le-a dobândit într-o viață de muncă asiduă și pasionată în domeniul artei medievale - cea a Țărilor Române, în primul rând, dar și cea a ținuturilor vecine și a Europei Centrale și de Vest, în tradițiile lor comune, în varietatea expresiilor și diversitatea modelelor.

Pierderea acestui erudit specialist este la fel de mare atât pentru cercetarea istorică a artei românești, cât și pentru culturile cu care activitatea sa creatoare s-a intersectat în cinci decenii de cercetare, predare și publicare. Voi evoca aici, însă, relația specială pe care două generații ale familiei Cândea au avut-o cu profesorul Răzvan Theodorescu în calitate de coleg și prieten.

Tatăl meu, Virgil Cândea, l-a cunoscut pe Răzvan Theodorescu într-o perioadă în care el hotărâse deja că își va dedica viața studierii istoriei medievale românești în toate direcțiile posibile: viața intelectuală, artele religioase, istoria cărții și a tiparului, monumente și urme materiale. Ei și-au împărtășit mai întâi opțiunile educaționale, urmând aceleași căi instructive, citind aceleași cărți, admirând aceiași academicieni erudiți ai epocii lor și, mai ales, pe marii creatori de artă și literatură din Țările Române. Activitatea lor comună de mai târziu, sub egida Academiei Române, nu a fost decât continuarea unui drum pe care au înaintat umăr la umăr încă din tinerețe.

Unul dintre elementele cele mai proeminente care i-au adus împreună pe cei doi prieteni a fost interesul comun pentru viața și opera principelui moldovean Dimitrie Cantemir. Acesta era un personaj atât de familiar la noi acasă, încât era ca o rudă răposată, adesea evocată. Virgil Cândea a compus și editat mii de pagini despre personalitatea lui Cantemir, despre viața lui aventuroasă și mai ales despre operele sale, pe care le-a scris în mai multe țări, sub mai multe stăpâniri. Tatăl meu a avut o fascinație constantă pentru acest principe care ar fi putut duce o viață liniștită, dar a preferat să apuce pe o cale anevoioasă, căutând să apere interesele neamului moldovean și să promoveze cunoașterea vremurilor și locurilor în care a trăit, în beneficiul poporului său și al cercurilor academice europene. Profesorul Răzvan Theodorescu a fost, de asemenea, un admirator al principelui Moldovei și a citat multe dintre lucrările sale, care au constituit surse pentru istoria artelor, etnografia, muzica și obiceiurile epocii sale, atât în Moldova, cât și în celelalte țări în care a locuit. Am fost onorată să fac parte din delegația condusă de profesorul Theodorescu la Istanbul, în perioada 21-25 februarie 2016, când s-a întâlnit cu Comisia UNESCO a Turciei pentru a stabili împreună principiile unei propuneri de includere a lui Dimitrie Cantemir în platforma mondială Memory of the World (Memoria Lumii), accesibilă gratuit online. Discursul elegant și magistral al profesorului Theodorescu în fața colegilor turci a fost un model de diplomație culturală demn de urmat de către toți diplomații care au ca sarcină promovarea valorilor și realizărilor culturale ale României când se află în misiune în străinătate. A fost o bucurie să-l pot urmări vorbind în sprijinul staturii intelectuale și erudiției lui Dimitrie Cantemir, într-o de­mons­trație academică pe care prietenul său Virgil Cândea († 2007) ar fi aprobat-o cu plăcere.

