„Trebuie să-l cunoaștem mai bine pe Sfântul Ioan Casian”

Părintele Florin-Ciprian Petre, preot slujitor la capela Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia” din București, este cunoscut publicului pentru emisiunea „Evanghelie și Viață” pe care o realizează la Radio Trinitas. Părintele are ca domenii de cercetare teologia patristică, istoria monahismului din primele veacuri creștine, bioetica și abordarea unor teme la intersecția dintre psihologie și teologie. În dialogul de față, pr. dr. Florin-Ciprian Petre ne vorbește despre importanța teologiei Sfântului Ioan Casian referitoare la rugăciune, temă abordată în volumul „De la omul exterior la omul interior: antropologia spirituală a Sfântului Ioan Casian”, apărut recent la Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. 

Preacucernice părinte Florin-Ciprian Petre, când v-ați apropiat de scrierile Sfântului Ioan Casian și ce anume v-a determinat să-i studiați opera la nivel academic?

Cred că a fost o lucrare a Sfântului Ioan Casian în viața mea, un fel de chemare. Încă de la finele facultății, când a venit momentul să-mi aleg o lucrare de licență, în urma unei discuții cu un foarte bun prieten care ulterior a avut un aport extraordinar în parcursul meu academic, am ales să fac lucrarea pe tema celor opt păcate sau opt duhuri ale răutății în gândirea Sfântului Ioan Casian. Câțiva ani mai târziu, când am ajuns la Universitatea din Strasbourg, în Franța, și mă pregăteam pentru susținerea dizertației de master, profesoara Françoise Vinel, reputată patrologă, traducătoare pentru prestigioasa colecție „Sources Chrétiennes” și una dintre cele mai importante specialiste în istoria și teologia secolelor IV-VI, care îmi coordona cercetarea, m-a întrebat ce temă aș dori să aleg pentru viitoarele mele studii doctorale. Interesul meu s-a îndreptat încă de la început spre antropologia teologică și spre taina devenirii omului în Dumnezeu. Mă fascina felul în care ființa umană, în unitatea trupului, a minții și a inimii, este chemată să înainteze pe calea îndumnezeirii. De aceea, pentru studiile de master am ales să cercetez relația dintre trup, minte și inimă în rugăciunea isihastă, concentrându-mi atenția în mod special asupra Triadelor Sfântului Grigorie Palama. După ce doamna profesoară Vinel a acceptat să îmi fie coordonator de doctorat, primul meu gând a fost să continui cercetarea începută la master, în jurul antropologiei isihaste și al teologiei Sfântului Grigorie Palama. Cu toate acestea, dânsa mi-a atras atenția că domeniul fusese deja cercetat pe larg și m-a încurajat să îmi îndrept atenția spre o temă nouă, care să îmi permită o contribuție științifică originală. Atunci m-am gândit că, dacă în cadrul studiilor de master cercetasem gândirea Sfântului Grigorie Palama, marele teolog al secolului al XIV-lea și una dintre figurile emblematice ale isihasmului, cel care a realizat o impresionantă sinteză a unui mileniu de experiență și reflecție asupra rugăciunii isihaste, ar fi firesc ca, în cercetarea doctorală, să mă întorc la izvoarele acestei tradiții.

Mi-am dorit să studiez unul dintre autorii care au pus bazele spiritualității isihaste și care au transmis generațiilor următoare expe­riența autentică a Părinților pustiei. Astfel l-am ales pe Sfântul Ioan Casian. Îl consider una dintre personalitățile marcante ale teologiei primelor veacuri creștine și un autor esențial pentru înțelegerea antropologiei și spiritualității monahale. Asemenea Sfântului Grigorie Palama, care sintetizează tradiția isihastă a Evului Mediu bizantin, Sfântul Ioan Casian realizează o veritabilă sinteză a expe­rienței monahale din Pustia Egiptului, făcând accesibilă lumii latine înțelepciunea marilor Părinți ai deșertului. Totodată, el preia și dezvoltă învățătura lui Evagrie Ponticul despre cele opt gânduri ale răutății (logismoi), oferindu-i o formulare care va exercita o influență decisivă atât asupra spiritualității răsăritene, cât și asupra celei apusene.

Se poate spune că Sfântul Ioan Casian v-a chemat să-l cunoașteți mai bine?

