Veșnicul Dumnezeu coboară în timp și își asumă firea noastră umană

Într-o lume care nu știe să se mai oprească, iar sensul sărbătorilor riscă să se estompeze în artificial, suntem invitați să redobândim responsabilitatea de a-L pune pe Hristos în centrul propriei aniversări, să redescoperim înțelesul retrăirii Nașterii Domnului: apropierea dintre Dumnezeu și om, această intimitate tulburătoare, prin care Veșnicul Dumnezeu coboară în timp și își asumă firea noastră umană. Crăciunul este, mai înainte de toate, un drept tainic al omului de a-și curăța inima și de a transforma timpul rănit al prezentului în prilej de restaurare sufletească. Un dialog cu Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, despre Crăciunul zilelor noastre și despre cât ne mai asumăm astăzi contemporaneitatea cu Nașterea Mântuitorului.

Preasfinția Voastră, ce trebuie să fie în esență Crăciunul și ce este astăzi, în fapt?

Este momentul când Dumnezeu Fiul, Însăși Dragostea, vine printre noi, oamenii. Îmi place foarte mult să subliniez acest aspect, acest adevăr fundamental. Odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu printre noi, oamenii, de fapt coboară Însăși Dragostea printre noi. Nu numai dragostea dumnezeiască, ci Însăși Dragostea Se întrupează, pentru că Dumnezeu, cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, dragoste este (I Ioan 4, 8). Prin urmare, odată cu Întruparea lui Hristos, avem această bucurie deosebită de a fi și noi, ca făpturi umane, părtași acestei Dragoste ființiale şi ipostatice. Sărbătoarea Crăciunului este una dintre sărbătorile acestei apropieri maxime, asumări maxime sau vederi față către față dintre Dumnezeu și om. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este tocmai această vedere față către față dintre om și Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos ne asumă pe noi ca fire umană, ne asumă în ipostasul Său dumnezeiesc.

Crăciunul trebuie să însemne pentru noi această conștientizare a faptului că Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi. Este prezent printre noi! S-a întrupat! A luat cele care țin de firea noastră, exceptând păcatul. A luat, în totalitatea ei, firea umană. De aceea, de fiecare dată, în ziua de Crăciun, ar trebui să reflectăm la această comuniune dintre om și Dumnezeu. Cât mai reușim noi, cei de astăzi, să păstrăm această comuniune, acest dar al comuniunii dintre om și Dumnezeu, pe care ni l-a făcut Hristos prin nașterea Sa, prin venirea Sa în lume?

Mai este Crăciunul în zilele noastre așa cum îi place Domnului să-i cinstim Naș­terea? Povesteați într-un cuvânt de învăță­tură întâmplarea lui Sever Voinescu, care căuta într-o librărie o felicitare de Crăciun care să ilustreze scena Nașterii. Nu găsea decât cu globu­lețe, cu brăduți și cu Moș Crăciun, iar librarul i-a spus foarte senin că acestea sunt minunate și potrivite. Iar dânsul a insistat că dorește una în care să fie scena Nașterii, că asta înseamnă Crăciunul, iar librarul i-a răspuns că „aceasta este opinia dumneavoastră și v-o respectăm”. Deci, Nașterea Mântuitorului, ca sărbătoare, a ajuns să fie doar o opinie?

Sigur că nu aș vrea să fim extrem de critici în această zi de bucurie, de odihnă sufletească, pentru că acest lucru ni-l conferă sărbătorile. Sărbătoarea, cum foarte sugestiv spunea Andrei Pleșu, trebuie să fie cea care suspendă timpul, nu îl accelerează. Adică, rămâi undeva în bucuria, în am­bianța sărbătorii, sustrăgându-te din tot ceea ce ține de cele ale lumii de astăzi, concen­trându-te pe cele spirituale. Acesta este sensul sărbătorii. Suspenzi secularul din tine, de lângă tine, din jurul tău și lași să ­inunde în viața ta cele spirituale. Din păcate, realitatea ne contrazice. Dumneavoastră ați men­ționat acea mică întâmplare a lui Sever Voinescu, pe care eu am citit-o în Dilema veche, ajungând la concluzia că sărbătorile au fost golite de conţinutul şi referinţa lor spirituală. E o anumită formă de devalorizare a sărbătorii. Fără a fi pesimist, dacă vom citi relatările despre evenimentul Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Sfintele Evanghelii, vom ajunge la aceeași concluzie. Acest eveniment a fost unul periferic, la marginea ora­șului Betleem, într-o peșteră rece, într-o ambianță privată, fiind prezenţi doar Maica Domnului și Dreptul Iosif. Nu s-a bucurat de o acceptare unanimă, nici de un anume răsunet public, cel puțin pentru vremea respectivă. Deci, evenimentul Nașterii Domnului s-a petrecut tot într-un context de marginalizare, de periferizare a sensului şi semnificaţiei acesteia.

