Treptele vieții duhovniceşti în poezia lui Valeriu Anania
Scriitor și poet, teolog și preot, cu talent nativ, Mitropolitul Bartolomeu rămâne modelul de muncă stăruitoare. În tinerețe a citit mult, acumulând o solidă cultură generală, istorică, literară și teologică. A citit mereu, la maturitate și bătrânețe. Spre apusul vieții, în lucrarea de diortosire a Sfintei Scripturi, va folosi întreaga bogăție de cunoaștere teologică și întregul său talent literar. Prin cunoștințele sale scripturistice, teologice, istorice, literare și lingvistice, a lăsat Bisericii și neamului românesc un Monument de teologie și spiritualitate, de poezie și literatură.
Este vremea urcușului duhovnicesc. Săptămânile Marelui Post sunt ca niște trepte de suire spre întâlnirea cu Mirele ceresc Iisus Hristos. Prin dreaptă-credință, rugăciune necontenită, dragoste jertfelnică, sete de Dumnezeu, milă față de toată făptura, tânjim spre curăția inimii și vederea lui Hristos-Dumnezeu, spre a petrece uniți cu El săptămâna pătimirilor Sale, spre a muri și a învia cu El întru viață adevărată, fericită și nestricăcioasă. Bogăția imnografică a Bisericii este mult ajutătoare în urcușul nostru. Asemenea şi alte scrieri și poezii duhovnicești, căci după imnograf (Sfântul Efrem Sirul) turma lui Hristos petrece perioada postului în pășunea dumnezeieștilor cărți.
Duhul Sfânt ne întărește și insuflă spre a trăi sinergic, împreună cu Hristos, viața Sa dumnezeiască în trup omenesc (Sfântul Maxim Mărturisitorul), mai cu osebire ultimele momente ale vieții Sale pământești, trăite într-o tensiune maximă, când viața și iubirea Sa au fost jertfite pentru noi. Dorul de a ne adânci în taina pătimirii Sale, a ajunge la o mai adâncă unire cu El, ne face să cercetăm viețile părinților ca în lumina vieții lor să limpezim căile propriului nostru drum, de la chip la asemănare, de la pământ la cer. Cu sete arzândă după cereasca lume, prin cântări, rugăciuni și contemplații, prin împărtășire cu Hristos cel prezent în Sfintele Taine, ne hrănim sufletul, ne luminăm mintea, ne curățim și îmbunăm inima.
Ne-ai făcut, Doamne, pentru a Te căuta, și neliniștit este sufletul nostru, până va ajunge la Tine (Confesiuni 1. 1), zice Fericitul Augustin, iar scurta noastră trăire pe pământ este drumul sfintei cărări care urcă spre cer. Drumul de la pământ la cer, drumul de la chip la asemănare.
Din cei care au parcurs acest drum, lăsând urme de lumină, l-am ales pe poetul și teologul Bartolomeu Valeriu Anania, de la a cărui naștere se împlinesc 102 ani. Omul care a muncit și suferit, purtând (prin Duhul Sfânt) cheile transfigurării suferinței și jertfei. Asemeni altor poeți ai temnițelor comuniste: Crainic, Gyr, Voiculescu, Dorz, el a lăsat în urma sa stropi de lumină și de har. Pe drumul presărat cu spini, lacrimi, osteneală și sudori, a adunat în suflet zăcăminte de lumină, comori de înțelepciune și tezaur de viață. Poetul descrie drumul său de la pământ la cer, așa cum Sfânta Scriptură descrie drumul lui Dumnezeu prin istorie. Drumul apostolilor și prorocilor, drumul poporului Israel și al noului popor sfânt, poporul creștin, este un drum greu și fascinant. Durerile omului sunt mereu pătrunse de bucurii cerești. Parcursul este însoțit de intervenții binefăcătoare ale lui Dumnezeu, prietenul de nădejde și nedespărțit.
