Democraţie şi vot, în Antichitate şi azi

„Vox populi, vox Dei” (Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu), spune un dicton latin antic. Adică opinia populară este cea corectă, divin inspirată şi ea stă cel mai aproape de adevăr. Acest dicton este astăzi atât de puţin verificat în practica societăţii, încât nu poţi să nu-i dai crezare celui care a spus că democraţia originală, de la noi şi de la case mai mari, se pierde în meandrele concretului. Pentru a căuta oameni de stat reprezentativi trebuie să ne întoarcem în Antichitate, la Octavian Augustus, la Pericle, Solon, Drakon şi Clistene. În interviul cu lect. dr. Oana Camelia Şerban de la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, puteţi afla amănunte despre democraţia ateniană şi modul în care se poate conduce eficient o cetate, un stat, o lume.

Stimată doamnă lector, democraţia, ca formă de guvernare, nu a fost inventată de englezi, francezi ori americani, ci de greci. Etimologic, termenul înseamnă că puterea aparţine poporului. Cât de mult acoperea acest termen realitatea antică, cât o mai acoperă acum?

Cetatea ideală s-a născut în paginile Republicii lui Platon, dar ca orice construct ideal, e ceva către care doar putem tinde în lumea reală. Dacă Socrate ar fi avut ceva de ales, ar fi ales timocrația, cea în care guvernarea se face de către cei care se pricep la asta: așa-zișii experți, pe care 2.000 de ani mai târziu, Hannah Arendt îi vede lucrând în folosul „animalelor politice” care vor să capitalizeze re­putație și imagine, nu orientarea către un adevăr, oricât de dureros ar fi el. Polisul este expresia unui stat de sine stătător, o cetate care își structurează modul de guvernare în jurul unui set de valori și de principii inabolibile, o veritabilă paideia. Însă nu trebuie să ne amăgim: deși vorbim despre o demo­crație directă, puterea poporului este, pentru vechiul grec, expresia unei îndeletniciri elitiste: nu toți oamenii sunt cetățeni - femeile, copiii, străinii - mereu tratați cu ospitalitate, vecină însă, în anumite condiții, cu ostilitatea - și sclavii rămân în afara cetă­țenilor cu drept de vot. De­mocrația vechilor greci - în diferite etape și morfologii ale ei - nu este altceva decât un regim construit împotriva tiraniei, dar nu este încă un regim al autonomiei tuturor indivizilor, al libertăților și al ega­lităților. Cu cât timocrația, consti­tuția merito­craților, într-un fel, a fost lăsată în urmă, demo­crația a survenit ca un compromis necesar. Guvernarea, trecută din mâinile celor pricepuți în custodia voinței populare, a reprezentat o tranziție de la un regim cu mai multe virtuți și mai puține vicii la unul în care virtuțile se deprind și se ocrotesc tot mai greu, și viciile se viralizează tot mai repede. Platon anticipase pericolele demo­crației nu numai în termenii unui vid de cunoaștere și al amplificării igno­ranței cetă­țenilor față de treburile cetății. Simțise, mai degrabă, pericolul tiraniei majorităților, prin care indivizii guvernează pentru binele propriu, nu pentru binele comun al societății. Pe de altă parte, dacă e să fim onești, Republica avertizează că așa cum timocrația e regimul care îi separă pe cei care știu de cei care nu știu, democrația e cea care îi izolează pe cei care au de cei care nu au. E foarte ușor să fii corupt într-o lume a libertăților în exces și a indi­ferențelor radicale. Dacă mă între­bați, cu toate păcatele ei, democrația vechilor greci e totuși un regim în care nu ai voie să nu îți pese de cetate, dar în care ajungi prea corupt sau viciat să îți mai pese. Demo­crațiile noastre sunt nu doar manipulabile și coruptibile, sunt și regimuri în care în numele dreptului