Trei vrednici slujitori în sprijinul cauzei naţionale

Războiul purtat pentru cucerirea independenţei de stat a constituit unul dintre cele mai însemnate evenimente din istoria poporului nostru. Întreaga suflare românească, animată pentru o ţară liberă şi independentă, a fost alături de soldaţi, contribuind, după putinţă, la echiparea armatei, aprovizionarea ei şi la îngrijirea răniţilor. Biserica a semnat, ca de fiecare dată, un testament ce cu greu poate fi şters din memoria naţională. La toate aceste fapte de patriotism şi credinţă, Arhiepiscopia Râmnicului şi-a adus cu prisosinţă obolul.

Ca de multe alte ori în istoria neamului, Biserica, prin episcopii, preoţii şi monahii ei, a răspuns prompt, identificându-se cu idealurile naţionale, cu năzuinţele sau dorinţele acestui popor vitregit de soartă. Dându-şi seama de importanţa evenimentului, foarte mulţi slujitori ai bisericilor, alături de călugării şi călugăriţele din aşezămintele monahale, au însoţit ostaşii pe câmpul de luptă, slujind fie ca infirmieri şi brancardieri, fie ca preoţi militari. În acele momente de răscruce, judeţul Vâlcea, înzestrat cu 409 aşezăminte de cult, deservite de 262 de preoţi, şi-a făcut pe deplin datoria faţă de patrie şi fiii ei, căzuţi pe câmpurile de luptă pentru apărarea ţării şi libertatea ei. În cele ce urmează, vom prezenta atitudinea Bisericii vâlcene faţă de Războiul din 1877-1878.

Episcopul Atanasie Stoenescu, în sprijinul armatei române

O prezenţă destul de luminoasă între slujitorii eparhiei a fost cea a episcopului Atanasie Stoenescu, care, prin îndemnuri adresate clerului, a sprijinit armata română, devenind un exemplu de muncă, de organizare şi înaltă exigenţă morală. A rămas în memoria poporului ca episcopul care a binecuvântat soldaţii români la Corabia, când armatele au trecut peste Dunăre. Contribuţia sa a fost deosebită, clerul vâlcean şi credincioşii strângând ofrande pentru front şi îngrijind răniţii sau ajutând spitalele cu bolnavi. În repetate rânduri, a adresat circulare şi dispoziţii protoiereilor şi preoţilor din eparhia sa, pentru a-şi „pune toate silinţele“ şi organiza acţiuni creştineşti, spre „a veni în ajutorul acelor care se luptă şi suportă sarcinile“ războiului. Într-una din circularele sale, consemna „Ţara noastră care de mai multe secole a suferit şi suferă barbarismul musulman, văzând că nu găseşte un alt mijloc de scăpare, ci numai în viguroasele braţe ale fiilor săi, i-a chemat pe toţi la arme… pentru a lupta contra barbarismului inamic spre a-i da liniştea şi drepturile antice“ (Gherasim Piteşteanul, „Războiul de Independenţă“, p. 10).

Pentru ridicarea moralului celor de pe front şi al celor rămaşi la vatră, Atanasie scria broşuri cu rugăciuni, mijlocind ca „Bunul Dumnezeu să trimită ajutorul său cel ceresc… ostaşilor şi tuturor românilor, ca să iasă triumfători din această luptă“ (idem, „Date despre Războiul pentru independenţă din arhiva vlădicească de la Râmnicu Vâlcea, în Mitropolia Olteniei“, nr. 4-6/1977, p. 307). În acest sens, a tipărit aproximativ 2.000 de cărţi, cu rugăciuni în caz de război, pe care le-a împărţit în cele cinci protopopiate preoţilor şi credincioşilor. Tot la iniţiativa sa, s-au organizat slujbe şi procesiuni speciale în bisericile din judeţ, pentru „izbăvirea de varvari“ şi „dezrădăcinarea tuturor păgânilor“.

