Poemele închisorilor, „marele cântec de credință în Dumnezeu”

La propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 11-12 iulie 2024 a anunțat canonizarea a șaisprezece martiri, mărturisitori ai credinței noastre strămoșești, apărători ai neamului românesc, în cumplitele vremuri de prigoană. Hotărârea sinodală este un pas concret în aducerea la lumină a unei pagini de istorie vie, deloc cunoscută, în spațiul învățământului românesc de toate gradele, cu viața și lucrarea celor care „au umplut cerul cu sfinți”. În anul 2017, alături de vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina au fost cinstiți martirii şi mărturisitorii creştini din România care L-au mărturisit pe Hristos în vremea ateismului stalinist. În context, am căutat-o pe poeta Paula Romanescu pentru a ne vorbi despre poemele scrise de oropsiții națiunii române în închisorile comuniste - „marele cântec de credință în Dumnezeu”, fenomen unic în istorie.

Interlocutoarea noastră este poetă de limba română şi de limba franceză şi traducătoare, autoare a 70 de volume. I-a tradus în franceză pe Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Minulescu, Omar Khayyam și alții; este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Membră ACESLA - Sorbona, Paris, 2011. Deține distincția Meritul Cultural în Grad de Cavaler - Președinția României, 2008. Între cele peste 35 de volume de autor se numără trei antologii de poezie: „Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Où sont-ils ceux qui n’existent plus?” - poezie din închisorile comuniste de tristă, cruntă oroare şi teroare, Editura Betta, 2012, și „Poètes, vos papiers!”, o antologie de poezie românească din ultimii 25 de ani de libertate a cuvântului, Editura TipoMoldova, 2014. În mai 2017 a lansat antologia de poezie franceză „Trecea un cântec peste veacuri”, în traducerea autoarei, Editura TipoMoldova.

Ne-a interesat poezia închisorilor, pe care Paula Romanescu a adunat-o, a selectat-o, a diortosit-o din română în franceză și a tipărit-o într-o inedită antologie care ar trebui să existe măcar în bibliotecile județene și școlare.

Dumnezeu v-a dat șansa să cercetați și să tipăriți poezia închisorilor. În anul 2012 ați concretizat acest demers prin publicarea antologiei bilingve „Unde sunt cei care nu mai sunt”, titlul cărții fiind inspirat de cel al poemului omonim, semnat de martirul, teologul, ziaristul, poetul Nichifor Crainic. Cum a pornit ideea alcătuirii acestei antologii cu poemele închisorilor, la care am aflat că aţi lucrat aproape douăzeci de ani?

Fenomen literar unic în literatura lumii, creaţia poetică a deţinuţilor politici din închisorile comuniste din România anilor 1948-1964 ilustrează o perioadă de neagră teroare şi oroare, iar multe din aceste poeme au circulat mai întâi chiar între zidurile temniţelor, transmise prin Morse, scrise pe o coajă de săpun, înscrise în memoria și în inimile celor deveniţi adevărate enciclopedii uluitoare, ca într-o bibliotecă vie pe care n-au putut s-o distrugă nici tortura, nici foamea, nici frigul, nici focul, nici moartea, nici teroarea cruntă. Supravieţuitorii închisorilor comuniste au reunit după decembrie 1989 zestrea de poeme îndelung păstrate în memoria lor. Astfel a apărut la Bucureşti, sub coordonarea lui Constantin Aurel Dragodan, între 1993 şi 1997, antologia în patru volume de poezie aflată şi în arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Regretatul C.A. Dragodan este cel care mi-a pus la dispoziţie textele poemelor antologate şi mi-a propus alcătuirea unei selecţii şi traducerea în limba franceză. Aşa a apărut în anul 1999 prima ediţie - „Poésie enchainée” (Editura Spicon), cuprinzând creaţii din 36 de poeţi. Lansarea s-a făcut în Franţa, la Angers, în cadrul simpozionului internaţional Artistes pour la Liberté, sub egida Amnesty International. Pentru ediţia a doua, revăzută şi adăugită, am ales poezii şi din culegerea „Poeți după gratii”, apărută la Mănăstirea Petru Vodă în 2010, dar am inclus şi poezii inedite puse la dispoziţie de păstrătorii lor: autori, prieteni sau membri ai familiilor celor care nu mai sunt, ca tot atâtea mărturii de cutremurătoare forţă poetică. De data aceasta, numărul poeţilor selectaţi a fost de 89!