de a vorbi liber, oamenii au uitat ce înseamnă a vorbi adevărat. Foucault găsea că subtila confuzie dintre a vorbi liber și a vorbi adevărat este cea mai mare carență a demo­crațiilor noastre. Pe de altă parte, demo­crațiile moderne pariază că liderii se vor comporta rezonabil. Cred că doar acest altruism ne poate ține împreună în numele liber­tăților și dem­nităților noastre. Dar tot el e cel care ne face să ne scape forme de aroganță sau tot felul de abuzuri ale guvernatorilor, născute din stări de excepție - situații, vorba lui Agamben, în care guvernatorii suspendă legea și cresc controlul autoritar în contexte precum calamități, războaie, catastrofe, pandemii, în numele securizării vieții și al asigurării celei mai mari fericiri pentru cel mai mare număr de oameni. Abia atunci, în aceste stări de excepție, înțelegem care sunt valorile noastre cardinale, care sunt cele pe care suntem dispuși să le jertfim, ce fel de libertăți sunt un răsfăț sau un surplus exis­tențial și ce drepturi sunt inabolibile. Îmi amintesc o formulă a lui Rousseau, în încercarea de a evalua rolul voinței generale a indivizilor în constituirea unui contract social:  „Dacă ar exista un popor al zeilor, acesta s-ar guverna democratic”. E utopic să crezi că oamenii își vor rezista lor înșiși: de­mo­crația e, așa cum au moș­tenit-o modernii și au îmbu­nătățit-o, un regim care funcțio­nează într-o lume de anduranți și de stoici, de altruiști și de non-egoiști. Ființa umană nu e decât prin exercițiu și educație capabilă de așa ceva: naturalismul vehiculat de realismul politic și de tradiția contractului social de după secolul XV ne convinge că ființa umană e competitivă, egoistă, resentimentară. Deci democrațiile vor fi întotdeauna perfectibile, pentru că vor fi întotdeauna failibile și coruptibile. Însă e un compromis pe care trebuie să îl facem, dacă prețuim libertatea corelată drepturilor și responsabilităților și dacă vrem să ne guvernăm așezând în centrul puterii valoarea demnității umane. Nu suntem o societate a inteli­gențelor pure: prin urmare, vorba lui Bergson, se va plânge, vom greși, vom fi vulnerabili. Da, poate că democrația e un regim potrivit pentru zei, dar ființa umană nu face altceva, în ciuda imper­fecțiunilor ei, decât să tindă către aceștia. Secole mai târziu, când deja istoria făcea diferența între cetatea omului și cetatea lui Dumnezeu, ne-am asumat că poate nu vom fi fericiți, dar măcar vom încerca să fim liberi. Pare o îndeletnicire decentă pentru o umanitate ale cărei începuturi țin, dacă dăm crezare Genezei, de conse­cințele acțiunilor unui cuplu dezobedient. Adam și Eva nu fac ascultare: e primul comportament democratic, dacă vreți, al unei istorii care își va construi libertățile costisitoare pe a face ceea ce vrei și ceea ce dorești, nu neapărat ceea ce trebuie. Democrația e și un regim al neascultării, nu doar al speranței; ba uneori al nesupunerii civile în numele protejării libertăților, de unde dificultatea de a cunoaște, cu exactitate, când multe dintre acțiunile noastre de a ne proteja auto­nomia și demnitatea sunt antidemocratice, măcar un timp. Pe scurt, democrația vechilor greci era a altruismului rezonabil. De­mo­crația modernilor e a compromisurilor rezonabile. Să nu mă întrebați ce vine după ea. Nici Hegel, nici Spengler, nici Huntington, nici Fukuyama nu s-au priceput să dea un răspuns la asta. Sau cel puțin nu unul cu care să putem trăi ușor.

Ce calităţi trebuia să aibă un conducător de stat în Grecia sau Roma antică? Militare, oratorice, de diplomat sau putea fi un om şters, banal, care să nu atragă, să nu magnetizeze mulţimile care îl priveau sau armata pe care o comanda? Conta carisma?

