Uca Marinescu, „un om al Terrei“

Modestie, echilibru interior, seninătate, bucuria de a împărtăşi din tot ceea ce a cuprins cu ochii, cu mintea şi cu sufletul. Aşa am cunoscut-o pe Uca Marinescu, exploratoarea care a dus steagul românesc peste tot în lume. O doamnă distinsă, a cărei experienţă de viaţă condensează, ca într-o capsulă, întreg globul pământesc, cu populaţii străvechi, istorii neştiute, filosofii de viaţă, mistere şi relicve, vestigii şi întrebări fără răspuns. O femeie care a pornit pe un drum al cunoaşterii din care, cu generozitate, dăruieşte tot ce-a acumulat.

Nu se întâmplă prea des ca o femeie să intre în lumea aceasta a exploratorilor, dominată, în general, de bărbaţi. De unde aţi luat "microbul"?

M-am născut aşa, după care educaţia pe care am primit-o în familie mi-a deschis acest drum spre cunoaştere.

Apoi, m-am născut la Gheorgheni, într-o zonă cunoscută ca "polul frigului" în România, unde natura a fost generoasă cu mine. La început m-a atras natura, dar foarte curând mi-am dat seama că aceasta nu e goală, că peste tot sunt oameni, că nu suntem singuri.

Al treilea element a însemnat o chemare; eu aşa îi spun. O chemare care a venit spre mine şi care nu mă lasă în pace. Eu niciodată nu ştiu ce voi face anul acesta. Aştept chemarea, m-am obişnuit cu ea. Anul trecut, spre exemplu, nu ştiam că o să fac înconjurul lumii. A apărut chemarea şi am pornit la drum.

Aveţi în sânge arta aceasta de a călători. Ce face până la urmă diferenţa între o călătorie şi o expediţie?

Înainte exista doar noţiunea de călătorie, care însemna să pleci, să cunoşti. Călătoria s-a transformat, însă, pe parcurs. La ora actuală a devenit un fel de turism comercial, în care oamenii se duc nu neapărat ca să cunoască, ci ca să poată spune că au fost acolo. Eu consiliez nişte reviste turistice şi nu aud niciodată "am cunoscut berberii" sau "i-am văzut pe boşimani", ci "am fost în Sidney", "am fost în Insulele Hawai".

Expediţia înseamnă a descoperi, a vedea, a cunoaşte, a observa tradiţiile, istoria veche, a culege lucrurile bune, a vedea valoarea oamenilor, felul în care trăiesc ei, filosofia lor de viaţă.

TibetUca

Şirul expediţiilor peste hotare a început în 1990, când aţi traversat China pentru a ajunge în Tibet. Loc în care aţi revenit ori de câte ori aţi avut ocazia. De ce?

Acum câţiva ani mi se spunea TibetUca. Acuma mi se spune HaidUca, că am plecat hai-hui. Tibetul m-a fascinat întâi din cărţi. Am citit mult despre budism, despre credinţa Bon. Cred că de fapt aceasta a fost chemarea, în profunzime. Am vrut să disting spiritul de materie. Şi am vrut să simt ce înseamnă spirit. M-am tot dus, de vreo cinci sau şase ori, în diferite zone, ca să descopăr acest lucru şi să-l simt. Am reuşit. De câţiva ani - şi nu e lipsă de modestie - simt altfel cumva viaţa. Contactul meu cu oamenii este altul. Cândva îi judecam superficial, acum îi simt în profunzime.

Cele mai multe expediţii le-aţi întreprins singură, căutând, cercetând, observând. Sunt mai prolifice aceste expediţii solitare, vă avantajează?

E adevărat că cele mai multe călătorii au fost solitare. Expediţiile grele au fost în grup, pentru că nu poţi să reuşeşti de unul singur. Am mers singură pentru că a fost greu să găsesc pe cineva care să aibă aceeaşi chemare cu mine şi care să aibă ambiţia să reuşească într-o structură pe care mi-o fac singură.

