„Inteligența artificială nu va atinge niciodată complexitatea omenescului”

În fața noastră, pe scenă, se află actorii sau muzicienii. Vedem de asemenea decorurile și costumele și, dacă ne dă prin minte, ne gândim la cine le-a creat. Vedem și luminile. Ceea ce nu vedem este munca regizorului. Și nu-l vedem nici pe el decât rareori. Creațiile regizoarei Nona Ciobanu includ spectacole de teatru, proiecte site specifice, instalații, regie multimedia pentru operă în concert, produse pe scene prestigioase, galerii de artă din Europa, SUA și Mexic. Are specializări în scenografie, light design, video și management cultural. Din 1995 este regizor la Teatrul Mic din București, iar din 1996 este fondator și director artistic al Fundației Culturale Toaca.

Cum ați ajuns să faceți atât de multe lucruri și când aveți timp să le faceți?

Au trecut totuși treizeci și trei de ani de la debutul meu, în anul doi de facultate, la Edinburgh Fringe Festival, cu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Un timp în care am învățat, căutat, explorat forme și modalități de expresie diferite în arta spectacolului. Am început să fac scenografie din primii ani de facultate, iar bursele și specializările pe care le-am avut în locuri diferite din Europa m-au ajutat să pot privi scena nu doar din perspectiva artistică a regizorului. Din 1995, la invitația profesorului meu, Dan Micu, sunt regizor artistic la Teatrul Mic. Am pus în scenă spectacole pe texte clasice, de la „Cum vă place”, de W. Shakespeare, la piese contemporane de Matei Vișniec sau Vlad Zografi. Am avut întâlniri pe scenă cu mari actori, la Teatrul Bulandra cu Victor Rebengiuc și Dragoș Pâslaru, la Teatrul Mic cu Mitică Popescu, Alexandru Repan, ­Gheorghe Visu. Din când în când am avut nevoie să părăsesc scena, pentru face un spectacol în spații neconvenționale, însă am revenit de fiecare dată în teatru, cu bucuria întoarcerii acasă. Timpul, mai ales când ești tânăr, îl condensezi în rucsacul spațiului și nu-l simți, atunci când ești un căutător neobosit.

Ați regizat multe spectacole teatrale. Aveți o temă predilectă?

Fiecare spectacol mă așază în fața unei căutări artistice diferite și a unui alt mod de a exprima o idee de care sunt interesată la acel moment. În ultimii ani, una din temele care m-au preocupat a fost Răul, pentru că forța cu care se propagă și crește e uluitoare, față de Bine. În Maestrul și Margarita de M. Bulgakov, spectacol pe care l-am pus în scenă la Teatrul Național din Nova Gorica, în Slovenia, și a cărui adaptare o semnez, diavolul vine la Moscova, ca predicator al binelui, ca restaurator al adevărului și moralității, dezvăluind slăbiciunile oamenilor: lăcomia, minciuna, ipocrizia. Sacrificiul, curajul, compasiunea, iertarea și iubirea sunt armele cu care diavolul este învins.

Ați avut și eșecuri? Ce învățăm din ratări, din lucrurile care ne ies mai puțin bine?

Sigur că am avut. Am învățat - e adevărat, în timp - să nu-mi fie teamă de greșeală. Abia atunci când pierzi ceva ai șansa să înțelegi mai profund anumite lucruri. Dorința de perfecțiune ne blochează și ne aruncă în aer, de cele mai multe ori. Greșelile ne dau posibilitatea reașe­zării în echilibru a ființei noastre, a asumării, a întoarcerii către smerenie.

Ce contează mai mult: premiile - care nu vă lipsesc, laudele criticii - idem, sau reacția publicului?

Reacția publicului. Am învățat enorm ascultând comentariile publicului, în pauze sau la finalul spectacolelor mele. Am învățat fiind atentă la respirația sălii, la momentele când spectatorii încep să se miște în scaune, și evident din discuțiile pe care le-am avut direct sau indirect cu cei care mi-au văzut spectacolele. Sigur, și premiile fac bine, dar ele nu au fost un etalon pentru mine, ca artist.

Spuneți-ne câteva cuvinte despre Fundația Culturală Toaca - sună exotic!

