Trepte spre cer

Urcuşul spre Dumnezeu nu este atât rezultatul unei încordări a voinţei umane, cât mai degrabă expresia naturală şi firească a umanităţii. Sintetizând învăţătura biblică şi experienţa patristică a primelor trei veacuri, Sfântul Grigorie, episcop de Nyssa (Asia Mică) şi frate al Sfântului Vasile cel Mare, descrie calea omului spre desăvârşire ca pe o năzuinţă sădită în însăşi firea omului. Pe măsură ce creştinul îşi curăţă viaţa spirituală de balastul şi povara patimilor, sufletul său va tinde în mod natural spre Dumnezeu, asemenea oricărui obiect care, aşezat pe un plan înclinat, este mişcat de forţa gravitaţiei.

Viziunea Sfântului Grigorie de Nyssa, exprimată în lucrarea „Despre viaţa lui Moise“, din care prezentăm în continuare un fragment, constituie o expresie a percepţiei patristice privind semnificaţia chipului lui Dumnezeu, sădit în om la creaţie. Deşi alterată prin păcat, scânteia divină nu încetează a tinde spre Creator, oferind oricărui om posibilitatea de a se regăsi pe sine în comuniunea cu Dumnezeu. Aşa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le mai împinge după prima mişcare, se avântă prin ele însele într-o mişcare şi mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat şi supus acestei porniri, neaflându-se nimic care, prin împotrivire, să oprească pornirea lor, tot aşa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă uşor şi repede în mişcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălţime. Şi nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea (pentru că firea binelui este atrăgătoare pentru cele ce privesc spre el), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine, întinzându-se împreună cu dorinţa după cele cereşti spre cele dinainte, cum zice Apostolul (Filip. 3, 14), continuând zborul spre ceea ce e mai sus. Căci, dorind ca prin cele ajunse să nu piardă înălţimea văzută mai sus, e purtat neîncetat de pornirea spre cele de sus, reînnoind mereu prin cele dobândite tăria zborului. Fiindcă lucrarea prin virtute îşi hrăneşte prin osteneală, neslăbindu-şi tăria prin lucrare, ci sporind-o. Pentru aceasta zice că şi marele Moise, urcând mereu, nu se opreşte niciodată din urcuş, nici nu-şi pune vreun hotar sieşi în mişcarea spre înălţime, ci, odată ce a pus piciorul pe scara care se sprijină de Dumnezeu, cum spune Iacov, păşeşte pururea spre treapta de deasupra şi nu încetează niciodată să se înalţe, prin aceea că mereu descoperă ceva deasupra treptei atinse în urcuşul spre înălţime. Respinge mincinoasa înrudire cu împărăteasa egiptenilor. Se face apărător al evreului. Se mută la vieţuirea în pustie, pe care nu o tulbură viaţa omenească. Paşte în sine turma vieţuitoarelor blânde. Vede strălucirea luminii. Îşi face neîngreunat urcuşul spre lumină prin scoaterea încălţămintei, scoate la libertate pe cei înrudiţi şi de un neam cu el. Vede înecat pe vrăjmaşul ce se aruncă în valuri. E călăuzit de nor, potoleşte setea prin piatră, plugăreşte pâinea din cer. Nimiceşte apoi pe cei de alt neam prin întinderea mâinilor. Aude glasul trâmbiţei. Intră în negură. Pătrunde în cele nepătrunse ale cortului nefăcut de mână. Află tainele dumnezeieştii preoţii. Nimiceşte idolul, îmblânzeşte pe Dumnezeu, aduce din nou legea sfărâmată de păcatul iudeilor. Străluceşte de slavă. Dar, ridicat prin astfel de înălţări, arde încă de dorinţă şi e flămând de şi mai mult. Şi însetează încă de cele cu care se adăpa pururea cât putea. Şi, ca şi când nu s-ar fi împărtăşit încă, se roagă să dobândească, cerând lui Dumnezeu să i Se arate, nu cât poate să vadă, ci cât este Acela. Firea de viaţă făcătoare e mai presus de cunoaştere Iar mie mi se pare că aceasta o pătimeşte printr-o simţire de dragoste a sufletului simţitor faţă de Cel prin fire bun, suflet pe care nădejdea îl atrage pururea de la binele atins, la binele văzut mai sus, aprinzându-i, prin ceea ce a dobândit, dorinţa spre ceea ce e ascuns. De aceea fierbintele îndrăgostit de Cel frumos, bucurându-se de Cel ce Se arată mereu mai sus, ca de