Trăire vie în duhul Sfântului Ierarh Nicolae
Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai populari sfinți ai Bisericii, un al doilea Înaintemergător, prieten și laudă a apostolilor, cum se spune la Acatist, întâistătător al ierarhilor, iubit și cinstit de credincioși, poate imediat după Maica Domnului, alături de Botezătorul Ioan și Apostolii Petru și Pavel. De aceea, a trăi în duhul lui înseamnă bucurie, adevăr, virtute și nădejde, căci acestea reflectă însăși bunătatea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl și a Mântuitorului Hristos, în care s-a manifestat iubirea veșnică a Creatorului pentru lume.
Recent, am ajuns în Parohia Iepurești, din Protopopiatul Mihăilești, Episcopia Giurgiului, a cărei biserică poartă hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”. Noaptea dinainte ninsese ușor, ca o respirare a cerului, peste câmpuri, peste păduri arse de brume, dealuri arămii și peste apele învinețite de frig ale Neajlovului, trezind în oameni vechi colinde vlăscene, moș ajunuri de demult, vasilci încolțite în spuza unor plăcinte cu muguri de corn și bănuți strălucitori, sfichiuiri de bici amestecate cu lătrături de câine și țipăt de cocoș, semne că peste doar câteva zile undeva, spre Răsărit, în întunericul unei peșteri, se va naște El, Iisus, Mântuitorul lumii.
Sat de poveste cu biserică
Satul Iepurești (Epurești) vine spre prezent dintr-un trecut uitat, îngropat de veacuri în malul Neajlovului, unde s-au descoperit urme de locuire străveche, aparținând culturilor Glina și Gumelnița, despre care mărturisesc fragmente ceramice, bucăți de chirpici și o spectaculoasă dăltiță din cupru.
Informații contradictorii îl localizează undeva pe moșia Brâncovenilor ori a marelui ban Gheorghe Băleanu, pe drumul de trecere al turcilor dinspre Giurgiu, prin pădurea Șerpăteștilor și vadul Palanca din pădurea satului numită Epureasca, și îi atribuie numele fie de la prima familie care s-a stabilit aici, Epurică, mari vânători de iepuri, fie de la moșia Epurești, pe care s-a întemeiat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Prima atestare documentară apare la 2 martie 1666, când moșia era stăpânită în devălmășie de mai mulți proprietari, printre ei aflându-se și Mitropolia Ungrovlahiei. Așezarea apare în descrierea geografică a generalului Bauer, în 1769, și pe harta Spech, realizată în timpul războiului dintre anii 1787 și 1791, apoi, în 1835, pe o hartă rusească. În timp, aici s-au stabilit și populații de origine slavă din sudul Dunării (tradiția spune că parte din acestea l-au sprijinit pe Mihai Viteazul în lupta de la Călugăreni, din 1595, împotriva turcilor conduși de Sinan Pașa), numite de autohtoni fie sârbi, fie bulgari.
Multe evenimente istorice petrecute în zonă au fost uitate. Nu și cele referitoare la bătălia din apropierea așezării, de pe râul Argeș, din 1916, soldată cu înfrângerea armatei române și cucerirea Bucureștiului de către Puterile Centrale, cu toată apărarea eroică organizată de generalul Constantin Prezan. Ori cele care vorbesc despre răzmerița din 1950 a țăranilor din sat, care au refuzat să predea cotele către stat, cărându-și grâul acasă, fără să-l mai ducă la arie, cum era ordinul, unde îl treierau noapte de noapte, bătându-l cu bățul. Vie a rămas și amintirea preotului Clement Paraschiv, care a stat ascuns doi ani, fiind căutat de Securitate, și care s-a predat în 1954, când a fost lăsat liber, ca urmare a Decretului nr. 4 din același an.
Biserica satului, care are hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, este înregistrată în Lista Monumentelor Istorice din România, fiind datată „1790, refăcută 1827”. Dintr-un istoric al comunei, scris în prima jumătate a secolului trecut de către învățătoarea Maria Dinu, aflăm că această comunitate vlăsceană a avut mai întâi o bisericuță de lemn, ridicată în mijlocul așezării, fiind apoi zidit un alt lăcaș, conform documentelor, între 1833 și 1838. Lipsind pisania și alte informații, tradiția locală atribuie începutul bisericii de zid arendașului moșiei Iepurești, un anume Mateiaș, pe la 1844, lucrările fiind reluate în 1864 și finalizate în 1866.