Toaca s-a născut din nevoia de a avea o alternativă la instituția de stat, care în anii 90 era foarte greoaie pentru un tânăr artist. Am înființat-o în 1996, împreună cu actorul și scenograful Iulian Bălțătescu (Dumnezeu să-l odihnească în pace!). Am fost fascinată întotdeauna de sunetul de toacă, apoi faptul că toaca a fost instrumentul cu care Noe și-a chemat vietățile pe arcă, și nu în ultimul rând scara de lemn cu 523 de trepte pe care am urcat-o pe Vârful Toaca din Ceahlău au determinat alegerea acestui nume. Toaca a devenit la începutul anilor 2000 un studio de artă performativă, într-o fostă casă de cultură, un pionierat pe scena independentă din România. Timp de șapte ani am dezvoltat proiecte educaționale și artistice adresate în principal tinerilor artiști, am invitat artiști din Europa să conducă ateliere de dans, video, light design, management cultural, am făcut spectacole de teatru și dans, expoziții, concerte. Am inclus studioul în rețele culturale europene ca IETM, EMF iar în Trans Europe Halles, care astăzi are în componență 170 de centre culturale din 40 de țări, am fost membru în consiliul executiv timp de trei ani.

Sunteți legată de Ploieștiul natal, care i-a dat, între alții, pe Nichita Stănescu și Toma Caragiu?

Am fost doi ani elevă la secția de mate­ma­tică-fizică a Liceului (astăzi Colegiu) „I.L. Caragiale”, cunoscut până în 1948 ca Liceul „Sfinții Petru și Pavel”, pe care l-au absolvit Caragiale, apoi Toma Caragiu și Nichita Stănescu. Ploieștiul este orașul copilăriei mele, cu fumul și parfumul său de rafinării și vechi prăvălii, cu turnătoria Flacăra pe care o vedeam zilnic de la fereastră, cu stadionul Petrolul, unde am câștigat multe concursuri la săritura în înălțime, cu domnul profesor de matematică Popa, fost campion național de box, care venea sâmbăta la școală, pentru câțiva copii de 13-14 ani, pentru a ne călăuzi și inspira în jocul matematic. Și, mai ales, este orașul părinților mei. Tata, care se apropie de vârsta de 90 de ani, și care este un model al bunătății, demnității și credinței în Dumnezeu, a avut grijă de mama, care a fost bolnavă, vreme de treizeci și patru de ani, cu o iubire și un devotament cum foarte rar se mai întâlnesc astăzi. Iar mama, care tocmai a trecut la cele veșnice, a fost cea mai pură, mai luminoasă și mai plină de iubire ființă din viața mea. Ploieștiul este pentru mine locul unde am avut binecuvântarea unei mame ca un înger și a unui tată ca un sfânt.

George Enescu, mai viu ca niciodată

Ce este un proiect site-specific?

Creezi un proiect site specific atunci când ieși din spațiul convențional de spectacol, când locul este cel care determină adaptarea regulilor de producție și prezentare a unui act artistic. Am avut astfel de provocări artistice în jungla mexicană, o insulă în Mediterana, muzee de artă contemporană în SUA sau Europa, iar mitologia, arhitectura, poezia și întâlnirile cu artiștii, personalitățile sau oamenii simpli, pe care mi le prilejuiau rezidențele și repetițiile la aceste proiecte, au fost sursele de inspirație. De exemplu, în Gozo, insula de lângă Malta, am făcut un spectacol în locurile unde se adună sarea (salt pans), pe malul mării, cu zece actori și dansatori ai Teatrului Național din Malta, în cadrul manifestărilor Valletta - Capitală Culturală Europeană. Am creat un scenariu folosind poezia lui Immanuel Mifsud, unul din cei mai cunoscuți poeți maltezi, apoi l-am rugat să scrie pentru spectacol câteva scene. Poveștile despre sare, mitologia și tradițiile insulelor malteze au stat la baza scenariului, iar spectacolul începea la asfințit, se continua în noapte, și se încheia cu un banchet la care participau deopotrivă artiștii și spectatorii.

Când și cum ați început colaborarea cu Festivalul „Enescu“?

În 2019, fostul director executiv al Festivalului „Enescu”, Mihai Constantinescu, a văzut spectacolul Karamazovii de la Teatrul Mic și ne-a invitat, pe mine și pe Peter Košir, artist vizual și arhitect, să fim regizori multimedia la Moise și Aron de A. Schoenberg și la Castelul lui Barbă Albastră de B. Bartók. Anul acesta am avut a patra colaborare cu Festivalul „Enescu”.

Cum v-ați implicat în ediția 2025?