Poetul și scriitorul Valeriu Anania, (dublat) de teologul și clericul Bartolomeu, a parcurs acest drum al credinței care a rămas adânc încrustat în istoria Bisericii și neamului românesc. Luminos și puternic, bogat-roditor, prin viață și operă, el a intrat în lumea nemuritoare. Descendent (după mamă) dintr-o familie preoțească, a citit Sfânta Scriptură la 10 ani, la aceeași vârstă compunând și prima sa poezie. A debutat la 15 ani (1935) în revista „Ortodoxia” cu poezia „Pământ și cer”, iar scrierile sale de proză, poezie, teatru și dramaturgie aveau să curgă una după alta, izbutind să acopere o paletă largă de genuri literare care i-au adus mai apoi recunoașterea cititorilor și criticilor, culminând cu Premiul pentru dramaturgie, din anul 1982.
Sursă de inspiraţie luminoasă
Poezia și rugăciunea sunt modalități asemănătoare în rostul lor de a purta sufletul, într-un zbor înalt. Desigur, poezia poate fi uneori un simplu zbor al gândului, fără să asume un angajament duhovnicesc al întregii persoane. Nu așa cum se întâmplă cu rugăciunea, care are mai multă greutate în talgerul balanței. Chiar dacă nu poartă încărcătura duhovnicească a rugăciunii, poezia, prin exercițiul de inspirație, deschide drumuri spre înălțimi. Când poezia se împletește cu rugăciunea, ca în fericitul caz al persoanei Mitropolitului Bartolomeu, sfârșitul nu poate fi decât unul luminos și izvorâtor de lumină. Astfel, persoana și opera Mitropolitului Bartolomeu, teologică și literară, rămân o sursă de inspirație luminoasă, un izvor de tărie, căci el a reușit să parcurgă drumul de la chip la asemănare, teologul și poetul desăvârșindu-se împreună. Poeziile lui Valeriu Anania tratează teme literare diverse, dar și spirituale.
Încă din tinerețe, autorul lasă să se întrezărească în opera sa dorul nesfârșit de cer, zborul unui suflet avântat spre înălțimi. Nu va rămâne însă doar un suflet însetat de zborul în tării, ci va deveni și un înțelept cunoscător al regulilor zborului. Dacă Filocalia ne descrie treptele desăvârșirii: curățire, iluminare și desăvârșire, poetul Bartolomeu-Valeriu descrie în poeziile sale aceste trepte. El cunoștea modalitățile desprinderii sufletului din lumea care-l imobilizează și-l reține prin forța ei de gravitație. Poeziile sale religioase revarsă în potirul sufletului lumină și înțelepciune. Imnurile-Acatist închinate Sfântului Mucenic Ioan Valahul și Luminătorului său, desăvârșitului Sfânt Ierarh Calinic de la Cernica, cuprind întregul arsenal al virtuții, al căii de dobândire a sfințeniei. În mod magistral, poetul-teolog stăpânea nu doar știința desprinderii de cele lumești, ci și știința revenirii din starea de lumină imponderabilă la natura firii omenești căzute, în vederea pregătirii pentru un nou zbor. De aceea am ales din poeziile sale cinci, care ilustrează calea dumnezeiescului urcuș.
Singur cu Dumnezeu, în rugăciune
Psalmistul David condiționează cunoașterea lui Dumnezeu prin oprirea din iureșul vieții: Opriți-vă și cunoaște-ți că Eu sunt Dumnezeu (Psalmul 46, 10). Iar Evanghelistul Luca ne arată următoarea treaptă, prin exemplul de însingurare și rugăciune al Mântuitorului: Se retrăgea noaptea Singur și se ruga (Luca 6, 12). Mitropolitul Bartolomeu numea însingurarea reacţie ecologică a sufletului în fața poluării spirituale și bombardamentului informațional contemporan. Ne-a lăsat în acest sens poezia În Singurătăți, care ne cheamă și îndeamnă la împlinirea acestui act:
Suflete, te-am luat aici cu mine,
în singurătățile senine
unde nu-i aproape nici departe,
nici fiorul gândului de moarte.
Un aspect unanim recunoscut al vieții duhovnicești este acela că însingurarea nu poate fi realizată întotdeauna fizic. În schimb, ea poate fi și este mereu realizabilă spiritual, fiind absolut necesară pentru starea pregătitoare a sufletului, în vederea rugăciunii. Desprins de greutatea și schimbabilitatea materiei, unit prin rugăciune și har cu dumnezeirea, sufletul trăiește adevărata libertate dincolo de spațiu și de timp. Într-o lume extratemporală și extraspațială, deplin fericit, unde fiorul gândului de moarte, care planează pământului și făpturii corupte, nu mai există, el trăieşte pacea și bucuria Duhului Sfânt.