Să nu vă imaginaţi că plec într-o călătorie cu mulţi bani. Este o restrângere teribilă. În expediţia din Australia, spre exemplu, în care am făcut toată Oceania - Noua Zeelandă, Tasmania, Papua Noua Guinee, biletul de avion era peste o mie de dolari, dar eu toată povestea asta am făcut-o cu 800 de dolari. Fiind ardeleancă, nu sunt băgăcioasă şi nu pot să cer. Sigur că spun ce vreau să fac, dar nu pot să insist. În general, în primele etape m-am descurcat singură. Aveam de la bunica nişte pământuri, pe care le-am vândut. Casa mi-am micşorat-o de patru ori ca să obţin din diferenţă o sumă de bani care să mă încurajeze să plec.

"Ca să înţelegi Irlanda, trebuie să simţi pământul ei"

Ştiu că în 2006 aţi străbătut aproape la pas Irlanda, pentru a descoperi muzica şi tradiţiile vechilor celţi. O ţară plină de mistere. Ce-aţi reuşit să descoperiţi din istoria acestui popor fascinant?

Irlandezii au o istorie şi o cultură extraordinar de veche şi de valoroasă. Pe druizi, adică pe vechii irlandezi, îi aşez alături de daci, de tibetani. Ceea ce este valoros la ei este faptul că păstrează cu sfinţenie tot ce moştenesc din trecut. Nu renunţă, nu imită ce este nou. Cultul lor, viaţa lor sunt unice.

Despre Irlanda ştiam multe, dar ea rămânea pentru mine ceva sacru, ceva special. Simţeam acest lucru. Am căutat momentul în care am putut să mă duc. Irlanda am făcut-o separat, la fel cum am făcut Japonia sau zona vestică a Tibetului. Ca să înţelegi Irlanda, trebuie să simţi pământul ei. Când am fost eu acolo, arheologii şi istoricii lucrau într-o zonă pe care o descoperiseră recent, în care au găsit nişte tumuli (movile mari) şi în interiorul acestora au descoperit un fel de Observator cosmic, cu reprezentările unor constelaţii, lucruri extrem de interesate, care trimit spre piramidele din Egipt. De asemenea, în partea centrală a Irlandei, există o platformă uriaşă din dale de stâncă despre care nimeni nu mă poate convinge că e făcută de mâna omului. Preoţii druizi îşi făceau acolo ceremoniile.

Irlanda îşi are misterul său, care încă n-a fost descifrat, are muzica sa, dansul său unic. Mie îmi plac foarte mult muzica şi dansul. Pe locul întâi era baletul rusesc, apoi dansul etiopian, care are o expresivitate şi o eleganţă anume; când dansează, etiopienii nu mai sunt oameni, sunt ca dansatoarele celeste din Cambodgia. Dar văzând dansul irlandez mi-am schimbat ierarhia.

Spuneţi despre dumneavoastră că aveţi acest fel de a fi, "de a simţi energia pământului". Cum vine treaba asta?

Se pare că am fost dotată, dar am acumulat şi pe parcurs acest simţ special. Locul acesta în care ne aflăm acum, pentru mine e ceva artificial. Dar, în momentul în care cobor pe pământ, devin alta, simt că fac o comuniune cu pământul. M-am dus în Dobrogea, într-un sat vechi, tătărăsc, în care atmosfera, căldura soarelui, casele acelea din pământ, pietrele vopsite în alb şi bătrânii care mai rămăseseră acolo, toate mi-au dat un sentiment aparte; am simţit că aparţin pământului. M-am culcat pe pământ, să-l simt. Acelaşi lucru îl fac pe munte, într-o poiană. Simt eu că mă încarc cu energie, că mă încarc cu ceva bun. Simt acest lucru şi în anumite situaţii, în contact cu cerul. Am un loc al meu special, în Piatra Craiului, o cameră cu o fereastră mare, de unde pot să văd cerul. Am admirat de acolo o furtună. Era fabuloasă! Am simţit puterea cerului, puterea furtunii, care, interesant, era benefică. Sunt lucruri care nu pot fi explicate…

