„Să-L lăsăm pe Hristos să Se nască în inimile noastre”

Postul Nașterii Domnului este pentru fiecare dintre noi o perioadă de pregătire sufletească și de reflecție. Este un timp în care ne oprim din goana zilnică și ne întoarcem spre adevăratele valori ale vieții: iubirea, smerenia, apropierea de Dumnezeu. Prin post și rugăciune, sufletul nostru se curățește, iar inima devine locul în care Hristos poate să Se nască. Despre pregătirea duhovnicească în această perioadă a Postului Nașterii Domnului am vorbit cu Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului.

Preasfinția Voastră, cum ar trebui să înțelegem duhovnicește Postul Crăciunului și cum ne putem pregăti atât sufletește, cât și trupește pentru marele praznic al Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

În primul rând, trebuie să apreciem că postul este unul dintre principalele mijloace ascetice în spiritualitatea creștină. Această deprindere duhovnicească este confirmată atât în plan biologic, cât și spiritual. În plan biologic, știm că limitarea exceselor de orice natură ne oferă o perspectivă mai limpede de viață și ne privează de dependențe, adicții sau patimi. Din punct de vedere spiritual, postul ne ajută să ne orientăm spre Dumnezeu, amintindu-ne pentru Cine postim, adică ne clarifică optica: spre Cine călătorim? Postul are o coordonată motivațională foarte puternică, în sensul că ne ajută să aducem o jertfă lui Dumnezeu. Prin post, evaluăm ceea ce am oferit noi Domnului, nu ceea ce am cerut și ne-a dat El nouă. Deci, postul este un reper orientativ esențial în spiritualitatea creștină.

Ce ne învață Biserica despre sensul adânc al acestui post, numit adesea „postul bucuriei”?

„Postul bucuriei” este determinat de sărbătoarea pentru care ne pregătim, adică de praznicul Nașterii Domnului, care inaugurează cea mai importantă noutate în lume, și anume întruparea Domnului și împărtășirea chipului Său lumii. Nu găsim în nici o spiritualitate o asemenea generozitate a divinității, iar această generozitate rezidă în marea iubire a Domnului pentru propria-I creație, pe care o asumă în demersul de răscumpărare. Implicarea Domnului în marele proces mântuitor ne arată un parcurs concret, imanent și simțitor în istorie. Este esențial pentru noi, oamenii de astăzi, care avem prilejul să știm ce s-a întâmplat și cum s-a întâmplat, cum ne raportăm la această bucurie. Chibzuiala lăuntrică ar putea să ne spună că la o asemenea onorantă bucurie este bine să avem sfială, decență, bun simț sau obligație morală de a valorifica generozitatea lui Dumnezeu în semeni. Este postul bucuriei pentru că suntem noi înșine invitați pe cale de consecință să oferim bucurii, din preaplinul bucuriei pe care ne-a împărtășit-o Domnul. Or noi, în mod concret, oferim nu numai ceea ce avem, ci oferim din ceea ce suntem, adică creștini, respectiv oamenii bucuriei lui Dumnezeu.

În această perioadă din an, în Biserica noastră încep să se cânte, de către întregul popor, colindele. Ce vă mai amintiți din copilărie despre obiceiurile din perioada postului și a sărbătorilor de iarnă și care sunt obiceiurile de astăzi din zona Banatului? Mai sunt actuale?

Am copilărit în timpul regimului comunist, în cartierul arădean Bujac, alături de părinții mei, Teodor și Maria. Dânșii s-au cunoscut în tinerețe, cântând la corul parohiei de pe meleagurile lor natale, din proximitatea dealurilor Șiriei. Mama mea, Maria, avea un glas frumos și melodios, și cred că prima colindă am auzit-o de la ea. Îmi aduc aminte că până spre senectute a fost iubitoare de cântări bisericești și de colinde deopotrivă. Pentru că în familia noastră se postea cu regularitate, îmi amintesc de serile de priveghere din Postul Crăciunului de la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, de cântecul duios al părinților de acolo și de bucuria sărbătorii pe care o duceam acasă. Știu de pe atunci că prin post ne pregăteam pentru trăirea mai intensă a bucuriei Nașterii Domnului.