Duhul Ierarhului Nicolae, depășind toate inadvertențele unor informații, date și evenimente, a arătat credincioșilor iepureșteni din toate veacurile că o trăire creștină autentică nu poate fi decât ancorată în adevărul care este Hristos. Și că prezența vie, ziditoare, în adevărul Bisericii înseamnă de fapt participare la viața Sfintei Treimi, experiere anticipată a vieții în Împărăția cerească, întreținută pe pământ prin rugăciune, nădejde și fapte bune.
Viața, ca o pildă cu pasăre
Cu acest adevăr fundamental se hrănesc și preoții Daniel Căpraru, parohul comunității, și Iulian Robert Cojoc, coslujitor la Iepurești. Primul slujește în sat de 13 ani. Sfinția sa este de loc dintr-o localitate de pe malul Prutului, județul Vaslui.
„Când am ajuns aici, parohia avea în jur de 400 de familii. Cu regret spun că în 13 ani cred că am înmormântat peste 250 de oameni, astfel încât acum mai sunt puțin peste 200 de familii, majoritatea îmbătrânite. Deci, satul se află într-un declin demografic dramatic. Avem străzi aproape complet nelocuite. Noi încercăm însă să ținem vii credința și tradițiile, pentru că acestea sunt moștenirea noastră. Eu am o mare evlavie la Sfântul Ierarh Nicolae, căruia îi mulțumesc pentru tot ce face pentru noi. Înainte de a ajunge la Iepurești, m-am rugat lui. Era o perioadă în care îmi doream să fiu împreună cu familia, pentru că soția mea lucra la București, în timp ce eu slujeam la Tulcea! Îmi era foarte greu. Copilul avea 7 ani și urma să intre la școală. În perioada aceea ne aflam și cu casa în construcție. Atunci am început să mă rog la Sfântul Nicolae cu multă râvnă și speranță că vom rezolva într-un fel situația. Nu peste multă vreme am primit binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ambrozie să vin să slujesc în această parohie. Atunci am simțit mâna sfântului așezată deasupra capului meu, pentru că am ajuns într-o biserică cu hramul său, copilul a intrat la școală și am terminat și construirea casei! Deci, Sfântul Nicolae a fost pentru mine un mare dăruitor! Când am ajuns aici, am trăit însă o durere în suflet, pentru că am găsit sfântul lăcaș într-o stare foarte avansată de degradare. Și m-am rugat din nou la Sfântul Nicolae să mă ajute să salvez biserica, fiindcă nu cunoșteam pe nimeni cu care o puteam face. Am început să slujesc și să fac Acatistul Sfântului ocrotitor al bisericii și parohiei, și iarăși am simțit mâna lui ocrotitoare așezată deasupra noastră. Încet-încet, am reușit să încheg comunitatea, care era dezbinată, nu foarte atașată de Biserică, oamenii fiind foarte sărăciți material și duhovnicește, cu credința greu încercată. Cu multă răbdare, am refăcut relația cu școala, cu copiii, am reînviat unele tradiții, simțind din plin lucrarea marelui ierarh. Acum copiii sunt nelipsiți de la Sfânta Liturghie. Și ne mândrim cu prezența lor, iar ei se bucură că primesc daruri. Nu se poate să vii la Sfântul Nicolae și să pleci cu mâna goală! S-a creat o atmosferă plăcută în comunitate, cu ajutorul sfântului nostru ocrotitor, și am ajuns să desfășurăm activități culturale cu sprijinul cadrelor didactice și al elevilor, am reînviat tradiții, cum spuneam, îi ajutăm pe cei care sunt în nevoi. Trăiesc în sat copii defavorizați, de care avem grijă împreună. Același lucru îl facem și pentru bătrânii singuri, bolnavi, abandonați, care nu mai au pe nimeni apropiat, pentru că toți suntem mădularele Bisericii și noi trebuie să avem grijă de ei. Toți suntem trupul lui Hristos! Există, spre exemplu, o familie în care un copil face dializă zilnic. Noi ținem legătura cu ei și de fiecare dată când au nevoie de bani, de medicamente, ne mobilizăm, găsim sponsori și ajutăm, astfel încât să poată depăși impasul. Deși vremurile nu par a fi dintre cele mai bune, mai pașnice, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie să privim cu nădejde viitorul. Eu cred că Dumnezeu nu are ca scop să lase lumea să piară. Totul depinde de fiecare dintre noi în parte cum privim lucrurile. De modul nostru de a înțelege că suntem unici, dar și uniți, și așa vom rămâne. Îmi aduc aminte de pilda cu pasărea: Pădurea ia foc, toate vietățile fug, doar o pasăre zbura la mare și lua în cioc o picătură de apă pe care o arunca deasupra pădurii încercând să o salveze. Celelalte păsări uimite o întrebau dacă nu cumva a înnebunit. Iar ea le răspundea: «Nu, doar îmi fac datoria!».