O altă secvenţă de aceasta s-a întâmplat în expediţia de la Polul Sud geografic. Veneam cu experienţa de la Polul Nord şi mi-am spus că o să mă descurc. În Nord mergeam pe placa de gheaţă care se mişca tot timpul, dincolo, în Antarctica, era pământ acoperit de gheaţă şi credeam că n-o să am probleme. Altitudinea la care mergeam era de 3.000 de metri, mai mult decât eram eu obişnuită. Or, efortul fizic şi compoziţia aerului erau altele şi oboseam. Am avut vreo şapte zile de viscol teribil. Nu puteai să ieşi din cort, te acoperea zăpada. La fiecare 40 de minute trebuia să ies cu lopata să dau zăpada la o parte, altfel m-ar fi acoperit complet. A apărut nu frica, ci senzaţia de singurătate şi-am simţit nevoia să conversez cu cineva. Şi-acolo era doar viscolul. Am început, în gând, să conversez cu viscolul, cu vântul, să-l rog să mă ocolească, pentru că auzeam mereu limbile lui înconjurându-mă. Aşa m-am liniştit, devenisem calmă. Nu că dominam viscolul, dar îl simţeam lângă mine, îmi devenise prieten.

"Asta înseamnă viaţa: să te mulţumeşti cu puţin"

În expediţiile dumneavostră căutaţi să atingeţi nu doar extreme geografice, ci să cunoaşteţi civilizaţii străvechi, populaţii care trăiesc după cutume păstrate intacte de sute de ani. Există populaţii care v-au zdruncinat profund convingerile, modul de raportare la spaţiu şi timp?

Aş aminti două lucruri. Înainte de prima expediţie în China, am făcut trei ani de chineză, pentru că am vrut să înţeleg cu adevărat ţara asta. Eu nu stau în hotel, decât dacă chiar nu este altă posibilitate. Aleg cazări rurale, care nu costă mult şi care oferă avantajul de a intra în contact cu localnicii, de a-i cunoaşte îndeaproape. Am stat atunci la o familie de chinezi care se considerau bogaţi, şi aveau dreptate. Pentru că aveau trei copii, mai stăteau cu ei şi doi nepoţi, o singură cameră, o mică încăpere laterală ce servea drept bucătărie. Toaleta era într-o construcţie separată, comună pentru câteva case de pe strada respectivă. În cameră aveau un fel de baldachin mare, în care dormeau ca sardelele unul lângă altul; mi-au făcut şi mie un loc acolo. Dar eu trebuia să mă odihnesc, pentru a doua zi, aşa că mi-am făcut culcuş în spatele unui şifonier. Dar aşa am descoperit modestia vieţii lor, faptul că poţi să trăieşti şi să fii fericit având strictul necesar.

Mi-am consolidat această convingere pe parcurs şi acum mă uit cumva de sus la cei care n-au o cameră-două, ci 27. Asta înseamnă viaţa: să te mulţumeşti cu puţin. Un puţin care te ajută să trăieşti onorabil, să fii liber.

Asemenea lucruri am descoperit peste tot, şi la tibetani, şi la irlandezi, şi la papuaşi. În Papua Noua Guinee, despre care auzisem de peste tot avertismente de genul: "nu te duce acolo, că sunt canibali", am avut doi ghizi papuaşi. La întoarcerea din junglă, unul dintre ei, foarte timid, m-a întrebat: "N-ai vrea să vizitezi şi satul meu?". Am acceptat şi au fost două zile de fericire pentru mine. Am descoperit cât de veseli sunt, că nu au probleme. Trăiau ca şi noi, mâncau, lucrau, aveau familii, îşi creşteau copiii, dar stăteau într-o colibă şi asta era tot. Nu cunoşteau şi n-aveau nevoie de bani. Ce să facă cu "hârtiile" astea? Nu-i ajuta cu nimic o hârtie; aveau alte valori.

În 2001 aţi ajuns la cei doi poli, unde nu v-aţi confruntat doar cu acele condiţii vitrege, ci şi cu propriile limite. Nu v-a trecut niciodată prin minte gândul de a abandona?