„Filosoful-rege” trebuie să fie un om al tuturor ideilor, al libertății de gândire. Portretul-robot care ne parvine din literatura platonică denunță un guvernator care a plecat din peșteră, din societatea întunericului, a umbrei, a opiniilor care fac oamenii manipulabili și resentimentari și care, după ce a avut acces la adevăr, s-a întors să îi scoată la lumină pe toți cei rămași în necunoaștere. Deci, conducătorul de stat din „lumea veche” nu îi lasă niciodată în urmă pe cei care trăiesc în ignoranță, uneori nu din voință, ci din ne­putință. Pericle și Solon sunt doar două nume pe care le putem enunța, rapid, pentru a elogia prezența unor lideri înțelepți, buni oratori, carismatici, dar cu o grație care parvine nu din „wanna be-urile” de acum 2.000 de ani, ci din înțelepciunea practică pe care o aveau, o adevărată virtute într-o lume a sofiștilor, care educaseră comunitățile să se îndrăgostească de vorbirea frumoasă, nu de cea adevărată. Sofiștii, influencerii timpurilor în care Socrate moare ca să lase o lecție despre autenticitate și nevoia de a ne îngriji de noi înșine pentru a putea să ne îngrijim de ceilalți - singura logică veritabilă a unui act de guvernare - nu aveau nici un interes ca liderii politici să situeze la baza discursurilor lor publice dragostea pentru adevăr. Vorbirea pasională și orientarea emo­țională către ea erau suficiente pentru a produce un cult electrizant al perso­nalităților politice, care se întreține și cu ignoranța, și cu necu­noaș­terea cetățenilor. Astăzi, sofiștii au devenit consultanți de imagine, care gonflează imaginea publică a unor oameni politici care înțeleg prin carismă capacitatea „de a trece sticla” sau de a aduna like-uri și share-uri într-o lume a ecranelor inunând viața cotidiană și multiplicând simulacrele în care trăim. Carisma inteligentă s-a dus, eu nu o mai găsesc la nimeni. Carisma eficientă, cea către care se orientează figurile politice ale epocii noastre, e populistă, e crescută pe voturi resentimentare, nu pozitive, și stă pe capacitatea de a-l huli pe altul, nu de a te construi pe tine însuți. Nu știu ce carismă poți pretinde că ai dacă cineva votează cu tine doar ca să nu voteze cu contracandidatul tău. Pentru greci, carisma bună e cea care îți sucește mințile, dar ca să sucești mintea cuiva, în sensul lui Socrate, „trebuie ca acela să aibă ceva în cap”, o putere pe care o lăuda la Alcibiade (și el, un om politic lamentabil, cu multe eșecuri militare și politice la activ, dar cu conștiința că trăiește o viață complet dezordonată și greșită). Ca să te îndră­gostești de o idee, trebuie să ai o gândire lustruită. Politica electrizantă e cea în care îți cade cu tronc ideea unei lumi posibile, care ar putea fi reală, în niște termeni preciși și cu niște costuri predictibile. Asta e lumea vechilor greci. Politica e seducție intelectivă. Lumea noilor moderni, a postmodernilor, e cea a politicii virale: te duci după cine minte mai frumos și poate face mai puțin rău, nu după cine spune adevărurile incomode și poate săvârși cel mai mare bine. Cât despre o bună cunoaștere militară, asta e o știință pe cale de dispariție. Guvernatorul cetăților antice e întotdeauna un bun strateg, un bun comandant de oști; desigur, a existat un model spartan, al societății închise, axat exclusiv pe pregătirea militară, și un model atenian, care a prețuit cunoașterea militară, printre multe altele, și nu a făcut din ea un criteriu exclusiv pentru accederea la putere. Nu vreau să intru în detalii care ar putea supăra pe unul și pe altul, vreau doar să sub­liniez că o democrație sustenabilă se construiește cu civili, nu cu militari, chiar dacă se protejează cu militari. Numai că trăim timpuri biopolitice în care e foarte ușor să treci de la democrația militantă la democrația militară - uitați-vă la conflictul din Est, care nu se mai stinge, și veți înțelege miza criticii mele de aici.

Cum era structurată societatea în Antichitate? Votau şi femeile şi sclavii?