Moartea a murit de mult în noi;
zarea depărtărilor s-a scurs șuvoi,
și din toate-acestea au rămas
doar întinderile albe, fără glas.
Acolo există doar liniștea și pacea întinderilor albe ale luminii cerești. Sufletul rămâne în stare de lumină și fericire, unde, potrivit învățăturii ortodoxe, își păstrează conștiința personală de sine. El este conștient de faptul că, îndepărtându-se de pământul opac, devine transparent, limpede, cunoscător și clarvăzător. Cunoaște astfel prin experiență nu doar stările fericirii spirituale, ci și cauzele nefericirii celor care zac și se scaldă, ca într-o mare moartă, în ermetismul patimilor și în propriul lor egoism. Cânturile cântate de oameni egoiști și muritori, care trăiesc vremelnic pe acest pământ, sunt sortite morții spirituale, împreună cu sufletele celor care le cântă.
Suflete, de vezi cumva o stea,
cea mai palidă din câte sunt ca ea,
unde sferele își încetează cântul,
suflete, acolo e pământul.
Oamenii domnesc, dar nu-s stăpâni,
ci sunt sclavii zilelor de mâini;
cântecele lor sunt doar scântei,
căci ei cântă numai pentru ei.
Ei nu au văpăi clocotitoare
să topească-a zărilor strânsoare;
dincolo de ei nu cunosc zbor
și de-aceea cântecele mor.
Lucrarea egoistă a necredinței și neiubirii este sortită morții și pierii duhovnicești. Omul este chemat cu consecvență la lepădare de sine și îndemnat la autodepășire, prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc, care îi sporește mereu puterile. Acest act se realizează prin credință, baza oricărei înălțări spirituale, însoțită de rugăciune și meditație duhovnicească. Depărtat de lumea patimilor și păcatelor, ieșit din sinele egoist, sufletul se roagă și se-nchină Stăpânului ceresc, înconjurat de îngeri și sfinți (în poezie stele), cu toate gândurile și sentimentele sale bune și sfinte, curățite și unite, ca florile într-un buchet. Rămâne apoi plin de pace, iubire, mulțumire și bucurie duhovnicească, în urma zborului realizat prin credință și rugăciune.
Suflete, te-am luat aici cu mine,
în singurătățile senine,
să-nchinăm Stăpânului din stele
zvon din zvonul cânturilor mele.
Pacea și bucuria nu pot fi păstrate în suflet decât atunci când acesta este în starea (zborul) rugăciunii. Nestematele de mare preț, credința și iubirea lui Hristos, trebuie păstrate cu grijă de alipirea senzuală a materialității corpului și lumii. Trebuie mereu întraripate cu gânduri cerești, mereu provocat la zboruri înalte. Această chemare o adresează poetul-teolog printr-o lirică vie, un luminat și înălțător dialog cu partea superioară a eului personal, în poezia Poem pentru suflet.
Hai, suflete, și-om hoinări prin cer!
Vom hăui coclauri fără nume:
Un viers și-un suflet au fugit de lume
pe căi de sihăstrie și mister…
Și dacă sângele te-o trage - grea povară -
spre nopțile adânci de greu mormânt,
te-oi smulge pe aripa unui cânt
și te-oi purta prin slăvi fără hotară.
Urcușul duhovnicesc se face în trepte, cu multă trudă, cu suișuri și coborâșuri. Trupul, cu multiplele sale neputințe și repetabilele sale escapade, îi este sufletului o grea povară, iar lumea, pe care Sfântul Apostol Ioan o definește: Pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții (I Ioan 2, 16), îi este un dușman nărod și ne-mpăcat. Pe lângă nevoința personală, omul are mereu nevoie de comuniunea și ajutorul Bisericii. Aceasta se face prin Tainele și ierurgiile sale, prin slujbele, învățătura și sfaturile ei, prin sfințenia lăcașului de cult, îi este un apanaj, loc de odihnă, loc de renaștere și reînviere duhovnicească. Ca om al Bisericii, autorul nostru știa prea bine acestea.