Ne bucurăm astăzi să constatăm că, în toate comunitățile din eparhia noastră, se organizează grupuri de colindători, având adesea în mijlocul lor preotul. În cei douăzeci de ani de păstorire în Banatul de Munte, am primit toți colindătorii care au dorit să ne colinde la Centrul eparhial și la Catedrala Episcopală. Am constatat că numărul lor a crescut, în ultimul an primind aproape două mii de colindători, organizați în zeci de cete. Mai mult, în ultima duminică din Postul Nașterii Domnului găzduim „Alaiul colindătorilor”, când colindăm pe străzile orașului, de la reședința episcopală la catedrala noastră, unde cete de colindători își prezintă colinda. Resimțim cu adevărat emoția oamenilor, cântând și ascultând colinde, mai cu seamă că am sesizat diverse categorii sociale care își organizează grupuri de colindători: cor de medici, cor de polițiști, cor de militari, cor de dascăli etc... Toată această bucurie a vestirii Nașterii Domnului prin colinde se însuflețește în locurile care mustesc de suferință și singurătate: aziluri, spitale și casele oamenilor singuri. Așadar, colindatul este actual și trebuie să-și păstreze atât actualitatea, cât și relevanța. Există o componentă de sănătate socială determinată de colind, în sensul în care colindatul ne oferă prilejul unor vizite reciproce cu o motivație sacră. Într-o societate care tinde tot mai pregnant să se însingureze și să se inhibe în manifestare, colindatul rămâne o formă sănătoasă de comuniune în bucurie.

Într-o lume care vorbește tot mai mult despre „magia Crăciunului”, cum putem redescoperi sfințenia Crăciunului?

„Magia Crăciunului” ne limitează trăirile la emoții, or creștinismul ne propune altceva, și anume sentimente transformate în fapte. Rezumarea acestor sărbători la emoții nu va conserva în noi sfințenia sărbătorii, pentru că emoțiile sunt pasagere, vin și trec, pe când sentimentele sunt produsul sfințeniei. Dumnezeu nu S-a întrupat în lume pentru a ne emoționa, ci pentru a ne deschide un parcurs de comuniune susținut de sentimente, precum virtuțile perene: iubire, nădejde, milostenie, solidaritate ș.a. Sfințenia Crăciunului este strâns legată de semnificația a ceea ce sărbătorim. „Magia Crăciunului” ne invită să ne sărbătorim pe noi înșine, oferindu-ne daruri și turând plăcerile, pe când sfințenia Crăciunului ne trimite spre Cel sărbătorit cu adevărat, Mântuitorul Iisus Hristos întrupat și dispus să împărtășească cu noi natura umană. De fapt, darul este marele privilegiu pe care ni-l face Dumnezeu, coborând din transcendent și făcându-ne frați cu El prin întrupare. Sfințenia Crăciunului reprezintă realitatea sa permanentă, nepieritoare și mereu relevantă pentru om. Sfințenia Crăciunului se împlinește în sfințenia Pătimirilor și se desă­vârșește în măreția Învierii. De aceea există o permanentă legătură profundă între aceste mari praznice definitorii pentru spiritualitatea creștină. Domnul Se naște pentru a împlini opera de răscumpărare prin suferință în Înviere. Colindul sfânt și bun ne spune: „Să Se nască și să crească, să ne mântuiască!” Dacă circumscriem această sărbătoare numai la un moment istoric izolat, copleșitor prin emoții și nu mergem mai departe, la semnificația esențială în demersul Domnului de a ne răscumpăra, atunci trăim o magie de trei zile, după care ne întoarcem la o realitate crudă și nemiloasă. Dacă metabolizăm sensul profund al sărbătorii, și anume pregătirea mântuirii noastre de către Dumnezeu, începând cu întruparea, atunci simțim cu adevărat nevoia să mergem mai departe cu Pruncul și cu Maica Sa. Atunci, cu adevărat Hristos Se naște în inimile noastre!

Cum putem ajuta tinerii să înțeleagă faptul că adevărata bucurie a Crăciunului vine nu din daruri materiale, ci din întâlnirea cu Pruncul Hristos?

Depinde mult de ce fel de nevoi cultivăm în inimile tinerilor noștri. Există nevoi extrinseci și nevoi intrinseci. Dacă „năvălim” asupra copiilor noștri acoperindu-le numai nevoile extrinseci, nu au nici o șansă să perceapă întâlnirea cu Pruncul Iisus, care ne aduce în dar propriul nostru parcurs cu sens. Biologia noastră ne arată că nevoile extrinseci nu ne țin fericiți. Există studii serioase în domeniul sociologiei și psihologiei care au încercat să măsoare și să studieze fericirea. Toate acestea au demonstrat că bunurile materiale nu sunt suficiente pentru condiția noastră umană. Inima curată și bună, în schimb, ne aduce indiscutabil mult mai multă bucurie, măsurată chiar în speranța noastră de viață. Mai mult, oamenii care generează bucurii în afara lor, adică în semeni, prin amintirea acelor bucurii făcute, simt o stare de fericire pentru un timp foarte îndelungat, în timp ce fericirea care vine dintr-un obiect material se epuizează odată cu stimulul - obiectul material primit. Așadar, în primul rând, să ne facem noi înșine bucurie tinerilor, învățându-i pe ei deopotrivă că nu este bucuros cel care are, ci acela care dă din ceea ce are. Este adevărat că într-o societate precum cea postmodernă este foarte greu să generăm această stare. Dar putem să le oferim tinerilor prilejul să se implice în acte de binefacere, să devină voluntari și odată cu aceasta să își cultive bucuria de a primi recunoștința celor cărora le oferă bucurii.