Dumnezeu nu s-a revoltat pentru o asemenea abordare. Nici nu știu pe undeva să mi se spună că „S-a supărat”, că n-a fost băgat în seamă, n-a fost luat în socoteală de către mai-marii lumii. Dimpotrivă, așa a vrut să vină Dumnezeu, cel care este bogat, a venit să sărăcească pentru noi, să se nască într-o iesle sărăcăcioasă, smerită, ca să ne învețe pe noi, cei care suntem obișnuiți, poate, cu spectacolul, să ne obișnuiască ce înseamnă discreția, ce înseamnă consumarea unui eveniment de o asemenea importanță, în lumina aceasta a smereniei.

Personal, sigur că m-aș bucura foarte mult ca toți creștinii să conștientizeze semnificația sărbătorii, să nu pună accent pe ceea ce ține de artificial, pe ceea ce ține de aspectul epidermatic. Menirea noastră, a slujitorilor Bisericii, este nu să criticăm, ci să încercăm să convertim acest mod de raportare la sărbătoarea Crăciunului, a Nașterii Mântuitorului nostru ­Iisus Hristos, în prilejuri de reflecție asupra acestui eveniment. În acest sens, aș vrea să vă dau un exemplu. În perioada acestor sărbători asistăm la o ­explozie de lumini. În întreaga lume, nu numai în România, asta pot ­confirma cei care obișnuiesc să plece de sărbători în metropolele din Europa, toate orașele sunt pline de lumină în această perioadă a Crăciunului. Această explozie de lumină începe de prin noiembrie și ține până după Anul Nou. Eu n-aș fi foarte critic în legătură cu această explozie de lumină, chiar dacă ea este una artificială și poate, de cele mai multe ori, nu are un efect duhovnicesc în a risipi întunericul urii, al răutății, al calomniei din sufletele noastre, dar este un motiv, este un prilej să invit pe oameni, spunându-le: Uitați-vă, e atâta lumină în jurul vostru! Încercaţi să sesizaţi lumina din voi. Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos înseamnă lumină. În vechime era numită Sărbătoarea Luminilor, fiind unită cu Sărbătoarea Epifaniei, a Botezului Domnului. De aceea, vedeți luminile acestea din jurul vostru, că sunteți învă­luiți de ele, încercați să dobândiți lumina lăuntrică, să o câștigați în sufletele voastre printr-o concentrare pe viața spirituală.

Punctul maxim al secularizării sărbătorii

Un motiv de a reflecta, plecând din exterior, îl constituie faptul că această optică este o formă de secularizare a Crăciunului - când punem accent pe pregătirile de dinainte de această sărbătoare, marcă evidentă a erei consumismului, care ne distrage, ne dis­tanțează de miezul autentic, real, a ceea ce înseamnă Nașterea Domnului, Crăciunul. Cu toate acestea, nu este cazul să demonizăm această raportare, ci să încercăm să o convertim în ceva benefic din punct de vedere spiritual.

Am reținut o altă povestioară reală tot despre Crăciun. Atât de mult a fost secularizat Crăciunul, încât la un moment dat, poves­tește părintele Andrei Scrima, ­căruia la rându-i i-au relatat această întâmplare doi călugări dominicani din Franța, care se aflau pe una dintre străzile din Paris, că într-o vitrină era amenajată ieslea cu Nașterea Domnului, așa-numita „creșă”, cum o numesc francezii. La un moment dat trec doi tineri pe lângă acea vitrină și exclamă: „Fantastic, creștinii ăștia sunt grozavi! Și-au introdus tematica lor inclusiv în interiorul sărbătorilor!”. Evident, cei doi călugări s-au amuzat la auzul unei asemenea afirmații. Aici este punctul paradoxal al secularizării: să nu-ți dai seama că, de fapt, ­ieslea, Nașterea Domnului reprezintă inima acestei sărbători şi nu o chestiune pe care o iau din exterior și o plasez în interiorul sărbătorii.

Nu poate fi negat nici faptul că este o realitate că ne-am dis­tanțat puțin de ceea ce înseamnă duhul real al sărbătorilor de iarnă, pentru că nu mai reușim să înțelegem, la modul cât se poate de autentic, această intimitate a lui Dumnezeu pe care o are cu noi și pe care a inaugurat-o, a instaurat-o, odată cu Nașterea Lui, cu venirea Lui printre noi.