Fiecare vers din creaţia celor 89 de poeţi este o experiere a durerii, a nesfârşitelor suferinţe, a martirajului celor umiliţi, schingiuiţi, dar care au transformat suspinul lor în cânt şi rugăciune cuminecătoare. Pentru Paula Romanescu, cum au fost parcurse acele zile încărcate de atâta suferință?

Nu credeam să-nvăţ a… suferi ca şi cum aş fi traversat eu însămi iadul care mi se deschidea cu fiecare nouă mărturisire găsită în poemele acelea de o cutremurătoare forţă şi veridicitate a evocării. Cât am lucrat la acest volum, am fost cu ei în cătuşe, în lanţuri, la Nea­gra, la Canal, am răbdat de foame, de frig, am îndurat umilinţele toate, m-am rugat cu ei şi am „văzut” cum Iisus le-a intrat în celulă, le-am trăit disperarea când, sfâşiaţi de durere, înălţau rugi-întrebare, precum: „Mai este, Doamne, pân’ la cer, mai este,/ Până s’ajung părtaş luminii Tale,/ Sau totul nu a fost decât poveste/ Şi-am colbuit degeaba atâta cale,/ Şi-am risipit atâta suflet, Tată,/ În râvna mea ne-nchipuit de mare/ Ca de-o mai fi s-ajung la cer vreodată/ N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare…!” De-ar fi fost după mine, n-aş fi menţionat în carte decât la cuprins, în ordine alfabetică, numele celor trecuţi prin închisori, fiindcă poeziile lor prea erau ale tuturor.

În istoria mântuirii neamului omenesc, astfel de experienţe de viaţă, ilustrate de sensibila şi înalta „poezie a rugii” mai găsim la sfinţii martiri şi mucenici întru Hristos. Mă gândesc la Sfinţii Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Efrem Sirul, Maxim Mărturisitorul, Andrei Criteanul, care au ridicat rostirea şi rostuirea cuvântului de la estetic la divin. Poate fi încadrată poezia închisorilor într-un gen literar anume? Mai există „antecedente” asemănătoare în marea literatură universală?

Scrierile celor de dumneavoastră evocaţi se refereau la trăirea lor individuală din primele veacuri creștine, când prigoana era în toi. După două milenii de creștinism, poezia închisorilor din vremea comunismului - pogorât după cel de Al Doilea Război Mondial peste întreg neamul românesc, precum un vifor din Siberiile urii şi adus chiar „de marele popor eliberator de la Răsărit” - este unul şi acelaşi cântec fără de sfârşit, înălţat din mii de glăsuiri, continuat de o voce mereu gata să ducă mai departe tăcerea aşternută de o altă voce peste care moartea îşi pusese pecetea. Nu! Nu mai există în toată literatura lumilor un astfel de fenomen literar! Încadrarea acestui fenomen în Istoria Literaturii Române din toate timpurile trebuie să fie făcută mai întâi şi denumirea fenomenului (dacă din pricina unicităţii sale nu-şi află nume!) se va impune firesc. „Soyez béni, mon Dieu, qui donnez la souffrance!”/ „Binecuvântat fii, Doamne, că ne-ai dat suferinţa!”, parcă aşa zicea Baudelaire… Dar cât de mult trebuie să fi iubit Dumnezeu neamul românesc, creştinesc, de i-a dat o atât de cumplită suferinţă, cât să facă din ea crez şi credinţă, cu viaţa pre moarte călcând.

La „Academia de după graţii” s-au aflat poeţi cunoscuţi, precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Vasile Voiculescu, dar şi poeţi care nu au creat decât în perioada cumplitelor persecuţii, „atinşi” de aripa Duhului Sfânt. Vă rugăm să faceţi o scurtă clasificare a acestor poeţi-mărturisitori întru Hristos.

