Marea Unire sau „şansa de a avea o generaţie de politicieni şi intelectuali de elită”

Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, la 1 Decembrie 1918, a dus la întregirea ţării, după un proces complex, precedat de unirea, la date diferite, a provinciilor istorice Basarabia şi Bucovina. Marea Unire de la 1918 s-a realizat datorită şansei de a avea o elită politică şi intelectuală care a ştiut să renunţe la rivalităţi, să profite la maximum de orice moment favorabil, care a inspirat încredere populaţiei şi care a urmat-o cu însufleţire, spune istoricul Dorin Matei, redactor-şef al revistei „Magazin Istoric”. În tot acest proces, Biserica a avut şi ea o contribuţie importantă şi să nu uităm rolul decisiv al reginei Maria în timpul tratativelor de pace, desfăşurate la sfârşitul războiului, la Paris, punctează istoricul, care ne-a reconstituit contextul politico-militar premergător Marii Uniri.

La începutul anului 1918, teritoriul controlat de autorităţile române se reducea la o parte a Moldovei doar. Suveranii, Guvernul şi Parlamentul se refugiaseră la Iaşi. La sfârşitul anului 1918 avem România Unită. Cum a fost posibil?

România a intrat în Primul Război Mondial cu mult entuziasm şi foarte prost pregătită din punctul de vedere al resurselor militare. După o înaintare rapidă în Transilvania, a venit dezastrul: retragerea în iarna lui 1916 în Moldova. În anul următor, revoluţiile din Rusia au dus la ieşirea acestei ţări din război. Aşa că, la începutul lui 1918, am fost obligaţi să cerem armistiţiu, care a fost urmat de o pace cu Puterile Centrale, pe care regele Ferdinand a avut înţelepciunea să nu o sancţioneze.

În tot acest dezastru, am avut şansa cu o elită politică şi intelectuală care a ştiut să profite la maximum de orice moment favorabil şi care a inspirat încredere populaţiei, care a urmat-o cu însufleţire. Prima unire, cea a Basarabiei, s-a produs cu acceptul Puterilor Centrale. Teritoriul dintre Prut şi Nistru îşi declarase, iniţial, autonomia, apoi, la sfârşitul anului 1917, se crease Republica Democratică Federativă Moldovenească. Bande de dezertori ruşi jefuiau în teritoriul dintre Prut şi Nistru şi Sfatul Ţării, constituit la Chişinău, a cerut ajutorul armatei române, singura forţă care mai putea să asigure ordinea. Bolşevicii au protestat, acuzând România că ocupă fosta gubernie. În acest context, o delegaţie a venit de la Chişinău la Iaşi, să se consulte cu Guvernul român în privinţa Unirii. Care s-a produs la 27 martie 1918, după discuţii aprinse între diferitele tabere existente la Chişinău.

În octombrie a sosit la Iaşi un emisar trimis din Franţa, ca să îndemne Guvernul să reintre în război, căci altfel nu am mai fi putut să ne susţinem revendicările la Conferinţa de Pace. Victor Antonescu, el a fost emisarul, viitor diplomat de succes al României Mari şi ministru în mai multe guverne, a plecat de la Salonic cu un avion pilotat de un ofiţer francez. Aviaţia era la începuturile sale şi pilotul dispunea, ca să ajungă la Iaşi, de o busolă, un altimetru şi o foaie dintr-un atlas istoric puse la ­dispoziţie de un profesor aromân. A aterizat cu bine lângă Iaşi şi a dus mesajul lui Ion I. C. Brătianu, dar şi premierului Alexandru Marghiloman.

Brătianu a accelerat pregătirile pentru unirea Bucovinei şi a Transilvaniei, prin emisari secreţi trimişi în cele două provincii româneşti. Aşa s-a născut ideea credenţionalelor, acte de împuternicire pentru cei 1.228 de delegaţi care au votat la Alba Iulia Unirea, la 1 decembrie 1918, transformând-o într-o adunare plebiscitară. Iuliu Maniu i-a cerut Mitropolitului Bălan să meargă la Iaşi pentru o legătură directă cu Brătianu şi pentru a solicita ca trupele române să nu intre în Transilvania înainte de votul Adunării de la Alba Iulia. A existat o organizare militară bine pusă la punct, cu mai multe centuri de protecţie pentru participanţii la Adunare.