Societatea anticilor e o societate ierarhică, depinde însă la ce regim constituțional ne uităm. În „cetatea ideală” - deci în lumea care nu există, în care virtutea conducătorilor, specializarea claselor sociale și competența sunt principii de ordine, categoriile sociale principale sunt trei: conducătorii, războinicii și meșteșugarii. E o lume funcțională, pentru că fiecare face doar ceea ce se pricepe, și nimeni nu vrea să facă, în deplină ne­cunoaștere, treaba celuilalt. Apropiată morfologic, timocrația, bazată mai curând pe aristocrație, face loc pe scena guvernării oamenilor celor mai demni, iar societatea se concentrează pe două clase sociale robuste, războinicii și producătorii. După cum vedeți, retorica începe să se schimbe, termenii de denunțare a claselor sociale și a diferențelor dintre ele, de asemenea. Așa încât oligarhia, bazată pe guvernarea de către cei bogați, și democrația, axată pe guvernarea populară, a mulțimilor, vor distinge lumea ca fiind divizată între „bogați și săraci”. Deja, în formula asta, nu se mai păstrează urmele a ceea ce oamenii știu și pot, ci doar a ceea ce au. De altfel, Platon avertizează că sub semnul acestei polarizări, „cetatea nu este una, ci sunt două: una a săracilor, cealaltă a bogaţilor, deşi şi unii şi alţii locuiesc în acelaşi loc. Ei uneltesc mereu unii împotriva altora” (a se vedea Republica, p. 357). Fru­musețea Republicii  lui Platon e că face o oglindă a sufletului din diviziunea socială. Sufletul are trei părți - una rațională, una pasională, una apetitivă - mutatis mutandis, cetatea are trei categorii de oameni: înțelepții, războinicii și meșteșugarii, fiecare clasă ilustrând o virtute cardinală, înțelep­ciunea, curajul și cumpătarea. Dar dacă sunteți în căutarea unui element care rupe „cetatea ideală” de oricare altă constituție, atunci trebuie să știm că în oricare altă lume posibilă - timocrație, oligarhie, democrație etc. -, oamenii se educă mai puțin prin convingere și mai mult prin forță. În rest, democrația ateniană nu e o lume pentru feministe. Cât despre sclavi, abia la Rousseau apare o discuție despre „sclavia de bunăvoie” și despre abolirea sclaviei perpetue, din tată în fiu, în numele autonomiei fiecărei ființe umane. Ne trebuie 17 secole pentru a ajunge la această discuție. E adevărat că același Rousseau semnala o mutație metaforică și valorică a sclaviei. Pariul lui e că dacă vrem să fim fericiți, trebuie să fim sclavii dreptății.

În Grecia Antică exista un obicei aparte: în agora, piața centrală a cetății, se spărgeau în mod public amfore de lut, până când cioburile, numite ostrakon, ajungeau pentru toți. Apoi cetățenii scrijeleau cu acul numele persoanei pe care doreau s-o alunge din Atena. Dacă se adunau 6.000 de cioburi cu același nume, exilul devenea realitate. Așa s-a născut expresia „a fi supus ostracismului”. Se spune că trăia atunci un general și politician vestit, Aristide. Era numit Aristide cel Drept. Un simbol al onoarei și al curajului. O întruchipare vie a corectitudinii și altruismului. Într-o zi, Aristide trecea prin agoră. Un trecător i-a întins un ciob de amforă, rugându-l să scrie un nume pentru votul de exil. Pe cine să treacă? Evident, pe… Aristide. Uimit, Aristide l-a întrebat: „Ce rău ți-am făcut?”. Răspunsul a venit simplu și crud: „M-am săturat până peste cap să aud mereu despre cât ești de drept și de virtuos. Nu mai suport! Mi-e greață deja de-atâta dreptate”. Democraţia nu poate elimina nici ea impostura şi prostia?