Așa am gândit eu, mai ales că nu mai citisem de mult din opera Sfântului Ioan Casian. Profesoara Françoise Vinel mi-a spus că știa despre el doar că ajunsese la Marsilia, în sudul Franței, și că avusese un rol important în organizarea monahismului apusean, însă, dincolo de aceste aspecte, nu îi era foarte familiară opera sa. Mi-a mărturisit că are nevoie de aproximativ două luni pentru a o citi. După ce a parcurs Despre așezămintele mănăstirești, Convorbirile duhovnicești și tratatul Despre întruparea Domnului, mi-a spus că a descoperit un autor de o remarcabilă profunzime, impresionând-o în mod deosebit reflecțiile sale asupra teologiei rugăciunii. Pornind de aici, am decis să exclud din planul de cercetare tratatul Despre întruparea Domnului și să urmăresc identificarea firului roșu al gândirii teologice și antropologice a Sfântului Ioan Casian.

Cunoșteați ce se mai scrisese despre teologia Sfântului Ioan Casian? Considerați la acea vreme că exista o resursă pentru a găsi o nouă abordare?

Aveam deja o idee, deoarece folosisem o parte din bibliografia despre Sfântul Ioan Casian atunci când îmi redactasem lucrarea de licență. Cei care s-au ocupat de monografiile dedicate vieții și operei Sfântului Ioan Casian s-au concentrat, în general, asupra unor aspecte particulare. La noi în țară, îmi amintesc că exista, la vremea respectivă, un specialist în domeniu, părintele profesor Mircea Ielciu, de la Sibiu, care publicase o lucrare despre relația dintre libertate și har în gândirea Sfântului Ioan Casian. Mai apăruseră și câteva articole în limba română, însă majoritatea cercetărilor vizau problematica biografiei sau a originii sale.

Sfântul Ioan Casian este, într-un anumit sens, un psiholog avant la lettre. El încearcă să pătrundă în adâncul ființei umane și să surprindă modul în care diferitele dimensiuni ale persoanei se armonizează pe drumul către desăvârșire. Cine citește Despre așezămintele mănăstirești sau Convorbirile duhovnicești observă că aproape nu există pagină, în volumul 57 al colecției Părinți și Scriitori Bisericești, care cuprinde operele sale, în care să nu întâlnească numeroase referințe la Sfânta Scriptură. Scriitorul Casian recurge permanent la autoritatea Scripturii pentru a fundamenta atât perspectiva sa monahală, cât și întreaga sa reflecție teologică.

Atunci mi-a venit ideea că, de vreme ce vorbește atât de des despre „omul cel din afară” și „omul cel dinlăuntru”, fiind profund influ­ențat, asemenea multor Părinți ai secolelor al IV-lea și al V-lea, de teologia Sfântului Apostol Pavel, aș putea construi întreaga cercetare pornind de la această perspectivă. Ea a devenit, de altfel, și titlul lucrării mele: De la omul exterior la omul interior. Antropologia spirituală a Sfântului Ioan Casian.

Am alcătuit apoi un plan de lucru pentru exegeza operei și a gândirii sale duhovnicești, încercând să aflu ce înțelege Sfântul Ioan Casian prin dimensiunea exteriorității, care este semnificația acesteia și cum poate omul să înainteze spre curățirea interiorității. În centrul acestui itinerar se află ceea ce Părinții pustiei numeau curăția inimii, apatheia evagriană, pe care Casian o transpune în limba latină prin expresia puritas cordis. Această curățire a inimii conduce la contemplarea lui Dumnezeu și, în cele din urmă, la unirea omului cu El, care reprezintă telos-ul, ținta ultimă a vieții monahale și, în fond, a întregii vieți creștine. Aici se descoperă și locul central al teologiei rugăciunii, ca expresie supremă a desăvârșirii omului. Deși Sfântul Ioan Casian își scrie operele în primul rând pentru monahi, cred că, asemenea Scării Sfântului Ioan Scărarul, scrierile sale rămân de o mare actualitate și pentru creștinul de astăzi, oferind un autentic itinerar al creșterii duhovnicești și al întâlnirii cu Dumnezeu.

Vorbiți-ne despre aceste două concepte, omul exterior și omul interior, în înțelesul pe care li-l dă Sfântul Ioan Casian.