A, ba da. Chiar şi în ultima expediţie, în jurul lumii, am avut această senzaţie. Spre exemplu, în expediţia de la Polul Nord geografic am plecat obosită, pentru că am luptat contra cronometru să pot strânge banii. Am plecat cu o pereche de clăpari împrumutaţi, care-mi erau ficşi. La frigurile acelea extreme mi-au şi degerat picioarele. Pe urmă, nu aveam nici pregătirea specifică pentru această expediţie. Dar am intrat în această luptă, lucru care mă obosea. Şi atunci psihicul meu ceda şi, în loc să mă bucur de fiecare alunecare pe schiuri, de faptul că înaintez, eu mă luptam cu mine. Nu-mi e în fire să mă vaiet, dar în gând îmi spuneam: "Cine m-a pus? Nu mai pot! Ce fac?". Mersul era un chin, dar într-o expediţie în grup nu poţi, n-ai voie să cedezi. Pentru că dacă tu cedezi, ceilalţi sunt obligaţi să rămână cu tine şi strici ritmul întregului grup. Dar, spunându-mi că nu mai pot, chinuindu-mă, fiind ambiţioasă, eu, de fapt, îmi dădeam seama că merg. Aşa m-am montat, mi-am corectat gândurile şi am reuşit.

La fel a fost în expediţia din Africa, pe care am străbătut-o din extremitatea sudică până în cea nordică, singură. Am stat în câteva locuri la ambasadele române. Oboseam şi simţeam nevoia să rămân acolo, să fiu printre ai mei, să aud vorbindu-se româneşte. Deci există şi această senzaţie.

De asemenea, în expediţia în jurul lumii, când am ajuns în Armenia, după ce văzusem atâtea locuri şi cunoscusem atâtea filosofii de viaţă, elemente de cultură, de tradiţie, de istorie, la un moment dat am simţit că nu mai e loc, că nu mai intră, că dă pe dinafară. Am avut o stare de agitaţie şi mă tenta să iau primul avion şi să vin acasă. Să spun: "Gata! Mă opresc. De ce să mă lupt?". Am stat două zile închisă în cameră, n-am ieşit decât să mănânc şi să mă plimb, dar fără ca să vină nimic nou spre mine. M-am liniştit astfel şi am plecat mai departe.

Fiecare loc, într-o "căsuţă a sufletului"

Pomeneaţi ceva mai înainte de filosofiile de viaţă, de tot ce-aţi acumulat. După 21 de ani de expediţii peste tot pe glob cu ce simţiţi că aţi rămas?

Cu fiecare loc. Ultima expediţie, în jurul lumii, a fost cea mai lungă, ca perioadă şi din punct de vedere cantitativ. Eu încă sunt cu sufletul acolo. Din expediţiile vechi, la fel. Vorbeam de Irlanda - Irlanda este închisă într-o căsuţă a sufletului meu şi când deschid uşa ea vine la mine, aşa cum am cunoscut-o.

O prietenă mi-a spus că nu mai sunt româncă, ci că sunt un om al Terrei. Sunt un om al Terrei, al pământului, dar sunt şi irlandeză, şi rusoaică, şi kenyancă, şi patagoneză. Am luat puţin din sufletul lor, i-am înţeles.

În momentul de faţă România, ca ţară, mai poate oferi satisfacţii unui explorator?

La început, timp de 10 ani, am explorat România: Apuseni, Parâng, Rodnei, Valea Izei, Bucovina. România de-acum 40 de ani e alta faţă de ce avem acum. De vreo 10 ani, locurile pe care le-am văzut odinioară s-au transformat, s-au kitsch-izat. Nu mai este România noastră. Nici oamenii nu mai sunt la fel.

De fiecare dată când mă întorc dintr-o expediţie îmi arunc rucsacul şi, bucuroasă, ies pe stradă, să-mi văd semenii, vecinii, să simt pulsul de-acasă. Anul trecut, la întoarcerea din jurul lumii, în Bucureşti - şi a fost destul de pregnantă impresia - am văzut oameni trişti, oameni violenţi, oameni murdari. Eram obişnuită cu româncele care au stilul lor, bunul gust, frumuseţea. N-am mai găsit asta şi-am fost buimăcită. După vreo două zile am mers cu metroul. Toţi călătorii erau încrâncenaţi, iar în faţa mea era o doamnă, care, după ce a vorbit la telefon, a zâmbit. A fost primul zâmbet de când venisem în ţară.