Cu mult timp înainte de colaborarea lor la proiectele dezvoltate în cadrul Academiei Române, cei doi prieteni au trăit în același ținut erudit și cordial al Asociației Internaționale de Studii Sud-Est Europene (Association Internationale des Études Sud-Est Européennes - AIESEE). Ima­ginată la începutul anilor 1960 de un mic grup de intelectuali români împreună cu mai mulți colegi din alte țări est-europene și din Liban, această asociație academică s-a angajat în misiunea de a dezvălui trăsăturile comune ale culturilor est-europene, tradițiile lor comune, atât laice, cât și duhovnicești, și de a disemina erudiția lor în teritoriile aflate în trecut sub dominația otomană, pe coasta răsăriteană a Mediteranei. Cuprinzând un vast domeniu de studii istorice, geografice și lingvistice, AIESEE a devenit în scurt timp un forum de discuții conviviale pe teme dragi multor instituții didactice și academice din Europa, din est și din vest, precum și din țări care au avut o relație de lungă durată cu europenii, cum ar fi Turcia, Liban și Siria.

Eram un copil în primele zile ale AIESEE, așa că nu pe amintirile mele personale mă bazez atunci când evoc activitatea proiectului care i-a apropiat mai mult ca orice pe tatăl meu și pe prietenul său Răzvan Theodorescu. Arhiva personală a lui Virgil Cândea, pe care am moștenit-o, este mărturia tăcută a marii prietenii și a acti­vității bogate realizate împreună cu profesorul Theodorescu. Nenumăratele scrisori, rapoarte și note manuscrise pe care le conține această arhivă reflectă evenimentele culturale pe care le-au conceput împreună și, mai ales, comunitatea de istorici, teologi, bibliografi, istorici ai artelor, etnologi ș.a.m.d. care au format anturajul lor și, mai târziu, corpul viu al AIESEE. Din „echipa românească” au făcut parte unii dintre cei mai competenți și mai creatori istorici și filologi pe care îi avea România la acea vreme: Emil Condurachi (primul secretar general), Mihai Berza, Constantin Daicoviciu, Alexandru Duțu, Ștefan Ștefănescu, Valeriu Răpeanu, Valentin Georgescu, Paul Stahl, Stelian Brezeanu, Grigore Brâncuș, Nicolae Șerban Tanașoca, Tudor Teoteoi, Mihai Maxim ș.a. Încă din primii ani, înainte de 1970, membrii greci, bulgari, francezi, turci, sârbi, elvețieni și americani ai acestei comunități îi scriau continuu tatălui meu în legătură cu reuniunile AIESEE și cu rezultatele acestora. Numele lor sunt cu siguranță familiare unei audiențe românești: Jacques Freymond, Charalambos Fragistas, Apostolos Daskalakis, Dionysios Zakythinos, Basil Laourdas, Vasilka Tăpkova-Zaimova, Enver Mamut, Kristaq Prifti, Nikola Tašić, Yașar Yücel, Iannis Karayannopoulos, Antonios-Aimilios Tachiaos, Milutin Garašanin, Titos P. Jochalas, V. N. Vinogradov, Max Demeter Peyfuss. Profesorul Nikolaj Todorov, membru al Academiei Bulgare de Științe, mai târziu președinte al Comisiei Naționale Bulgare de Studii Sud-Est Europene și președinte al AIESEE (în repetate rânduri, după 1975), este menționat pentru prima dată în arhiva lui Virgil Cândea într-o scrisoare trimisă la 11 noiembrie 1964 de Elena Savova, directoarea Bibliotecii Academiei Bulgare din Sofia, pe care părinții mei o primiseră când se aflase în vizită la București și cu care au rămas în contact multă vreme.