Iuliu Maniu se afla atunci la Viena. Era ofiţer în armata austro-ungară. El şi militarii de origine română aflaţi în Viena au ajutat autorităţile austriece să reziste tentativelor de revoluţie bolşevică. La fel au făcut şi militarii români aflaţi la Praga. Este un fapt pe care nu ştim să îl folosim pe plan extern, căci noi am fost aici - spre deosebire de unguri, dar şi de o parte dintre austrieci sau dintre germani - un stâlp de rezistenţă al regimurilor democratice în faţa asaltului revoluţiilor bolşevice. Iuliu Maniu a obţinut atunci câteva birouri în clădirea Ministerului de Război austriac şi acces la o staţie de radio a armatei, cu care a ţinut legătura cu cei din Comitetul Naţional Român Central. O altă legătură se făcea prin telefon. Într-o cafenea din Budapesta, la o anumită oră, cineva aştepta apelul telefonic, primea instrucţiuni şi le transmitea mai departe, la Arad sau Blaj.

Legat de aceste contacte secrete pentru pregătirea Unirii, cred că merită povestit un episod. În dimineaţa zilei de 10/23 noiembrie a decolat de la Bacău un avion Farman 40. Îi avea la bord pe locotenentul Ştefan Niculescu, pilot, şi căpitanul Victor Precup, care ducea o geantă cu documente extrem de importante, corespondenţă între Brătianu şi Comitetul Naţional Român Central al românilor transilvăneni şi o scrisoare a Mitropolitului Bălan către Vasile Goldiş. Avionul avea carlinga descoperită, era un ger de crăpau pietrele. Cei doi şi-au dat cu parafină pe faţă ca să nu le crape pielea. A trebuit să urce la 2.600 m, ca să poată trece Carpaţii. Au aterizat la Blaj, unde se ştia de venirea lor şi o mulţime îi aştepta, dar pe celălalt mal al Târnavei. După ce avionul a aterizat, mulţimea a trecut prin Târnava şi i-a purtat pe braţe. Când au plecat a doua zi, cu altă corespondenţă pentru Iaşi, pe tot corpul avionului erau scrise mesaje de salut pentru fraţii de peste munţi.

Să menţionăm şi rolul Bisericii şi faptul că ambele biserici ale românilor din Transilvania au acţionat în acelaşi sens. Sătenii care au plecat spre Alba Iulia au făcut-o cel mai adesea în frunte cu preotul satului. Iar în ziua citirii hotărârii de Unire, la 1 Decembrie 1918, Episcopul ortodox Miron Cristea şi Episcopul greco-catolic s-au îmbrăţişat în aplauzele celor prezenţi.

Sunt multe mărturii care vorbesc despre entuziasmul cu care au luat parte românii la actul de la Alba Iulia. Am să citez din mărturia lui Ştefan Manciulea: „Plecarea noastră, a celor din Straja, la Bălgrad [numele popular al oraşului Alba Iulia] am stabilit-o pentru noaptea de 17 spre 18 noiembrie. Îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, urma ca după miezul nopţii să ne strângem cu toţii în capul satului, spre Hăpria. Cred că nimeni n-a prins somnul în ochi în această noapte. Semnalul plecării avea să fie vestit prin tragerea clopotului cel mare din turnul bisericii. «Măciucaşul» - pristavul satului -, auzind cucoşii cântând în miezul nopţii, s-a urcat în turn şi pe cele patru ferestre a strigat cu glas puternic, păstrând formula obişnuită: «La tot omul se dă de ştire. Sculaţi-vă, măi, să mergem la Bălgrad, la adunare!». Cine putea să mai doarmă în pat?!”.

Care au fost personalităţile care au contribuit la realizarea Unirii din 1918?

A fost, în primul rând, o generaţie de elită a politicienilor şi intelectualilor români, care au ştiut să lase, de cele mai multe ori, deoparte neînţelegerile şi rivalităţile. Unii aleseseră tabăra Puterilor Centrale, cei mai mulţi pe cea a Antantei. După război, nici unul dintre cei aflaţi în prima categorie nu a plătit penal pentru alegerea făcută. O astfel de clasă politică a putut să câştige sprijinul populaţiei.

Desigur, au fost câteva figuri care au jucat un rol major în această mare realizare. Pe unii i-am menţionat deja. Să mai adăugăm numele lui Alexandru Vaida-Voevod. Acesta a sesizat că românii nu răspunseseră apelului preşedintelui american Wilson, care aştepta decizia naţiunilor din Imperiul Austro-Ungar, dacă doresc sau nu autodeterminarea. Aşa că, la 12 octombrie 1918, a iniţiat Declaraţia de la Oradea, prin care naţiunea română din Transilvania anunţa hotărât că nu mai doreşte să rămână între graniţele imperiului. Va citi Declaraţia în Parlamentul de la Budapesta, la 18 octombrie, în ciuda huiduielilor deputaţilor maghiari. Vaida-Voevod era aşteptat la ieşirea din clădirea Parlamentului ungar de câţiva ofiţeri de origine română, înarmaţi, care i-au asigurat protecţia. Textul declaraţiei avea să ajungă rapid la Departamentul de Stat american, prin intermediul binevoitor al Ministerului de Externe suedez, şi astfel se făcea cunoscută la Washington voinţa românilor.