Dacă cei cunoscuţi n-au nevoie de laudele noastre deşarte, cei „necunoscuţi” ar trebui, cu toată iubirea noastră, evocaţi pe numele lor de oameni curaţi în duh, fiindcă s-au aliniat cu sufletul la marele cântec de credinţă în Dumnezeu, atenţi să nu rateze acel balsam - cântec lin adus de undele nopţii „sau de cer/ prin cântul de cătuşe greu şi crud/… cântec lin (şi alintător) pe care temnicerul/ nu l-a simţit fugind de la Aiud…”, cântec care devenea astfel al tuturor. Poezia închisorilor este o epopee cu autor colectiv şi necunoscut, dar, cu siguranţă vorbitor de limba română!

„Dumnezeu prima oară, când a plâns printre astre, El a plâns peste țară, cu lacrima limbii noastre”, spunea poetul Grigore Vieru. Între martirii din închisorile comuniste au fost şi mulţi teologi, preoţi, monahi şi monahii. Amintiți, vă rugăm, câteva nume!

Din imensul număr de slujitori ai credinţei creştine, victime ale opresiunii carcerale comuniste, să-i amintim pe arhimandriţii Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase; ieromonahii Arsenie Boca, Daniel Sandu Tudor; preoţii prof. dr. Dumitru Stăniloae, prof. dr. Constantin Galeriu, Ilie Lăcătuşu, Gheorghe Calciu, Ilie Imbrescu, Simion Pivniceru, Ioan Sofican; monahia Zorica Laţcu (maica Teodosia), ca să nu-i mai pomenim aici (dar în suflet totdeauna!) pe toţi cei striviţi sub lovituri de bâte, crucificaţi pe uşa bisericii, schingiuiţi în fiare de… fiare.

Răzbat din creația lor speranța, încrederea în triumful dreptăţii și al adevărului, simțăminte care nu i-au părăsit niciodată pe cei întemniţați. Ilustrați, prin versuri calitatea profetică a poeziei închisorilor.

Să le dăm cuvântul! Tot ei o spun cel mai răspicat. „Autorul” sunt ei toţi. Dar a semnat pentru ei toţi doar Radu Gyr: „Ne vom întoarce într-o zi,/ Ne vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii/ Cum au mai fost când am plecat./ Ne vom întoarce neapărat/ Cum apele se-ntorc din nori/ Sau cum se-ntoarce, tremurat/ Pierdutul cântec, pe viori./ Ne vom întoarce într-o zi…/ Și cei de azi cu paşii grei/ Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ Cum vom pătrunde-ncet în ei. /Ne vom întoarce ca un fum,/ Uşori, ţinându-ne de mâni,/ Toţi cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec fântânile-n fântâni./ Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ Şi-n cântecul pe care şi-l/ Vor spune alţii, după noi./ În zâmbetul ce va miji/ Şi-n orice geamăt viitor,/ Tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ Ca o sămânţă-n taina lor.../ Tot noi vom curge, zi de zi,/ În tot ce mâine, ca și ieri,/Va sângera sau va iubi”.

Sau alt crez pentru care semnează de astă dată Andrei Ciurunga: „Într-o zi se va vorbi de noi/ La fel de simplu ca despre stejari./ Oamenii vor fi spălaţi de noroi,/ Iar copiii de-acum - oameni mari./ Bătrânii vor spune scurmând amintiri:/ - Erau tineri şi din răni sângerau./ Mâinile nevestelor, subţiri,/ Cu fâşii de cămăşi îi legau./ Nimeni nu va plânge pe gropile noastre,/ Cum nu plângi iarba mieilor din lunci/ Sau infinitul zărilor albastre/ Că prea vom fi ai tuturor atunci./ Într-o zi se va vorbi despre noi/ La fel de simplu ca despre izvoare,/ Şi oamenii, cu pumnii amândoi,/ Vor bea, din apa care-am fost, răcoare”.

De ce mi se pare că noi, cei din acel „într-o zi se va…”, nu ne aplecăm încă spre răcoarea apei limpezi a „celor care-au fost”, preferând - cu vinovată ignoranţă - să ne mulţumim cu bălţile din care bem apa căldicică întru lauda somnului raţiunii născătoare de monştri!