Asociația a fost concepută pentru a acoperi teme istorice din Europa de Sud-Est, precum și aria mai largă de studiu a conexiunilor dintre Europa de Est și Orientul Mijlociu. Temele abordate de colaboratorii la congresele și conferințele AIESEE erau adesea legate de Răsărit: de exemplu, la cel de-al patrulea congres, care a avut loc la Ankara în 1979, s-au purtat discuții despre Caucaz, kurzi și georgieni (R. Riquet), precum și despre legăturile dintre arta tracilor și cea a Orientului Apropiat (L. Ognenova-Marinova). Virgil Cândea a nutrit un interes deosebit pentru creștinii de limbă arabă din Biserica Antiohiană, care comemorează anul acesta 300 de ani de la despărțirea comunității lor în Biserica Greco-Ortodoxă a Antiohiei și Biserica Greco-Catolică Melkită. Vizitele și operele înalților clerici antiohieni care au ajuns în Muntenia și Moldova au condus la proiecte culturale neînchipuit de importante pentru creștinii arabofoni, între care transferul tiparului din atelierele antimiene către Alep și Beirut (1705, apoi 1750) ori traducerea arabă a Divanului lui Dimitrie Cantemir (în 1705). În susținerea Bisericii Antiohiene, Biserica Ortodoxă, domnii Țărilor Române și boierimea au jucat un rol major timp de mai multe secole. La fel ca prietenul său Răzvan Theodorescu, Virgil Cândea a privit ținuturile post-bizantine în ansamblul lor, având mereu în vedere trecutul creștin al unor provincii care astăzi fac parte din Liban, Siria, Iordania sau Turcia.

Când își imagina sarcinile și obiectivele AIESEE, tatăl meu se gândea deja la cercetările ce urmau să fie efectuate în comunitățile creștine din Siria și Liban, unde avea să lucreze, după 1968, pentru a dezvălui lumii frumusețea icoanelor arabe pe care le-a numit „melkite” și pe care le considera „granița răsăriteană a artei post-bizantine”. Pasiunea sa pentru arta icoanei a fost egală cu cea a prietenului său Răzvan, dar a acoperit un teritoriu mai larg, dincolo de barierele geografice și lingvistice (ca să spunem așa, intercontinental). Am evocat contribuția esențială a tatălui meu la prima expoziție de icoane melkite, în 1969, la Muzeul Sursock din Beirut, într-un articol inclus - pe bună drep­tate - în volumul dedicat lui Răzvan Theodorescu la împlinirea a 80 de ani. Convorbirile pe care le-au purtat cei doi istorici ai iconografiei ortodoxe și ai școlilor de pictori de icoane au fost bogate în cunoștințe și mereu în căutarea pasionată a informației istorice corecte.

Pe lângă modelele și tipologia comună a icoanelor post-bizantine pictate de maeștrii arabi și a celor create în Europa de Est, tatăl meu a căutat urme ale lucrărilor comune ale mai multor patriarhi antiohieni și ale marilor tipografi, mitropoliți și gravori din Principatele Române în secolele 17-18. În anii ‘70, titlul unuia dintre primele rapoarte ale lui Virgil Cândea prezentate la o reuniune a AIESEE a fost: Temelii culturale: moștenirea bizantină, contribuția otomană, tradiții naționale și legăturile cu culturile de dincolo de sud-estul Europei. Toate aceste preocupări au fost împărtășite cu prietenul său Răzvan Theodorescu și au devenit teme de contribuții și discuții în cadrul conferințelor AIESEE în decursul anilor.

AIESEE a devenit cunoscută și apreciată în mediile academice europene, după cum o demonstrează numeroasele proiecte pe care le-a dezvoltat și vasta corespondență produsă cu această ocazie cu organizații și centre culturale importante, precum Centre Européen de la Culture din Geneva, Societatea Istorică Turcă din Istanbul, CIBAL - Centre International d’Information sur les Sources de l’Histoire Balkanique et Méditeranéenne - din Sofia, Institutul Austriac de Studii Est și Sud-Est Europene din Viena, Südosteuropa-Gesellschaft din München etc.