Un rol puţin cunoscut a avut Ion Inculeţ, fruntaşul basarabean. A făcut parte din delegaţia venită în martie de la Chişinău la Iaşi. Când premierul Marghiloman i-a întrebat dacă sunt de acord cu Unirea, spre surpriza generală, Inculeţ, cunoscut ca unionist convins, a cerut un răgaz. L-a folosit pentru a merge la reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Italiei şi SUA, aflaţi la Iaşi, întrebându-i dacă guvernele ţărilor lor vor recunoaşte, la sfârşitul războiului, Unirea făcută sub umbrela Germaniei. A dus apoi răspunsurile favorabile lui Brătianu şi Marghiloman.

Şi, desigur, să nu uităm rolul decisiv al reginei Maria în timpul tratativelor de pace desfăşurate la sfârşitul războiului la Paris.

„A fost o luptă la Paris”

Cum s-a obţinut recunoaşterea internaţională a ­Marii Uniri?

Nu a fost un proces uşor. Erau multe interese în joc la sfârşitul războiului, mulţi participanţi ­care trebuiau mulţumiţi. Au fost şi voci care ne-au reproşat că am ieşit din război ignorând situaţia în care ne pusese aliatul rus, ­care s-a retras, mai corect spus a fugit de pe frontul din Moldova şi ne-a lăsat cu presiunea trupelor Puterilor Centrale de pe întreg frontul de Est. A fost o luptă la Paris. Ion I. C. Brătianu a plecat la un moment dat şi a cedat preşedinţia Consiliului de Miniştri, motivând că Consiliul Suprem al Con­ferinței de Pace a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța, Italia, Marea Britanie) și a impus României condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale economice și politice. Au contat mult abilitatea şi diplomaţia reginei Maria şi a lui Alexandru Vaida-Voevod.

Marea Unire a fost recunoscută prin Tratatul de Pace de la Versailles, încheiat cu Germania, prin cel de la Saint-Germain, cu Austria, şi cel de la Trianon, cu Ungaria. Statele Unite nu au ratificat tratatele de pace. Cum ­Rusia sovietică nu a fost invitată la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, s-a încheiat în acelaşi oraş un tratat, la 28 octombrie 1920, prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau Unirea Basarabiei cu România. Tratatul intra în vigoare doar după ratificarea de către toate statele semnatare. Din raţiuni greu de înţeles, diplomaţia română nu s-a grăbit să o facă. România a procedat la ratificarea tratatului doar la insistenţele Marii Britanii, prima dintre semnatare care îl ratificase. Au urmat Franţa şi târziu Italia. Japonia, care avea propriile interese în relaţia cu URSS, dar şi pe care diplomaţia română a neglijat-o multă vreme, nu a ratificat niciodată tratatul. În 1938, ambasadorul japonez la Moscova l-a abordat pe ministrul nostru la Moscova, întrebând dacă România nu ar fi interesată să reia discuţiile privind ratificarea. Pe informarea primită de la Moscova, secretarul general al Ministerului Afacerilor ­Străine a scris că relaţiile cu URSS se îmbunătăţiseră şi nu era cazul să se reia discuţia. Peste doi ani, în iunie 1940, am constatat cât de mult se îmbunătăţiseră.

Graniţele de astăzi ale României au fost reconfirmate prin Tratatul de la Paris, din 1947, care a pus capăt celui de Al Doilea Război Mondial.

Care au fost efectele Marii Uniri?

Cred că este suficient să amintesc doar că România şi-a dublat teritoriul, populaţia a crescut cu peste 8 milioane de locuitori, provinciile româneşti au venit cu resurse ale solului şi subsolului care au îmbogăţit considerabil avuţia naţională.

Nicolae Iorga scria că „e atâta de lucru, chiar după ce vom fi în munții Mara­mureșului și vom oglindi steagurile noastre în apele Tisei, încât nu o generație, ci generații întregi vor trebui să muncească”. Cât de actuală este afirmaţia marelui istoric pentru generaţiile de acum?

Aş spune că, din păcate, rămâne foarte actuală. Gândiţi-vă doar la faptul că am pierdut o parte importantă, care se reunise atunci cu ţara. Sau că nu avem nici acum o autostradă care să unească toate provinciile româneşti.

Ca istoric, m-aş opri la un alt aspect. Nu există nici astăzi un volum academic care să trateze cuprinzător anul 1918. Nu există nici o lucrare pe care să o poţi recomanda unui tânăr, în care să găsească prezentate în mod atrăgător poveştile anului 1918. Nu avem un mare roman al anului 1918, o piesă de teatru, un serial de televiziune. Ce film minunat ar putea ieşi din colaborarea unui scenarist priceput cu un regizor talentat! Şi au trecut mai mult de 100 de ani!