Apreciat ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai poporului, autorităţile judeţene l-au propus preşedinte al Comitetului judeţean pentru a strânge banii necesari procurării de arme. Dovedind o deosebită energie, episcopul Atanasie a înfiinţat în eparhie comitete clericale, care colectau instrumente şi mobilier medical, alimente, medicamente, feşe pentru pansat şi sute de kilograme de vată. În câteva rânduri, a trimis pe front, direct generalului Nicolae Haralambie, liste de îmbrăcăminte şi încălţăminte oferite de comitetele clericale din eparhie. Între primii donatori în folosul răniţilor din Vâlcea, precum şi din toată Oltenia, se numără el însuşi, cu ajutoare substanţiale în bani, obiecte, echipamente şi produse spitaliceşti, îmbrăcăminte de iarnă, lenjerie de corp şi pat pentru răniţi, dar şi un rând de odăjdii şi cărţi de cult pentru confesorul Regimentului 5 Dorobanţi. În luna august 1877, el oferea Spitalului Militar din Galiciuica „un clopot şi un felinar mare“, în luna septembrie da „75 oca pâine, 4 vedre rachiu şi tutun“ soldaţilor convalescenţi din spitalul oraşului Râmnic, iar în noiembrie „100 mintene de materie vătuite, 100 perechi iţari de dimie, 100 de cămăşi de pânză de americă, 100 perechi ismene de americă, 100 perechi obiele de dimie, 100 perechi opinci“. La 10 octombrie, la Prefectura judeţului se înregistra donaţia de 200 de lei oferită de ierarh, pentru „trebuinţele armatei române“. La 16 noiembrie 1877 a dăruit 39 vedre de vin pentru soldaţii internaţi la Craiova sau pentru cei convalescenţi, care puteau servi ca „medicament“ cu aprobarea medicului.

Pentru activitatea sa plină de abnegaţie şi patriotism, vlădica a fost recompensat de regele Carol I cu distincţia „Ordinul Steaua României în grad de comandor“, la 27 martie 1878.

Contribuţia episcopului Ghenadie Enăceanu

La rândul lor, mulţi reprezentanţi ai clerului vâlcean au răspuns la chemarea patriei străbune, donând îmbrăcăminte, bani şi alimente soldaţilor români, atât înaintea ostilităţilor, cât şi în perioada marilor confruntări cu oastea turcească. Actele vremii notează că, în preajma zilei de 28 octombrie 1877, locuitorii din 14 comune dăruiseră 9.959 lei, pentru înzestrarea armatei noastre. Probabil nu a lipsit nici aportul preoţilor din acele comune, îndemnaţi fiind de ierarhul lor şi de propriile conştiinţe, pentru a susţine cauza soldaţilor. Mărturia cea mai bună a generozităţii poporului a dat-o arhimandritul Ghenadie Enăceanu, profesor la Seminarul Central din Bucureşti şi viitor episcop al Râmnicului, care a oferit jumătate din salariul lui lunar de profesor, 141,31 lei, începând cu 1 iunie 1877, până la terminarea războiului. Cu altă ocazie, s-a oferit „a îngriji şi întreţine la domiciliul domniei sale câte doi din soldaţii răniţi“ (prof. Nicu Octavian, „Adeziunea şi aportul Bisericii Ortodoxe Române la lupta poporului român pentru independenţa naţională“, în „Glasul Bisericii“, nr. 5/1977, p. 318). Printre cei care au contribuit cu bani putem enumera pe preotul Dumitru Popescu din Laloşu.

Preotul Mihalache Nicolaescu din Drăgăşani

În activitatea caritabilă întâlnim şi pe preotul Mihalache Nicolaescu din Drăgăşani, sub îndrumarea căruia s-a organizat un spital în incinta Şcolii de băieţi din comună, pentru soldaţii bolnavi şi răniţi aduşi de pe front. Pentru implicarea sa este deosebită adresa către Prefectură, de la 1 decembrie 1877, prin care se consemna „că la spitalul înfiinţat în comuna Drăgăşani, pentru soldaţii români răniţi şi convalescenţi, s-au făcut mai multe ofrande de diferite preţuri, întrecându-se fiecare cetăţean după puterea sa şi în tot modul a uşura suferinţele acestor martiri ai României. Subsemnatul, alăturându-vă o listă de cei care au meritul a-şi scrie numele respectiv, vă rog să binevoiţi a face să li se aducă publice mulţumiri pentru filantropica faptă“. Pentru că ştia bine aşezările din sudul judeţului şi în jurul Drăgăşanilor, Nicolaescu a cutreierat localităţile din această zonă şi, cu sprijinul preoţilor, încuraja pe cei rămaşi acasă, strângând obiecte şi bani pentru a atenua suferinţele celor aflaţi în spital. Ca bun coordonator al acestei acţiuni filantropice, numai din Drăgăşani va reuşi să strângă suma de peste 200 lei, în afară de „efectele textile şi alte obiecte necesare răniţilor“. La apelul său, „mai mulţi cetăţeni din Drăgăşani au primit de bunăvoie câte unul şi doi soldaţi în casele lor, oferindu-le „nutrimentul şi toate cele necesare“. Merită notat că alături de el şi-au mai adus contribuţia pentru sprijinul ostaşilor preotul Matei din Nemoiu, maica Teofana Ionescu de la Mănăstirea Hurezu, preotul Nicolae B. din Prundeni, preotul Barbu Fotescu din Verdea şi Simion Stănescu din Drăgăşani. (Pr. dr. Laurenţiu Rădoi)