Istoria a cunoscut mulți Aristide de atunci și până acum. Dacă vreți, eliminarea imposturii și a prostiei e ceva ce democrația NU poate face. E foarte ușor, într-un regim al libertăților arareori însoțite de conștiința responsabilității, să fii iritat de virtute și să te îndră­gostești de impostură. Trecătorul care îl „ostracizează” pe Aristide suntem noi, prietenii noștri, vecinii noștri, toți cei care ne lamentăm că am obosit moral. Ce înseamnă „m-am săturat să aud cât ești de drept”? Fie că virtutea e insuportabilă, când nu ești pregătit pentru ea și când e incomodă în agitația existențială la care te condamnă, fie  că voința de bine ne consumă mai mult decât cea de rău. Pe de altă parte, ostracismul e o practică a lumii invizibile și a marilor anonimi: nu ai habar cine votează pentru excluderea ta și nici nu există o sancțiune pentru situațiile în care este propus pentru exil și pentru surghiun un om nevinovat. Noi sperăm la o morală de grup în termenii anonimatului colectiv. Să nu ne amăgim. Eu predau studii de Holocaust. Știți cât de mult a crescut antisemitismul online? Are proporții uriașe. Știți că în viața reală, nu în lumea 2.0, antisemiții de altfel virulenți în spațiul digital tac mâlc când stau față către față și nu îndrăznesc să își verse ura? E foarte ușor să condamni la moarte sau la excluziune pe oricine, când nimeni nu are habar cine e autorul condamnărilor. Demo­crațiile noastre se refugiază în anonimat. Moartea autorului, prohodită de Barthes, a trecut, de fapt, în civilizația anonimilor voci­feranți, polifonici. Nu poți să împarți dreptatea în lume sub pseudonim. Testul democrațiilor e să nu porți inelul lui Gyges și să acționezi ca și când orice faci e la vedere. Să știi ce ai fi capabil să faci, dacă ai putea fi invizibil și nimeni nu ar ști că tu ai făcut ceva anume, și să știi ce curaj ai să faci lucrurile pe care ai vrea să le faci sau ar trebui să le faci, cu prețul ca toată lumea să știe că tu ești acela. Cât despre ostracism, el denunță și ironia sorții și figura unei divinități cu mult umor: unul dintre cei ostracizați a fost chiar cel care a făcut ostracismul posibil, Clistene. Demo­crația nu presupune să îi elimin pe cei care nu îmi plac, ci să trăiesc cu cei cu care nu îmi face nici o plăcere. Dacă îmi îngăduiți, e mult mai greu să fii un bun creștin într-o societate în care, pe de o parte, trebuie să îl iubim pe celălalt ca pe noi înșine, când ni se pare că nu prea mai e nimic bun sau demn de iubit la noi și, pe de altă parte, să iertăm greșelile tuturor greșiților noștri, într-o lume în care toți anonimii dau cu piatra. Ar fi bine să știm și pe cine iertăm, nu doar pentru ce iertăm. Greața de dreptate, pe care o aminteați mai devreme, e oboseala față de promisiunea că va fi bine. Retorica electorală a demo­crațiilor presupune că partidele aspiră să corecteze nedreptăți, practica politică ne arată că deseori banalizează forme de dreptate. Când ți se spune de prea multe ori că va fi bine și niciodată nu se întâmplă așa, treci de la banalitatea răului la banalitatea ne­dreptății. Ți se pare că ai mai trăit minciunile astea, că ai mai auzit că și de data asta va fi altfel, că e o luptă fără sfârșit. Cât de rău poate să mai fie când tot ce a fost mai rău deja s-a mai văzut și s-a mai întâmplat? De fapt, Aristide e un nume pentru cei care, în demo­crație, întâmplându-se să fie și cei care ar putea face lucrurile altfel, sunt sacrificați avant la lettre doar pentru că și ei, care sunt capabili, și cei care nu sunt, dar mint că ar putea fi, spun că ar putea face o altfel de lume, mai suportabilă, mai dreaptă și mai simplu de locuit, un discurs care i-a săturat deja pe toți. În democrație am obosit de la atâta dreptate neîntâmplată. Despre ea vorbesc și cei care știu să o depă­șească, dar nu sunt lăsați - Aristide -, și cei care au renunțat să mai aștepte vreo schimbare, și ostracizează victime și călăi, salvatori și hoți, fără să mai discearnă între ei.