un chip al Celui dorit, doreşte să se împărtăşească de însăşi faţa arhetipului (modelului). Căci aceasta o voieşte rugămintea îndrăzneaţă a dorinţei ce trece peste toate hotarele: să se bucure de Cel frumos nu prin oglinzi şi chipuri, ci faţă către faţă. Iar glasul dumnezeiesc îi dă ceea ce cere prin ceea ce nu-i dă, arătându-i prin puţine cuvinte un adânc nemăsurat de înţelesuri. Căci marea dărnicie a lui Dumnezeu a binevoit să împlinească dorinţa lui, dar nu i-a făgăduit vreo încetare şi săturare a dorinţei. Pentru că nu S-ar arăta slujitorului pe Sine Însuşi, dacă ceea ce se vede din El ar fi de aşa fel că ar face să înceteze dorinţa celui ce vede. Căci a vedea pe Dumnezeu cu adevărat stă în aceea că cel ce priveşte spre El nu ajunge niciodată la sfârşitul dorinţei de a-L vedea. Fiindcă spune: „Nu vei putea vedea faţa Mea, că nu va vedea vreun om faţa Mea şi să fie viu“ (Ieş. 28, 20). Aceasta nu pentru că Scriptura l-ar arăta pe Dumnezeu cauza morţii celor ce-L văd (căci cum s-ar face viaţa vreodată cauză a morţii celor ce se apropie de ea?), ci fiindcă Dumnezeu, fiind prin fire de-viaţă-făcător, iar semnul firii dumnezeieşti fiind acela că întrece orice cunoaştere, cel ce socoteşte că Dumnezeu este ceva din cele ce se cunosc, întrucât s-a abătut de la Cel ce este spre ceea ce i se pare că este, nu mai are viaţă. Căci adevărata viaţă este Cel ce este cu adevărat. Iar Acesta rămâne neapropiat cunoaşterii. Dacă, deci, firea de viaţă făcătoare e mai presus de cunoaştere, ceea ce se poate cuprinde cu mintea, fără îndoială, nu este viaţă. Iar ceea ce nu este viaţă nu are o fire în stare să se facă dătătoare de viaţă. Deci nici nu îndeplineşte dorinţa lui Moise atât timp cât dorinţa lui rămâne neîmplinită. Astfel, din cele spuse învăţăm că Dumnezeu este, după firea Sa, nehotărnicit, neînchis de vreo margine. Căci, dacă ar socoti cineva pe Dumnezeu ca având vreo margine, ar fi numaidecât de trebuinţă să cugete împreună cu marginea şi ceea ce e dincolo de ea. Căci ceea ce este mărginit sfârşeşte numaidecât în ceva, aşa cum marginea celor de pe uscat este aerul, şi a celor din apă, apa. Deci, precum peştele este înconjurat la toate marginile lui de apă, iar pasărea, de aer, iar la mijloc, între peşte şi apă sau între pasăre şi aer, este suprafaţa cea mai din afară care înconjoară fie pasărea, fie peştele, după care urmează apa sau aerul, la fel ar fi de trebuinţă, dacă Dumnezeu ar fi gândit între margini, să fie înconjurat de ceva de o fire străină. Iar înlănţuirea judecăţii cere ca ceea ce înconjoară să fie mai larg decât ceea ce este înconjurat. Nu există hotar în urcuşul spre Dumnezeu Dar Dumnezeu este mărturisit ca binele prin fire, iar ce este de altă natură decât binele numaidecât va fi altceva decât binele. Iar ceea ce este în afara binelui se cuprinde în firea răului. Apoi, s-a arătat că învelişul este mai larg decât conţinutul. Reiese deci numaidecât că cei ce socotesc pe Dumnezeu ca având o margine trebuie să primească şi gândul că este cuprins de rău. Iar dacă orice conţinut e mai mic decât învelişul, urmează că ceea ce e mai mare stăpâneşte peste ceea ce este mai mic. Deci cel ce închide pe Dumnezeu între margini pune binele sub stăpânirea a ceea ce este potrivnic. Dar aceasta este o nebunie. Aşadar, nu se va cugeta vreo înconjurare a firii nevăzute. Iar ceea ce este neînconjurat nu are o fire ce poate fi cuprinsă, ci toată dorinţa către bine, atrasă de urcuşul spre ea, se întinde pururea împreună cu drumul ce duce spre ea. Şi în aceasta constă a vedea cu adevărat pe Dumnezeu: în a nu afla niciodată o săturare a dorinţei de a-L afla. Totdeau-na privitorul, prin cele ce le poate vedea, trebuie să ardă de dorinţa de a vedea şi mai mult. Astfel, nici un hotar nu ar putea să oprească înaintarea în urcuşul spre Dumnezeu prin faptul că, pe de o parte, nu se află nici o margine a binelui, şi pe de alta, prin nici o săturare nu se taie sporirea dorinţei spre bine. (Texte selectate din Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982)