Când vorbim despre omul exterior, nu trebuie să ne gândim doar la trupul omenesc, ci și la toate manifestările noastre exterioare. În teza mea de doctorat, atunci când abordez conceptul de „omul cel din afară” sau homo exterior, pornesc de la dimensiunea cea mai exterioară, din punctul de vedere al simbolismului teologic pe care îl dezvoltă Sfântul Ioan Casian și pe care îl preia de la avva Evagrie Ponticul, și anume îmbrăcămintea monahală și simbolismul acesteia, deoarece reprezintă primul element vizibil al vieții monahale. Apoi analizez postul, ca instrument ascetic ce contribuie atât la curățirea omului exterior, cât și a celui interior, importanța ascezei, lucrul mâinilor și castitatea. Cunoaștem bine cele trei voturi monahale, iar castitatea este unul dintre ele. Sfântul Ioan Casian nu vorbește însă doar despre o castitate trupească, ci și despre una duhovnicească, subliniind rolul pe care aceasta îl are în desăvârșirea omului. Mai mult, el descrie șase trepte ale castității.

Sfântul Ioan Casian este un teolog al structurii și al ierarhiei. Deși gândește adesea în binomuri și recurge la o perspectivă antitetică, aceste distincții au un scop precis: ele descriu itinerarul antropologic prin care omul trece de la exterioritate la interioritate și, în cele din urmă, la comuniunea cu Dumnezeu.

La Sfântul Ioan Casian, fereastra omului interior este inima. Mai mult decât atât, el se numără printre primii Sfinți Părinți care stabilesc o adevărată sinonimie între minte și inimă. De aceea spuneam, la începutul conver­sației noastre, că pentru istoria teologiei, a monahismului și a isihasmului, Sfântul Ioan Casian reprezintă un autentic precursor. El trăiește chiar la începuturile mișcării isihaste, așa cum avea să se dezvolte ulterior. Este de remarcat faptul că el este primul care propune, într-o formă coerentă, practica rugăciunii monologale - rugăciunea unui singur gând -, având ca temei primul verset al Psalmului 69. Așadar, Sfântul Ioan Casian recomandă monahilor din sudul Franței, din Provence, formula: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, să-mi ajuți mie, gră­bește-Te!”. Rugăciunea pe care o cunoaștem astăzi - „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” - va fi formulată mai târziu de Sfântul Diadoh al Foticeei.

Deosebit de pertinentă este observația lui Olivier Clément, care vede în această formulă de rugăciune o autentică dimensiune hristologică, întemeiată pe lectura mesianică a Psalmilor, în care tradiția creștină a recunoscut încă din primele veacuri prefigurarea lui Hristos. În acest sens, rugăciunea devine, în ultimă instan­ță, un gând neîncetat îndreptat către Hristos. Nu întâmplător Sfântul Ioan Casian a ales tocmai acest verset. În cea de-a zecea Convorbire, pe care am analizat-o pe larg în teza mea de doctorat, el arată cum acest verset răspunde tuturor neputințelor, ispitelor și luptelor prin care trece monahul pe parcursul vieții sale duhovnicești. În a doua convorbire cu părintele Isaac, Casian introduce această noutate a rugăciunii monologale.

Prin urmare, întreaga teologie a rugăciunii la Sfântul Ioan Casian se întemeiază pe o viziune graduală a vieții duhovnicești, în care fiecare formă de rugăciune marchează o nouă etapă în itinerarul omului către unirea cu Dumnezeu. Această concepție își are temeiul în îndemnul Sfântului Apostol Pavel din Prima Epistolă către Tesaloniceni: „Rugați-vă neîncetat!”, pe care Casian îl interpretează ca expresie a vocației omului la rugăciunea neîntreruptă și la comuniunea permanentă cu Dumnezeu. Părinții pustiei cultivau deja tradiția rugăciunilor scurte și dese. O regăsim și la Evagrie Ponticul, care, în Praktikos, afirmă că rugăciunile scurte și repetate țin mintea trează și nu o lasă să se risipească. Același principiu îl dezvoltă și Sfântul Ioan Casian prin recomandarea unei formule scurte de rugăciune, întemeiate pe primul verset al Psalmului 69, pe care monahul era chemat să îl rostească neîncetat. Mai mult, Sfântul Ioan Casian vorbește despre monahi care dobândiseră cu adevărat darul rugăciunii neîncetate, continuând să se roage chiar și în timpul somnului.

Cât timp a stat Sfântul Ioan Casian în Pustia Egiptului și de la cine a învățat practica rugăciunii?

A petrecut aproape douăzeci de ani în Pustia Egiptului, unde a purtat aceste dialoguri cu Părinții pustiei și de la care a învățat nemijlocit toate aceste învățături. Înaintea lui se ridicaseră deja marile figuri ale monahismului: avva Antonie, avva Pahomie și cei doi Macarie, părinții duhovnicești și dascălii lui Evagrie Ponticul. Prin urmare, exista deja o bogată tradiție a rugăciunii și a vieții ascetice, pe care Sfântul Ioan Casian avea să o preia, să o sistematizeze și să o transmită și lumii creștine apusene.