Cu siguranță, într-o zi, mulți dintre acești mărturisitori creștini vor urca în icoane și aceste modele de viață vor fi izvor de viață pentru noi. Ce „tehnici” (instrumente) de comunicare şi de răspândire a „cântecului lor” de suferinţă şi de slavă lui Dumnezeu erau folosite în temniţele ateiste?

Era mai întâi memorarea fiecărui vers de fiecare deţinut care „evada” din noaptea gândului chinuit în lumina sufletului până când, vers cu vers, se ivea poemul. Trimiterea spre ceilalţi se făcea prin alfabetul Morse, caloriferele pline de ger erau foarte utile căi de transmitere, prin „înscrierea” cuvintelor pe o coajă de săpun, pe un petec de zeghe, pe un zid scrijelit cu unghia, prin viu grai (viu?!) şoptit în prea lungile ceasuri de stat în picioare, în celule ticsite de umbre clătinate. Dar să-l lăsăm pe C.A. Dragodan să ne vorbească despre „Biblioteca în alfabetul Morse”: „Cavou fără cruce sub negrul blestem/ Cu sumbre celule, firide de gheață/ Cetatea tăcerii în care zăcem,/ Departe de lume, departe de viaţă.../ Ne sfâşie noaptea cu triste jelanii/ Ca plânsul copiilor noştri pierduți…/ Dar surd câteodată se-aude ceva:/ Un V ciocănit uşurel în perete./ Atunci tresărim bucuroşi că ne va/ Purta pe aripă chemarea discretă./ Serafică orgă, destoinic strigoi!/ Pereţii par clapele claviaturii/ Pe care măiestrele degete moi/ Morsează cereşte poemul culturii./ Şi zidul dispare topit în azur./ Porniţi peste vreme pe-o tainică punte,/ Pioşi ascultăm cu mulțimile-n drum/ Cuvintele predicii Lui de pe munte.../ S-au strâns laolaltă poeţii-n pridvor:/ Mihai, strălucind ca luceafărul serii./ Deodată un K şuieră prin pereţi/ Şi toate minunile-n gol dispărură./ Semnal de pericol e K, şi, înceţi,/ Apar pe la uşi temnicerii, cu ură./ Cu inima strânsă în gheare de fier,/ Auzi cum pe-aproape scrâşneşte zăvorul./ Pe cine-ai mai prins, nemilos temnicer?/ …Şi-n noapte, un ţipăt şi-mplântă fiorul/ Cu lanţuri, şi foame, şi frig de nescris/ Celulele negre aşteaptă posace/ Pe furii ce rup din Eden interzis/ Regali, trandafirii luminii cu ace”.

În ultimul sfert de veac, în şcolile şi liceele noastre nu mai încap în programele și manualele școlare creaţiile lui Mihai Eminescu, darămite necunoscuta poezie a închisorilor. Cine trebuie, alături de „maica spirituală a Poporului Român”, cum numește Eminescu Biserica, să aducă aceste modele de viaţă în actualitate, pentru a le face cunoscute copiilor şi tinerilor noştri?

Copiii, tinerii au cu toţii nevoie de modele, de cel al părinților, mai întâi, fiindcă mulți prea sunt lăsaţi fără supraveghere, cu părinţii mai mult absenţi de lângă ei din varii pricini - cu precădere din grija pentru agonisirea „pâinii cea de toate zilele”. Au nevoie de profesori dedicați și aceștia năuciţi de vârtelniţa alternativelor manuale cu eroi de mucava, pe post de simboluri naţionale... Apoi, agresivitatea verbală (şi nu numai!) a alumnilor digitalizaţi, realitatea socială, politică, artistică şi, cum să-i zic, şi din cea „culturală”, toate sunt pline de pseudo-modele. E adevărat, Biserica noastră națională, la Sfânta Liturghie și în diverse ocazii, se roagă pentru ei, sunt conferințe, dar ar trebui să existe şi obligativitatea - consfinţită prin lege - de a se include în programele şcolare un studiu pertinent. Altfel ne vom mira în zadar că tânăra generaţie nu va înţelege niciodată ce e cu iubirea de neam şi cu jertfa celor care au preferat să moară întru credinţa străbună, îndurând samavolnicii de o cruzime inimaginabilă din partea unor hiene cu chip de om fără Dumnezeu.