Tată și fiu: moștenirea Celibidache

A început să cânte la pian la 4 ani. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, apoi la București și Paris. Tatăl lui, care fusese prefect de Iași, l-a presat să urmeze o carieră politică, dar el a urmat Academia de Muzică din Berlin și a devenit dirijor al faimoasei Orchestre Filarmonice de aici. A mai dirijat orchestre din Stuttgart, Paris, Stockholm, iar în 1979 a primit funcția de director muzical general al orașului München și dirijor permanent al orchestrei din acest oraș. Dar povestea de viață a lui Sergiu Celibidache este și mai spectaculoasă decât cariera profesională! A fost nevoie de un film ca să aflăm asta. Și filmul nu-l putea face decât un singur om.

În anul 2018 am făcut parte din juriul de scenarii al Centrului Națio­nal al Cinematografiei (CNC). Un scenariu anume ne-a fermecat pe toți membrii juriului. Este de departe cel mai frumos din cele vreo șase sute pe care le-am citit în acel an și în alte două ediții ale concursului, când am fost lector al juriului. Era „Cravata galbenă” și, cum scenariile sunt anonimizate în momentul jurizării, nu știam cine l-a scris. Acum, am ajuns față-n față cu autorul (în colaborare cu James Olivier), Serge Celibidachi, fiul marelui dirijor și regizorul filmului realizat după acel scenariu. Nimic nu e întâmplător.

Ce amintiri din copilărie aveți?

Am simțit mult iubirea părin­ților mei, erau amândoi foarte atenți. Chiar dacă tata călătorea mult, era implicat în viața mea și m-am simțit de la început privilegiat.

Unde v-ați petrecut copilăria?

La Paris, în zona Place Victor Hugo din Arondismentul 16. Am fost la școală acolo până la 18 ani, după care am plecat în America pentru studii de teatru, apoi am venit la Londra pentru un master în film. Întoarcerea a fost bună și pentru că m-am apropiat mai mult de tata, care avea deja o vârstă.

Ce ne puteți spune despre mama dumneavoastră, Ioana Celibidache?

Din păcate, în absența tatălui meu, mama trebuia să joace rolul de „polițist”, ceea ce la început a creat o tensiune între noi. Abia mai târziu am înțeles-o. Ea venea dintr-o familie aristocrată și avea tendința să fie mai pretențioasă, iar anturajul ei era format din oameni cu nume mari. Tata, în schimb, vorbea cu oameni simpli, cu țăranul, cu taximetristul, și chiar se interesa de ei.

Erați într-un cartier aristocrat?

Nu, era o gașcă de români, țineam legătura cu toți românii refugiați, aristocrați sau nu.

Mama dumneavoastră s-a afirmat ca artist plastic.

Da, da, da! Dar n-a vrut să folosească numele de familie, semna doar „Ioana”.

A avut expoziții personale?

Da, sigur! În mari galerii din Europa şi SUA. I s-a spus, pentru înrudirea artistică, „surioara lui Paul Klee” şi a fost răsplătită cu numeroase premii internaționale. A avut o carieră mai mult decât spectaculoasă.

Când a știut tatăl dumneavoastră că vreți să deveniți regizor?

Eram bun în matematică și fizică, așa că am plecat în America, inten­ționând să fac ceva în zona de „real”. Sau cel puțin așa am anunțat... De-acolo însă le-am scris alor mei că o să-mi schimb orientarea profesională și să merg pe teatru. Or, tata îmi spusese de la început: „Cu artele o să fii dezamăgit, totul e politică și intrigi, ține-te departe de asta!” Și totuși, când i-am anunțat, mi-au scris imediat amândoi că sunt alături de mine și mă susțin cu tot ce trebuie.

Știți de ce v-am întrebat: pentru că tatăl lui reacționase cu totul altfel...

Da, și a suferit foarte mult din cauza asta... Cu mine, el a reac­ționat exact invers. Nu era foarte încântat, dar a înțeles că ăsta e drumul meu.

Presiunea unui nume mare nu dispare niciodată

Ați mers cu el pe unde avea con­certe?

În timpul școlii nu puteam, dar în vacanțe, da, am mers, iar în ultimii lui ani, când puteam să-mi organizez singur timpul, am fost cu el și în turnee mai lungi, precum cel din America de Sud, și mi-a făcut mare plăcere.

Cât de greu este, ca artist, să duci în spate un nume atât de celebru?