Sfântul Ioan Casian părăsește Pustia Egiptului în contextul disputelor origeniste și, împreună cu prietenul său, Sfântul Gherman, ajunge la Constantinopol, unde va fi hirotonit de către Sfântul Ioan Gură de Aur și, înainte de exilul său, îl va trimite pe monahul scitan ca delegat la Episcopul Romei, încredințându-i o scrisoare. Alegerea nu a fost întâmplătoare, deoarece monahul Casian se distingea prin vasta sa cultură și prin cunoașterea atât a limbii grecești, cât și a celei latine.

În ce context și în ce etapă a vieții sale începe Sfântul Ioan Casian să-și redacteze opera și cât de mult se reflectă în aceasta experiența sa duhovnicească?

Din perioada părăsirii pustiei și până în momentul în care începe să-și redacteze opera, în jurul anilor 417-418, trec aproape douăzeci de ani. Sfântul scrie la maturitate, răspunzând unei solicitări venite din partea contemporanilor săi. Însă scrierile sale nu reprezintă doar rodul celor auzite în timpul petrecut în pustia egipteană, ci și expresia unor experiențe duhovnicești personale, în care a verificat și a asumat în propria viață învățăturile primite de la Părinții pus­tiei, de la bătrânii care le trăiseră ei înșiși. Cei care doresc să aprofundeze teologia sa a rugăciunii pot citi cărțile a IX-a și a X-a din Convorbirile duhovnicești, unde descrie cele mai înalte trepte ale rugăciunii - rugăciunea de foc și rugăciunea contemplativă. Citindu-le, este greu să nu ajungi la concluzia că monahul Ioan Casian nu doar consemnează experiența altora, ci vorbește și din propria sa experiență duhovnicească.

De ce considerați că Sfântul Ioan Casian este un Părinte al Bisericii pe care generația noastră are datoria să-l redescopere și ce poate aduce gândirea sa omului contemporan, aflat în căutarea vindecării și a sensului vieții?

Să nu uităm că a trăit în epoca de aur a teologiei și că a avut un rol deloc neglijabil în transmiterea acestei moșteniri. Din nefericire, noi nu îl cunoaștem și nu îl prețuim pe Sfântul Ioan Casian așa cum ar merita, deși este unul dintre marii Părinți ai tradiției noastre. Cred că avem datoria să-l redescoperim, cu atât mai mult cu cât în Occident s-a bucurat de o apreciere extraordinară. Marii autori ai spiritua­lității occidentale au receptat opera Sfântului Ioan Casian ca pe un reper fundamental al vieții monahale. Prin adaptarea și transmiterea experienței Părinților pustiei către lumea latină, el este considerat principalul organizator, dacă nu chiar întemeietorul monahismului apusean, ale cărui temelii le-a așezat pe moștenirea ascetică și mistică a Răsăritului creștin.

El este cel care transpune experiența Părin­ților pustiei într-o veritabilă sinteză teologică și practică. Nu întâmplător, părintele profesor Bogdan Tătaru-Cazaban, în cuvântul de pe coperta a patra a cărții mele, îl numește un autentic mediator de prim rang între Răsărit și Apus.

Aș dori să subliniez și un aspect care mă preocupă în mod deosebit și pe care îl pun în legătură cu propria mea misiune pastorală. Am convingerea că Sfântul Ioan Casian mi-a călăuzit pașii către capela Spitalului de Psihiatrie din Bucu­rești. De ce spun aceasta? Pentru că Sfântul Ioan Casian recurge frecvent la un autentic vocabular medical atunci când vorbește despre patimi, despre bolile sufletești și despre suferința omului, mai ales despre lupta acestuia cu gândurile. Sfântul Ioan Casian realizează, pentru vremea sa, o impresionantă cartografiere a ființei umane, analizând cu o remarcabilă finețe mecanismele interioare ale gândurilor, patimilor și ale liber­tății omului. El pune în evidență rolul decisiv al curăției minții, al curăției inimii și al discernământului duhovnicesc în procesul vindecării lăuntrice. Originalitatea sa constă în faptul că nu se oprește la diagnosticarea bolilor sufletești, ci propune și o veritabilă terapie spirituală, oferind căi concrete de vindecare a patimilor. Această viziune antropologică și terapeutică își găsește expresia cea mai amplă în cele opt cărți dedicate celor opt duhuri ale răutății din tratatul Despre așezămintele mănăstirești.