Atât Virgil Cândea, cât și Răzvan Theodorescu au întreținut legături fructuoase cu marii intelectuali care au modelat cercetarea istorică și societățile academice din secolul trecut, printre care: Georges Castellan (Paris), Konstantinos Th. Dimaras (Atena), André Guillou (Paris), Halil İnalcik (Istanbul), Camille Aboussouan (Beirut și Paris), Luan Omari (Tirana), Victor A. Friedman (Comitetul național american al AIESEE, Chapel Hill, NC), Bedrettin Tuncel (Ankara), Dušan T. Bataković și Boško Bojović (Belgrad) etc. Începând cu 1990, într-un climat mai favorabil pentru schimburile intelectuale și cercetarea transfrontalieră, relațiile profesionale și personale au progresat în condiții normale, așa cum inițiatorii AIESEE au sperat întotdeauna. Acest lucru a permis organizarea reuniunii anuale a biroului AIESEE la St. Anthony’s College din Oxford, reuniune găzduită de Comitetul național britanic cu ajutorul binevoitor acordat de Sir Dimitri Obolensky, căruia Virgil Cândea i-a mulțu­mit într-o scrisoare călduroasă la 2 aprilie 1992.

Lucrând sub egida Diviziei pentru Studiul și Difuzarea Culturilor din cadrul UNESCO, AIESEE a beneficiat de asistența acesteia încă de la înființarea sa în aprilie 1963. În 1980, Asociația a fost promovată din categoria C în categoria B a entităților neguvernamentale atașate la UNESCO. După 1990, Virgil Cândea s-a străduit să men­țină AIESEE pe linia de plutire, în condițiile în care resursele erau din ce în ce mai puține, iar interesul pentru instituțiile culturale precum AIESEE (asociate de unii cu vechiul regim) era în scădere. În 1991, el a făcut apel în mod repetat la UNESCO pentru finanțare, în special la directorul general Federico Mayor, pentru a asigura sprijinul financiar esențial pentru ca AIESEE să își continue activitatea. Corespondența lor, mai intensă în 1992, este păstrată în arhiva familiei.

În același an, Virgil Cândea a adresat o scrisoare unui membru al noului guvern român, cu un memoriu adresat primului-ministru, solicitând sprijin pentru menținerea funcțională a AIESEE și evitarea pierderii rolului de lider al intelectua­lilor români în conducerea acesteia. Aspirația ex­pri­mată aici era ca asociația să continue să or­ga­nizeze reuniunile și conferințele care permi­teau membrilor să explice cercurilor academice europene rolul jucat de România ca un centru de proiecte și activități comune în domeniile științelor sociale și umaniste. Din 1987, a explicat el, 23 de țări au fost reprezentate de comitete naționale în cadrul AIESEE. Asociația organizase cinci congrese internaționale și cincizeci de conferințe, colocvii și reuniuni ale comitetelor naționale (21 în țările balcanice, 14 în România și 15 în alte țări). În 1991, AIESEE era membră a Consiliului Internațional pentru Filosofie și Știin­țe Umaniste (CIPSH) și a Comitetului In­ter­național de Științe Istorice (ICHS). Reamintind înaltului oficial că AIESEE era în acel moment o entitate recunoscută la nivel internațional care lucra sub egida UNESCO, Virgil Cândea a men­ționat că situația fusese adusă în atenția acad. Mihai Drăgănescu (preșe­dintele Academiei Române), domnilor Adrian Năstase, Adrian Dohota­ru și Caius Dobrescu, dar persoana care cunoștea cel mai bine problemele AIESEE era „prietenul nostru Răzvan Theodorescu, președintele Comitetului Național Român de Studii Sud-Est Europene”.

În 1993, anul în care AIESEE a împlinit trei decenii de existență, Virgil Cândea, în calitate de secretar general al asociaţiei, i-a scris domnului Teodor Meleșcanu, ministrul român al afacerilor externe, prezentându-i situația, reuniunile academice pe care intenționa să le organizeze împreună cu comitetele naționale, bugetul proiectat pentru anul 1994 și necesitățile financiare pentru a putea continua o activitate fructuoasă și după împlinirea a treizeci de ani. În anul următor, prietenul său Răzvan Theodorescu avea să preia sarcina de secretar general al asociației, luând asupra sa o misiune pe care în anii trecuți tatăl meu o îndeplinise cu ajutorul lui. Tranziția lină și transferul perfect de sarcini au fost facilitate de faptul că președinția asociației era deținută la acea vreme de un mare prieten al românilor și al acad. Theodorescu însuși, Nikolaj Todorov, iar după 1999, timp de un deceniu, de André Guillou, un alt mare prieten al României. În ce îl privește pe acad. Theodorescu, cunoașterea perfectă a limbii și culturii franceze (similară cu cea a majorității intelectualilor din generația sa, inclusiv a prietenului său Virgil) a reprezentat un atu în colaborarea cu conducerea franceză a asociației.