Ușor nu este! E o presiune care nu dispare în timp și este o responsabilitate. (Zâmbește) Sunt cumva fericit că avem două nume puțin diferite! Numele nostru era de fapt Celibidakis, de origine greacă, bunicul meu era Demostene Celibidachi, cu i la final, dar când tata a ajuns la Berlin, auto­ritățile germane i-au modificat greșit numele de familie în Celibidache. Eu am decis să revin la forma inițială. Presiuni au fost încă din școală, profesorii de istorie, de germană, nu mai zic de muzică!, aveau mari așteptări de la mine. Practic, puteam doar să dezamăgesc...

Cum s-a decis să vină în țară, la Festivalul „Enescu”, în timpul regimului comunist?

El voia demult să vină, am citit asta recent în arhive, dar nu l-au lăsat. Au considerat că, fiind mai liber, e periculos... Pe urmă, însă, s-au gândit să-l aducă acasă ca propagandă pentru regim.

Cum a făcut și Henri Coandă.

Exact. Prima vizită a făcut-o în 1970, cu o orchestră din Suedia, apoi în 1978. Dar el ar fi vrut să vină mult mai des și să fie parte din lumea muzicală românească, pentru că s-a născut român, a trăit ca român și a murit român. Când a căzut regimul comunist, era prea târziu pentru el, avea deja aproape 80 de ani și avea probleme de inimă, iar situația de aici era precară încă, așa că n-a putut să participe așa cum visase.

„Am simțit că filmul e deja făcut”

Înainte de „Cravata galbenă” ați făcut filmul „Grădina lui Celibidache”, apoi „Octav”, care nu este explicit despre tatăl dvs., dar face aluzie la el...

Da, a fost ideea lui Marcel (Iureș, n. red.) și am luat-o ca o provocare, am zis „De ce nu?”. Nu asta fusese intenția la început, dar Marcel a insistat să mergem pe drumul ăsta și cred că filmul este interesant.

Și „Cravata galbenă”?

Este în mine de când eram copil! Știu toate poveștile lui tata, aventurile lui la Iași, ce s-a-ntâmplat la Berlin... Era clar că aici este un roman extraordinar și am decis că, atunci când voi fi eu capabil, trebuie făcut un film. În afară de faptul că era un muzician genial, este o poveste de viață extraordinară, care merită atenție. Nu m-am grăbit, am notat totul, de-a lungul anilor, și în 2000, în America, în timp ce încercam să fi­nanțez alte proiecte și să vând „Grădina lui Celibidache”, un studio mare de filme mi-a spus că ei nu cumpără documentare, dar ar fi interesați de un film de lungmetraj despre tatăl meu. Atunci am început să scriu prima versiune a scenariului. Dar curând am realizat că, dacă-l scriu acolo, nu va fi așa autentic cum trebuie să fie, va fi cumva artificial... Americanizat, dacă pot să spun așa.

Hollywoodian...

Da! Și atunci am decis să vin în Europa pentru proiectul ăsta, mai exact în Londra, unde m-am stabilit după terminarea studiilor, și am scris aici scenariul împreună cu James, prietenul meu din copilărie. Avem o dinamică foarte bună împreună. Am scris a doua, a treia, a patra versiune, după care l-am pus într-un sertar, pentru că știam că e vorba de un buget mare, pe care nu-l aveam. Dar Adela (Adela Vrînceanu Celibidache, soția regizorului și producătoare a filmului, n. red.) l-a citit și a zis: „De ce nu-l facem noi în România?”

Ați participat la concursul de scenarii de la CNC și ați câștigat o finanțare de aici. Cât de mare?

Echivalentul a circa 387.000 de euro. Dar mai importantă a fost „ștampila”, adică certificarea, prestigiul astfel câștigat, cu care am putut merge mai departe, din ușă-n ușă, la companii private, ca să obținem sponsorizări. Nu eu personal, ci echipa de producție, soția cu toate fetele s-au descurcat extrem de bine, au argumentat de ce este un film extrem de important. Bineînțeles că, după ce am reușit să semnăm cu John Malkovich, interesul a fost și mai mare. Dar cel mai important a fost că s-a reintrodus cash rebate¹, care fusese blocat multă vreme.

A fost vreun moment în care v-ați temut că n-o să iasă proiectul?

Nu! Niciodată. Nu știu dacă a fost inconștiență, pentru că toată lumea din spatele meu era speriată, dar eu am avut credința că vom reuși. Chiar am simțit că filmul e deja făcut! N-am cum să explic. Cred că și Adela se uita la mine puțin dubios... Când tatăl meu a plecat din casa părintească fără bani, fără nimic, n-a avut niciodată vreo îndoială că va ajunge unde trebuie. N-avea bani, nu știa unde să meargă, dar n-a existat nici un moment în care să nu fie sigur că va fi bine. Mi-a spus mai târziu: „Orice îndoială este o îndoială a existenței lui Dumnezeu!”