Eu așa văd viitorul: Vom scăpa de necazuri doar dacă ne vom face datoria! Acum, în perioada premergătoare praznicului Nașterii Mântuitorului Iisus, ca mai peste tot în țară, și aici se desfășoară diferite tradiții și obiceiuri.
Dar specific satului este Lăzărelul din perioada Paștilor, o tradiție reînviată cu sprijinul profesorului Ovidiu Coca, omul care a înființat și un extraordinar muzeu al satului nostru. Cel mai prețios lucru care există în biserică este catapeteasma, zugrăvită de pictorul Vasile Serafim la 1864. Nădăjduim ca Sfântul Nicolae să ne ajute să ridicăm, cu binecuvântarea Părintelui nostru Episcop și cu ajutorul autorităților și credincioșilor, și o capelă încăpătoare în curtea actuală, care să îndeplinească rol de biserică, în cazul în care sfântul lăcaș va suferi și mai mult sau va fi cândva restaurat, dar și de capelă mortuară. Când am sondat terenul, am descoperit 42 de morminte din vechiul cimitir al parohiei de care nu-și mai amintește nimeni”, ne-a mărturisit părintele paroh Daniel Căpraru.
Reazăm puținătății noastre
La rândul său, părintele coslujitor Iulian Robert Cojoc, de loc din județul Galați, care se află în parohie doar din primăvara acestui an, ne confirmă și ne împărtășește și sfinția sa adevărul duhului Sfântului Nicolae.
„Eu de loc sunt din județul Galați. Omul din parohie, în simplitatea lui, în dorința lui de a fi aproape de vecinul său, de fratele său, de rudenia sa, cultivă acest spirit al milosteniei, pe care îl descoperim cu prisosință la Sfântul Nicolae. Fiecare dăruiește din ceea ce are. Cel care are mai mult poate oferi mai mult, cel care are mai puțin dăruiește din puținul lui. Chiar dacă acesta este derizoriu, oferă măcar o rugăciune pentru cel bolnav, pentru cel aflat în nevoi. Chiar și celui care nu are ușa deschisă îi dăruiește prietenie sau acel frățesc «Bună ziua!», o vorbă de alinare a suferinței, a neputinței. Când am ajuns aici, m-a impresionat în primul rând dragostea oamenilor. Eu veneam după plecarea la Domnul a unui preot și nu mă gândeam că voi fi primit cu atâta cordialitate. Lucrul acesta m-a făcut să mă simt foarte repede ca acasă, ca în sânul unei familii, după cum le-am și mărturisit. Mă bucur și de colegialitatea și bunătatea părintelui paroh, căruia îi sunt recunoscător că m-a primit. Deși sunt venit doar de câteva luni, mă simt ca și când fac parte din această comunitate de foarte multă vreme”, ne-a spus sfinția sa.
Atinși de duhul lucrător al Marelui Ierarh Nicolae, am trăit și noi o Sfântă Liturghie la Iepurești, cu gândul la luminoasa sărbătoare a Nașterii Pruncului Iisus, la ninsorile adevărate care dospesc în norii învolburați din orizont, la colindele care ne fac contemporani și martori ai mărețului eveniment. Și-n drum spre casele noastre de beton din oraș, am „încolțit” o rugăciune în inimă:
„O, Sfinte Părinte Nicolae, mare făcător de minuni, ocrotitorul și dăruitorul celor nevoiași, pe cei care cu bună nădejde aleargă la tine, grăbește a-i ajuta. Sprijinitor fii turmei lui Hristos împotriva lupilor care umblă să o prade, și tot sufletul de creștin păzește-l prin sfintele tale rugăciuni, ca unul ce ești măsura în veac a sfințeniei dreptmăritoare. Și precum ai miluit pe cei trei bărbați ce ședeau în temniță, izbăvindu-i de mânia împăratului și de ascuțișul sabiei, așa ne miluiește și pe noi, care cu mintea, cu cuvântul și cu lucrul ne aflăm în bezna păcatelor, ca să nu cădem sub mânia lui Dumnezeu și sub veșnica osândă. Așa, Sfinte Nicolae, fii reazăm puținătății noastre, ca la soliile tale să primim de la Hristos îndurătorul viață lină și curată în veacul acesta, iar în veacul de apoi printre cei de-a dreapta lui Dumnezeu să ne numărăm cu îngerii și cu sfinții preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh”.