Când acad. Răzvan Theodorescu a preluat misiunea de secretar general al AIESEE, „echipa românească” se lărgise cu membri care erau în același timp și colegii săi din Academia Română: Dan Berindei, Sabina Ispas, Andrei Pippidi, Nicolae Saramandu, Victor Spinei, Alexandru Vulpe, Emilian Popescu și Alexandru Barnea. AIESEE fusese plasată sub egida Academiei Române la înființarea sa, în 1963, dar în 1965 a fost transferată la Ministerul Afacerilor Externe. Într-o notă adresată în toamna anului 1987 ministerului, semnată de Răzvan Theodorescu alături de alți membri ai Comitetului Național Român al AIESEE, Virgil Cândea, președintele acestui comitet, pleda pentru revenirea asociației sub egida Academiei Române. Ulterior, dubla calitate a lui Răzvan Theodorescu - de membru al Academiei Române (președinte al Secției de Arte Vizuale) și de secretar general al AIESEE - i-a permis să stabilească o relație solidă între cele două entități și să obțină sprijinul Academiei pentru numeroase evenimente pe care le-a conceput împreună cu celelalte comitete naționale.

Reuniunile europene organizate în timpul mandatului profesorului Răzvan Theodorescu au fost bogate în teme și evenimente care au continuat și au îmbogățit rezultatele din deceniile anterioare. A existat o contribuție neîntreruptă a membrilor AIESEE la Congresul Internațional de Științe Istorice (ICHS) cu teme sud-est europene și mese rotunde pe subiecte specifice. La 26 august 2010, Răzvan Theodorescu a convocat o Journée balkanique (conferință de studii balcanice) în cadrul celui de-al 21-lea Congres al ICHS de la Amsterdam, cu opt lucrări prezentate de Vladimir Iliescu, Pedro Badenas de la Peña, Melek Delilbași, Răzvan Theodorescu, Ioana Feodorov, Miguel Ángel Vecino, Riko Shiba și Răzvan Nicolae Mitu. Simpla consemnare a acestor nume relevă comunitatea internațională diversă de cercetători găzduită de AIESEE în anul 2010, sub conducerea secretarului general, acad. Răzvan Theodorescu.

Amintirile mele personale despre acad. Răzvan Theodorescu cuprind ore întregi de convorbiri cu părinții mei acasă, în strada Cocora nr. 8, un flux continuu de cărți schimbate între ei, scrisori călduroase din străinătate, felicitări cu prilejul tuturor sărbătorilor religioase și întâlniri prin Europa și mai ales la Paris, unde cei doi istorici și prieteni se simțeau ca acasă. De asemenea, mă simt datoare să evoc recunoașterea neabătută de către Răzvan Theodorescu a operei istorice a tatălui meu, după ce el s-a stins din viață. A fost singurul coleg și prieten care l-a menționat pe Virgil Cândea în toate împrejurările în care competențele și realizările sale academice erau relevante.

Evocând aceste evenimente și vremuri, simt că o epocă s-a încheiat și că nu vom mai trăi niciodată momentele de confort intelectual și de conversație academică cu care mulți dintre noi ne-am obișnuit. Singura ușurare pe care o găsesc este gândul că astfel de momente sunt încă trăite de dragii noștri plecați la viața de apoi, unde și noi ne-am putea găsi locul, cu condiția să ne folosim talanții cu înțelepciune și cu rodnicie cât timp suntem încă aici.