Greşeala omului modern: ruptura de natură

Raportându-ne la lumea de astăzi, ce nu vă place, ce vă nemulţumeşte, ce-am uitat cu toţii şi-ar trebui să reclădim?

Faptul că ne-am rupt de natură, de viaţă. Este cea mai mare greşeală. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a se afla în strânsă legătură cu natura. Şi esenţa - faptul că nu se mai pune accent pe latura spirituală şi pregnantă devine partea materială. Câţi bani am, câtă mâncare mănânc, o lăcomie, ca un flagel, creată de bani. Lăcomia aceasta a produs nişte transformări în cultura oamenilor, în felul în care încearcă să-şi mulţumească spiritul, să cunoască.

Aveţi adunate în memorie, într-o suită de amintiri, bucăţele ce recompun întreg globul pământesc. Ce-şi mai doreşte, azi, să vadă, să cunoască Uca Marinescu?

Am avut o perioadă (până la vârsta de 60 de ani), în care nu m-am gândit la timp. Probabil c-aş fi rămas în starea asta, dar cei din jurul meu au observat lucrul acesta şi chiar au început să devină curioşi faţă de vârsta mea. Am trecut de pragul acesta şi-am încercat să dovedesc cu ultima călătorie că, de fapt, nu vârsta contează, nu timpul contează, ci starea de spirit. Fiind multe insistenţe asupra vârstei mele, pe undeva ele s-au aşezat şi în mintea mea. Şi atunci am început să mă gândesc la valoarea timpului şi să-mi dau seama că oricât de ambiţioasă aş fi, organismul meu este creat şi construit pentru o anumită perioadă. Este ca o maşinărie care merge, merge, dar se mai şi uzează. Am început să simt că maşinăria mea începe să mă avertizeze, nu ca să mă opresc, ci ca să fiu prudentă. S-a creat un complex în mintea mea. Mă analizez şi mă gândesc ce mai pot să fac sau ce trebuie să fac, ca să-mi programez timpul pentru a reuşi să fac.

Această idee s-a conturat şi s-a întărit în momentul în care mi s-a furat, undeva în România, laptopul în care aveam, pe lângă 15 ani de imagini din călătoriile mele, impresii şi cinci capitole din cartea vieţii mele. Cei 15 ani nu mai pot să-i refac, dar cele cinci capitole de carte există în mintea mea şi atunci obiectivul meu principal este să scriu. Aş vrea ca această carte să fie ceva deosebit, s-o scriu pentru fiecare om care o va citi. Este un lucru peformant, care mă va solicita foarte mult. Dar pentru asta va trebui să mă izolez, să lupt eu cu mine, cum am luptat şi cu viscolul, şi să scriu. Va fi, deci, o altă "expediţie" a mea, probabil cea mai grea.

Profilul unui explorator

Uca Marinescu s-a născut în 1940, la Gheorgheni, în judeţul Harghita, o zonă care avea să-i imprime până în ultima fibră a fiinţei dragostea pentru natură, pentru expediţii, pentru cunoaştere. Mama - unguroaică, nepoata marelui poet maghiar Ady Endre, iar tatăl ardelean din Mărginimea Sibiului. A urmat cursurile Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, a avut numeroase performanţe sportive şi o carieră remarcabilă.

De mai bine de 20 de ani Uca Marinescu rămâne un nume greu de egalat în lumea exploratorilor. Este prima româncă ce a ajuns în Antarctica, singura femeie din lume care a traversat Africa de la sud la nord, trecând prin 11 ţări, prima femeie din lume care a ajuns într-un singur an la cei doi poli geografici ai Pământului, prima femeie din lume care a atins toţi cei patru poli (geografici şi magnetici) ai Pământului, este primul român, cea de-a treia femeie din lume şi prima ca vârstă, care a ajuns la Polul Nord şi Polul Sud pe schiuri. De asemenea, a escaladat în premieră românească, în masivul Altai - Tavang Bogd, vârfuri de peste 4.000 de metri, acoperiţi de gheţari veşnici. În 2010 a făcut o călătorie în jurul lumii, vizitând 24 de ţări.

* Fotografii din arhiva personală Uca arinescu