Și de ce ar fi nevoie ca să putem identifica propriul nostru rol în această sărbătoare? Care ar fi perspectiva pe care ar trebui să o aibă cei care sunt mai activi și merg la biserică, dar mai cu seamă cei care, iată, înțeleg Crăciunul fără să-L aibă pe Hristos în atenție?

Cred că ne-ar ajuta foarte mult să putem intra în miezul acesta de foc al sărbătorii Naș­terii ­Mântuitorului dacă am reflecta mai pe îndelete asupra textelor scripturistice. Să le citim puțin mai intens și cu o anumită frec­vență în perioada postului de dinaintea sărbătorii Crăciunului. Avem o perioadă de 40 de zile pentru a ne pregăti ca acest eveniment unic din istoria uma­nității - când Veș­nicul Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, coboară în timp și își asumă firea noastră umană sau, cum sugestiv ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „Dumnezeu pe pământ a venit și omul la cer s-a suit”, să fie metabolizat în ţesutul vieţii noastre spirituale. Adică, acest adevăr al Întrupării să devină carnea și sângele nostru, viața noastră. Doar din această perspectivă, sărbătoarea Crăciunului va deveni şi sărbătoarea inimii noastre. Este și un dar de la Dumnezeu ca să înțelegem aceste lucruri, dar nu le vom putea înțelege dacă nu le căutăm, dacă nu avem un mic imbold, un mic impuls lăuntric în a prinde în mâinile sufletului nostru, în mâinile inimii noastre, ale minții noastre, aceste bucurii pe care ni le oferă Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dacă ne uităm cu sinceritate în urmă, realizăm că ne-am schimbat. Care cre­deți că este limita acestui progres care ne transformă firea?

Nu știu. N-aș putea vorbi de o anumită limită. Cert este că aș putea eu limita această influență a progresului, a tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fără a cădea în această capcană a demonizării, cum am mai amintit, sau a acestei perspective foarte negativiste. E o binecuvântare tot ceea ce ne dă Dumnezeu. Depinde de noi cum ne folosim, cum integrăm tehnologia și tot ce ține de zona aceasta a consumismului, cum le punem în slujirea binelui şi a frumosului. Eu îmi pot impune limitele. Dacă mă văd degradat, dacă sunt aruncat în acest șuvoi al depersonalizării, al sărăcirii mele spirituale, duhov­nicești, atunci trebuie să mă trezesc la realitate și să iau o atitudine în fața unui iminent pericol pentru mine, la nivel personal, care sigur poate să aibă repercusiuni nefaste și asupra celor din jurul meu. Pentru că universul meu interior nu e numai al meu, nu se răsfrânge numai asupra mea, asupra a ceea ce eu trăiesc în forul meu lăuntric, ci şi asupra tuturor celor din jurul meu. De aceea, avem o maximă responsabilitate unul față de celălalt. E foarte important să ne gândim că nu putem sărbători Crăciunul fără Hristos. Este un nonsens.

Ca și cum cel aniversat lipsește de la „petrecerea” de ziua lui

Sigur că e o anumită simpatie a unor creștini de-ai noștri care se zbat să-și cumpere un brad, să-l achiziționeze. E o dramă ­imensă dacă nu ai bradul de Crăciun aşezat frumos în living sau în orice loc al casei. Sau dacă n-ai bucatele aferente acestei sărbători: cozonaci, cârnați sau alte bunătăţi culinare. Reducând această sărbătoare doar la dimensiunea ei culinară şi materială, nu vom sesiza niciodată semnificaţia adevărată a Crăciunului. Sigur că și aceste componente sunt importante, pentru că dau o anumită savoare sărbătorii. Dar fără Hristos, iertați-mă, ­cozonacul ăla nu are nici un gust. Și o spun acum un pic și mai direct, nici cârnații nu au gust. Fără Hristos, dacă nu-i Hristos în miezul acelei sărbători, în inima mea, dacă nu m-am dus la Liturghie, dacă nu m-am pregătit prin post să fac ies­lea sufletului meu mai curată, mai luminoasă, încât să vină Hristos în viața mea, dacă n-am căutat să mă pregătesc, să mă împăr­tă­șesc cu Trupul și Sângele lui Hristos, nu-mi dau seama, va fi ca orice altă zi, o mică festivitate, o bucurie de familie, care poate fi esențială și ea. Dar este ca și cum organizăm o zi de naștere, dar lipsește cel aniversat, nu-i prezent. „Faceți-o în lipsa mea, eu vă dau tot ceea ce aveţi nevoie, cârnați, cozonaci, tot ceea ce doriţi, bucurie din belșug, expansiune, euforie spirituală, duhovnicească, tot ce vreți voi, dar eu nu vin la ziua mea de naștere. Organizați-o fără mine.”