Era un om credincios?

Extrem de credincios! Și viața lui a fost un șir de miracole!

Distribuirea lui John Malkovich a fost tot un fel de miracol. Cum s-a întâmplat?

Noi știam că dacă vrem să facem un film mare, cu un buget de douăzeci de milioane, n-avem cum fără un actor mare. Altfel nu-l vinzi, nu călătorești cu el, nu e văzut suficient. Am vrut să fac un film care să fie văzut - și nu numai în România, pentru că este o poveste prea extraordinară ca să fie limitată. Nu se poate altfel. Sigur, vorbești cu impresari, e un proces lung, dar ceea ce l-a convins pe Malkovich a fost scenariul. Pe urmă s-a pus problema: Chiar în România vreți să faceți un film de anvergura asta? Iată că l-am făcut. Malkovich este un om extrem de educat și de sensibil, perfecționist și el, foarte amabil, și, când l-am întâlnit la Boston, a fost o discuție foarte deschisă și plăcută.

Știa de Sergiu Celibidache?

Știa. Nu foarte multe, dar știa. Este un om cu educație muzicală. Și l-a fascinat rolul, l-a considerat o mare provocare.

O echipă românească

Era suficient de cunoscut în România Sergiu Celibidache îna­inte de acest film?

Era, de către melomani. Acum - e prea devreme să judecăm au­diența, dar văd mulți tineri care vin la film și pentru mine asta este cel mai frumos și mai important, pentru că filmul este și o invitație să crezi în tine, să ai un vis, să-l urmezi, să ai niște principii, să faci ceva cu viața ta! Și mi se pare mai relevant azi, când e greu să înțelegi ce se-ntâmplă, dar poți vedea că există încă speranță și că nu trebuie să fii dependent de telefonul mobil. Tinerii au dat două ore din timpul lor ca să vadă filmul! Și nu sunt neapărat muzicieni sau melomani; au auzit despre film și au venit.

Spuneți-mi câteva cuvinte despre echipa de producție. Pe cine v-ați bazat?

Nucleul suntem patru. Soția e motorul esențial, Cristina Dobrițoiu e cea care e inițiată în lumea filmelor, James e co-scenarist, co-producător și cel mai bun prieten. Fiecare a făcut munca a cinci-șase oameni! Iar întreaga echipă este 99,5% românească, de la început până la sfârșit. Filmul s-a făcut în România, cu bani din România și cu o echipă românească.

Știu că aveți o relație specială cu Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos. Cum v-ați cunoscut?

Ne-am întâlnit prima oară la Galați, în 2020, la înmormântarea vărului meu, ziaristul Radu Macovei, de la „Viața liberă”. Este un om excepțional, cu o inimă enormă, și s-a legat imediat între noi o relație foarte puternică. Din acel moment, m-a încurajat permanent în proiectul meu, i-am simțit pre­zența în toată dezvoltarea filmului, așa după cum am simțit și prezența părinților mei, ca o validare a ceea ce fac. Iar Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată, pot să spun chiar că s-au întâmplat niște minuni, am fost salvat din situații aparent fără ieșire, pentru că trebuia să fie cumva! Iar IPS Casian mă suna frecvent să mă-ntrebe cum merge, a fost o pre­zență vie de la început până la sfârșit. Și, când pot, merg la Galați o zi-două. Am făcut Paștele acolo! Catedrala e superbă și când se cântă... e ceva de nedescris! Angelic! N-ai cum să nu plângi...

Ultima întrebare: aveți deja idee care va fi următorul film?

(râde) Voiam să fie secret, dar... Este un alt vis: să fac viața și opera lui Brâncuși! M-am documentat deja, am fost de două ori până acum la Târgu Jiu, iar opera lui... cum să spun... este dincolo de frumos! Și este altceva decât am citit, așa că vreau să mă pregătesc foarte bine. Cu tatăl meu a fost altceva, pentru că-mi luasem notițe de-a lungul timpului, aici trebuie să confrunt sursele și să înțeleg cât mai bine cum se coordonează totul, așa că va dura. Nu pot să mă grăbesc, dar ăsta e visul meu următor.

Notă:

¹. Schemă de ajutor de stat sub formă de subvenții financiare nerambursabile, în special pentru a atrage mari investiții cinematografice inter­na­ționale în România. Aceste sub­venții pot ajunge până la 30% din cheltuielile locale eligibile, fiind acordate pentru pro­ducții precum filme, seriale și documentare, permi­țând companiilor să-și reducă costurile.