În ritmul și cadența versului, poetul ne cheamă și ne mângâie, grăind:
Hai, suflete, spre cer necunoscut!
N-auzi cum zarea veșnic ne îngână
și lumea râde-n hohot de nebună
cum suflă vântu-n oalele de lut?
Vom poposi la schit, în alb de zori,
în cânt de toacă ne-om lega de-o strană
și coama unui dangăt de aramă
ne-o fi un sprinten Pegas printre nori.
Adunându-se în sine prin taina rugăciunii, sufletul realizează unitatea ontologică a facultăților sale (iubire, rațiune și voință), ajungând să-L laude pe Dumnezeu cu toată inima și tot sufletul, cu toate gândurile, simțămintele și puterile sale. Dar, mai mult decât atât, el se dăruiește iubirii divine mai mult decât iubirii pământești. El se-nchide în cuvintele rugăciunii și devine el însuși rugăciune, Se închide în cuvintele cântului și devine el însuși cântare. El se alătură îngerilor-serafimi și se pierde împreună cu ei, în lauda și doxologia iubirii Tatălui Creator - Dumnezeu.
Și-atunci doar pentru tine voi cânta:
Țâșni-va viersul în sclipiri, ca stropii,
să moară de necaz și fata popii,
că pentru ea eu n-am cântat așa.
Ne-or asculta sclipiri de vii lumini
din visul stelelor înfiorate
și largurile ne-or privi, mirate,
cum lunecăm - serafici peregrini.
Așa ne-om pierde-n dragostea suavă
și ne-om topi-n văpaia unui cânt,
și n-om mai ști de cer și de pământ,
ci de fiorul rătăcirii-n slavă.
Poezia, un popas de bucurie şi pace în lumina harului
Parcursul vieții duhovnicești are și popasuri, pajiști de odihnă. Ele nu sunt multe, nici prea dese. Dar sunt totuși momente când sufletul este cercetat de harul dumnezeiesc, de strălucirea luminii necreate. Atunci el se află în pace, în bucurie și odihnă. După osteneala luptelor purtate, în vâltoarea dogoritoare a ispitelor, el are nevoie de această odihnă. Harul dumnezeiesc, prin lumina și bunătatea sa, îl răcorește, îl bucură și-l întărește. Aceasta este liniștea rugăciunii din ceasul de seară. După o zi trăită-n osteneala muncii și simțământul prezenței lui Dumnezeu, să vezi strălucirea Lui în viața ta, în rosturile oamenilor, ale lucrurilor și ale întregii creații. Un asemenea popas de bucurie și de pace în lumina harului dumnezeiesc îl oferă poetul-rugător în poezia Lumină lină.
Lumină lină, lumină senină,
licoare nouă în slava divină,
lucind peste ape de ceruri te cerne
prin glasuri calde în cânt de vecerne.
Când tainic - vrajă de îngeri - tu susuri
pe câmpuri roșii de-ntinse apusuri,
smerite inimi în cor ți se-nchină,
lumină lină, lumină senină.
Coboară astăzi în sufletu-mi iară,
să laud slava din ceasul de sară,
lumină lină, lumină senină!
De tine, Doamne, mi-e inima plină.
Calea pe care mergem este urcușul nostru duhovnicesc până la asemănarea cu Hristos, prototipul și modelul nostru absolut. Aportul și sprijinul Său în acest drum sunt fundamentale, căci noi trăim într-o deschidere și relație sinergică cu Persoana Sa divino-umană. De armonia și intensitatea acestei împreună-lucrări depind armonia sufletului nostru, tăria și răbdarea lui, în lucrarea virtuților în vederea mântuirii. Într-o poezie de mare frumusețe, intitulată Confessio, Mitropolitul Bartolomeu exprimă magistral importanța Tainelor Sfintei Spovedanii și Împărtășanii. Aceste Taine sunt prilejul fericit și modul minunat al împăcării sufletului cu Dumnezeu, cu Hristos Mântuitorul său, fiind în același timp cristelnița unei continue renașteri și reînnoiri duhovnicești. Spovedania presupune multă discreție, bun simț și mai ales multă smerenie. Faptul este zugrăvit în primele trei strofe ale poeziei:
Doamne, tinde-Ți patrafirul
peste fața mea de lut,
sufletu-mi neghiob și slut
să-l albești cu tibișirul
când amurgu-și toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.