Vă dați seama că este o absurditate. Până acum nu am reținut ca istoria umanității să fi consemnat un asemenea tip de aniversare. Din păcate, așa ne pozi­ționăm atunci când punem foarte mare accent, un imens accent pe partea materială care ne catapultează din cele spirituale, ne aruncă undeva în periferia dimensiunii duhov­nicești a sărbătorii Crăciunului. Iertați-mă, și din punct de vedere practic, ca să fiu puțin auto(ironic), după 40 de zile de post, chiar sunt buni cârnații în ziua de Crăciun (zâmbește). Acum, sigur că nu fac apologia păcatului gastrimargiei. Sunt chestiuni foarte practice. De aceea, noi trebuie să găsim în tot ceea ce facem noi temeiuri, motive pentru a ne întoarce, a ne răsuci mai mult înspre cele spirituale.

Cine este Moș Crăciun? Cum ar trebui să ne învă­țăm copiii să îl înțeleagă pe Moș Crăciun?

Eu l-aș identifica pe Moș Crăciun cu Hristos. Este personificarea lui Hristos. Moș Crăciun este generos, darnic, așteaptă un pic de cumințenie atât din partea celor mici, cât și din partea noastră, a celor mari. Așa cred că ar trebui să îl gândim pe Moș Crăciun. Sigur că sunt foarte multe legende legate de acest personaj care face parte intrinsecă din sărbătoarea Crăciunului. Este o povestioară scrisă de un scriitor american, Lyman Frank Baum, „Răpirea lui Moș Crăciun”, care vorbește despre cinci demoni ce locuiau în niște peșteri din apropierea castelului unde Moș Crăciun crea jucăriile pe care le împărțea copiilor în Ajunul Crăciunului. Cei cinci demoni erau: demonul egoismului, demonul invidiei, demonul răutății și demonul părerii de rău. Aceștia voiau să-i submineze autoritatea morală și spirituală de care se bucura Moş Crăciun. Dar pentru că Moș Crăciun nu a putut fi înduplecat în nici un fel de demonii egoismului și invidiei, următorii au pus la cale o strategie: anume ca în Ajun de Crăciun să îl răpească pe Moș Crăciun. Numai în felul acesta ar fi putut să răpească bucuria, dărnicia, dragostea pe care el o răspândea în jurul său prin vizitarea copilașilor în această seară deosebită. Lucru pe care l-au şi făcut. L-au răpit pe Moș Crăciun, l-au dus în peșterile lor, cu această satisfacție enormissimă a demonilor, care s-au gândit că copiii nu vor mai primi aceste daruri, fiind învățați să fie egoiști, să fie răutăcioși, să fie invidioși, să urască, iar toți oamenii să treacă prin peșterile demonilor.

Ultimul demon vizitat este demonul părerii de rău. A-ți părea rău, căința, este ceva foarte duhovnicesc, pozitiv. Dar aici nu este vorba de această părere de rău pozitivă, ci de deznădejdea pe care ți-o inoculează diavolul, atunci când păcătuiești. Când vezi că te cotropește păcatul, îți pare rău și această părere de rău, dacă nu este una spirituală, te aruncă în deznădejde.

N-au reușit totuși acești demoni să îi bulverseze pe copii, pentru că prietenii moșului, cei care îl ajutau, renii și spiridușii, cum se spune, văzând că a dispărut Moș Crăciun, au continuat să împartă daruri copiilor. Într-un fel, l-au suplinit. Chiar dacă au încurcat darurile, în final totul a ieșit extraordinar. Moș Crăciun reușește să plece din peștera respectivă. Se întâlnește cu cei care îl ajutau în împărțirea darurilor, povestește ce i s-a întâmplat și iese învingător, biruitor, că și anul acesta n-au reușit acești demoni (al egoismului, al urii, răutății, invidiei și al părerii de rău) să bulverseze lumea.

Tâlcul, mesajul acestei povești este că Moș Crăciun, chiar dacă a fost răpit pentru o clipă, nu poate fi răpit pentru totdeauna. Sau, și dacă este răpit, Moș Crăciun are prieteni deosebiți, oameni buni, oameni darnici care pot să suplinească această absență a lui.

Eu l-am văzut în această personificare a lui Moș Crăciun pe Hristos. Și El poate fi smuls și răpit din inima noastră, dar nu pentru totdeauna. Poate fi răpit de aceste păcate pe care vi le-am amintit mai sus. Însă de noi depinde cât de mult reușim să le extirpăm pe acestea. Astfel, dacă noi smulgem patimile, Hristos poate să revină în sufletul nostru. Prin urmare, Hristos poate fi răpit din peștera inimii, dar poate fi readus. Rămâne doar să ne lăsăm purtaţi de sărbătoarea Crăciunului.