Democraţia, aşa cum arată ea astăzi, reprezintă un concept flexibil, care are ca măsură relativismul, un construct lipsit de cadre foarte clare, unde albul poate deveni peste noapte negru şi invers. Dacă vorbim despre ceea ce mulţi consideră drept valorile europene cele mai noi, dreptul la avort, drepturile minorităţilor sexuale, ideologia de gen,  rapor­tându-ne la un dat istoric definitoriu pentru Europa, vom avea mari surprize. Dacă l-am întreba pe Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, sau pe Oliver Cromwell, liderul politic britanic de la jumătatea veacului al XVII-lea, chestiunile invocate mai sus, cel mai probabil ne-ar trimite la ghilotină. E ciudat cum ceea ce ieri era proscris, azi e trendy. Necontestând aceste drepturi, nu poţi totuşi să nu te întrebi cine a produs mutaţia, democraţia sau mentalităţile care se mai schimbă odată cu vremea?

Gândiți-vă cum ar arăta procesul lui Socrate sau al lui Hristos într-o lume a postacilor, a Tik-Tok-erilor, a postadevărului. Stă în natura istoriei ca tot ceea ce cândva era desuet sau transgresiv sau marginal să devină dominant, clasicizat sau robust. Multe pro­hibiții au devenit libertăți refulate, multe obiecte interzise au fost consumate și au produs o supra­saturație, multe trenduri au arătat că avem mai puțin un mod de viață și mai mult un stil de viață. Obsesia socratică - îngri­jește-te de tine însuți ca să te poți cunoaște pe tine însuți și invers - reprezenta o preocupare constantă, pentru toată viața, o agitație existențială perpetuă. Stilurile de viață indică plăceri și dorințe pe termen scurt, deveniri și mize care ne aruncă în istoria la scară mică, eve­nimențială, a felului de a trăi de azi pe mâine. Poate tocmai de aceea sunt mai hedoniști și totodată mai pasageri în propria viață. Eu însă am o viziune diferită, nu cred că Europa mai e leagănul marilor avangarde și al marilor viziuni, ci al marilor nostalgii. Nu cred că istoria mai poate da ceva nou, dar cred că ne putem întoarce la oricare dintre lumile de bun-simț care deja s-au pronunțat, așa cum spunea Hegel, cu cea mai mare putere a lor în trecut. Vorbim foarte mult despre drepturi, astăzi, dar ar trebui să ne întoarcem în istorie să ne uităm care au fost momentele în care am cucerit libertățile pentru ele. Și de ce, de la un punct încolo, ceea ce am cucerit atât de greu a fost lăsat atât de ușor. Mi se pare o miză uriașă să înțelegem relația intergene­rațională dintre cei care au făcut democrația posibilă - cu prețul vieții lor - și cei care s-au născut în democrații pe care nu le-au construit, le-au primit „de-a gata”, dar pe care nici nu sunt dispuși să le întrețină. Dreptul de a te lamenta vine la pachet cu obligația de a participa civic la viața societății tale. Mentalitățile sunt idei, demo­crația nu e un sistem; sistemul suntem noi, oamenii. Dacă am impersona mai puțin cârmuirea cetății și am avea o mai mare nostalgie după idei, nu după emoții, ne-am debloca din apatia asta politică și socială care ne cuprinde de mai bine de trei decenii. Ce înseamnă mentalitatea tinerilor care n-au trăit comunismul, dar au nostalgia a ceva ce n-au trăit? Idealizare și proastă înțelegere a unei realități istorice pe care unii au romantizat-o sau au minimizat-o în crimele pe care le-a produs. Ce înseamnă mentalitatea indivizilor adulți și educați, care nu se sfiesc să facă loc extremei drepte când pozează în conservatorism, nu pentru că e ceva de ales din asta, ferească Dumnezeu, ci pentru că zicala „după noi, potopul” arată o societate de indivizi care, când nu mai pot fi la putere sau la butoane, nu mai au nici un interes să lase o lume mai bună pentru alții, o lume în care ei nu mai pot conduce, dar în care nici nu vor să fie conduși de cei care sunt antipatici, dar măcar sunt încă democrați? Democrația e o lume în care poți să te ții după orice idee, dar nu orice idee îți va aduce o lume mai bună. Măcar de am înțelege asta și am putea avea o soartă mai decentă. A se citi: mai umană.