Să-Ți vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osânda e păcat;
eu să stau pe-un colț plecat
și să-mi scriu povara vinii,
pe când Tu, la vremea cinii,
să-mi șoptești că m-ai iertat.
Aciuiați pe-o vatră nouă
vom purcede spre-un nou cânt;
eu, o mână de pământ,
Tu, lumina-n strop de rouă,
migăli-vom cartea-n două
Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.
Spovedania este dialogul între suflet și Hristos, care duce la împăcarea lor deplină. Prin continuarea acestui dialog iubitor, prin împreună-lucrarea duhovnicească cu El, în truda muncii mântuirii şi scrierii cărții vieții noastre, Hristos scrie împreună cu noi, iar noi scriem împreună cu El. Desigur, aportul lui Hristos la această lucrare este mai mare decât al nostru. Buna înțelegere, dulcea conlucrare sunt pecetluite și întărite de tainica unire cu El în Taina Sfintei Împărtășanii. Acest dar al Său ne îndulcește, ne întărește, ne bucură și ne deschide noi orizonturi, duhovnicești.
Și-ncălțându-Te-n sandale
să pornești pe drum stelar,
și-ntr-al slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
și-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.
Împărtășirea cu Hristos aduce sufletului gânduri luminoase, dorințe sfinte, țeluri înalte, iar ființa noastră se îndumnezeiește. Simțămintele și puterile lui Hristos ni le-am împropriat. El trăiește și lucrează prin noi. Acest proces duhovnicesc, numit teologic îndumnezeire, mai poate fi numit, după Sfântul Iustin Popovici, înhristificare. Mitropolitul Bartolomeu folosește un frumos cuvânt românesc, anume încuvântare. Într-o poezie care face parte din ciclul „Anamneze”, numită Puterile cuvântului, el dă mărturia încuvântării, înhristificării sau îndumnezeirii ca finalitate a lucrării duhovnicești și arată efectele sale vizibile în viața din afară. Mărturisirea poate fi una personală, urmând într-un fel Sfântului Simeon Noul Teolog. Dar ea poate fi și una hristică. Hristos mărturisește prin gura poetului propria Sa lucrare de Dumnezeu-Om, de Logos întrupat. Este evidențiată îndeosebi împreuna-lucrare dintre poet și Hristos, sinergia, așa cum a fost trăită de-a lungul întregii vieți. Versul de mare frumusețe literară are o profunzime telogică strălucitoare și binefăcătoare. Poezia poartă în ea bucuria, pacea și mulțumirea. Poartă harul dobândit prin osteneala unui suflet îndumnezeit.
Poezia poate fi și un testament, o chemare pe calea urcușului duhovnicesc, pe care autorul, ca părinte duhovnicesc, l-a lăsat fiilor și cititorilor săi. Autorul se destăinuie, se dăruiește duhovnicește. Prin versurile ei, încheiem calea acestui urcuș, la care ne cheamă Postul Mare. Împreună cu imnurile Bisericii, glasul poetului-teolog încuvântat Bartolomeu Valeriu Anania ne spune:
Puterile cuvântului le știu
și nu de-acum și nici de prin aproape,
ci de pe când mi se purta pe ape
în oglindirea cerului sălciu,
precum în Deltă duhul dimineții
închipuie icoane din nimic,
în pelican se-ncuibă și-n chitic
și-ngreuiază cimbrii și scaieții.
Rostesc, și totul se preface-n rost;
Ologul zburdă, ciungul vă mângâie,
Vă-mbrățisați cu cel mâncat de râie,
lunatecul surâde-n adăpost,
aude surdul, orbul vede, sfinte
vi-s târfele cetății, prin ce spun
se-ntoarnă osândiții din surghiun,
cuvântul meu răzbate și-n morminte.
Uimiți, voi credeți că scornesc minuni
Ca să-mi arăt puteri nepământene.
Minunea, vai!, e numai pentru lene.
La spaime sacre când veți fi imuni?
Sunt om ca voi, dar om încuvântat
Miracolul e fapta mea cea bună.
De-acum nici o durere n-o să spună
că mi-a cerut un leac și nu i-am dat.