Am semnat, împreună cu Peter Košir, regia multimedia pentru trei concerte, Poema română op. 1 de G. Enescu, Salome de R. Strauss și Daph­nis și Chloé M. 57 de M. Ravel. Atât Enescu, cât și Ravel sau Strauss pot fi socotiți astăzi printre cei mai mari orchestratori ai secolului 20. Poema română de Enescu are premiera la Paris în 1898, Salome de Strauss, în 1905, la Dresda, iar Daphnis și Chloe de Ravel, în 1912, tot la Paris. Maurice Ravel, fost coleg cu Enescu la clasa de compoziție a Conservatorului din Paris, spunea: „George (Enescu) a fost geniul generaţiei noastre. Enescu reţinea cu o uşurinţă neobişnuită lucrări pe care le putea interpreta și dirija, din memorie, după o singură citire de partituri”. Ideea unei călătorii a lui Enescu, aflat la apusul vieții, cu un tren care trece, ca prin vis, prin lumea Poemei, pe care artistul a purtat-o cu sfințenie în suflet toată viața, și, evident, structura muzicală a Poemei române, descrisă de Enescu, au stat la baza scenariului vizual conceput pentru concert. I-am propus maestrului Cristian Măcelaru o continuare teatrală a acestei idei, prin invitarea actorului Marius Bodochi, care a interpretat rolul lui Enescu, atât în film, cât și pe scenă. Am ima­ginat acest moment teatral ca o mărturisire, înainte de începerea Poemei române, ca o confesiune a artistului despre muzica prin care a respirat, a gândit, a trăit, după cum el însuși spune. Ca un preludiu-reverență pentru personalitatea marelui compozitor, cu fragmente din interviuri și din cartea lui Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu. „Omagiu respectuos M.S. Elisabeta, Regina României” este dedicația lui Enescu pentru regina poetă, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva, sau „cântecul pădurii”, în traducerea din latină. În scenariul nostru, acest cântec al pădurii, auzit de Enescu aflat la apusul vieții, apare transfigurat și se revarsă în imaginile din călătoria amintirilor trăite sau visate de compozitor. Iar Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, condusă de maestrul Cristian Măcelaru, și corul aceleiași filarmonici, dirijat de maestrul Iosif Ion Prunner, au oferit publicului o interpretare a muzicii Poemei în care spiritul lui Enescu a fost mai viu ca niciodată.

Apoi Strauss și Ravel...

În opera lui Strauss, inspirată de piesa lui Oscar Wilde, am reprezentat-o pe Salomeea ca personaj hiperrealist, ce susține întreaga încărcătură a poveștii, și dialoghează sau intră în conflict cu celelalte personaje, definite de asemenea hiperrealist și abstract. Imaginea a fost liant între temele poveștii biblice: însingurare și extaz, putere și fragilitate, lege și abuz, adevăr și minciună, de fapt, o poveste despre lumea de azi.

Povestea de dragoste dintre păstorul Daphnis și păstorița Chloé, răpită de pirați și salvată de zeul Pan, am interpretat-o doar prin prisma cuplului Daphnis și Chloe, care se dedublează în celelalte personaje, și apar în imagine, ca siluete sau fragmente din trup, în mișcare, și interac­ționează cu spațiul și cu obiectele virtuale.

Miracolul interpretării unui concert sau spectacol nu poate fi înlocuit

Putem face ceva pentru cei care, în sala unui concert simfonic sau a unei piese de teatru, nu doar că le sună telefonul, dar și răspund, sau vorbesc, chicotesc, se foiesc etc.?

Da, să avem curajul de a le atrage atenția foarte ferm că este nevoie de liniște, să avem curajul să-i invităm, politicos și perseverent, afară. Poate ar ajuta și un anunț de închidere a telefoanelor, repetat de mai multe ori, chiar cu umor, la începutul concertului.

Cum vi s-a părut ediția 2025 a festivalului față de cele anterioare?

Plecând de la împlinirea a 70 de ani de la moartea lui George Enescu, tema ediției din acest an a fost legată de „Aniversările/ Celebrations” unora dintre cei mai renumiţi compozitori, muzicieni şi orchestre internaţionale din lume, iar programele Enescu în Control, Enescu Immersive Experience, Concertele pentru copii au îmbogățit și atras și o altă categorie de public, față de cea obișnuită a festivalului. Și în serile de operă în concert am observat, de asemenea, o mai mare varietate de public față de edițiile precedente. Chiar dacă mulți dintre cronicarii muzicali sunt refractari la întâlnirea muzicii cu imaginea, pentru că, în bună parte, nu au criteriile după care pot face o analiză competentă a implicării vizuale în spectacolele de operă în concert, consider că reacția publicului tânăr, și nu numai, a fost foarte favorabilă. Și nu mă refer aici la publicul obișnuit în sălile de concerte, care este mai mult sau mai puțin deschis spre sincretismul artelor, ci la publicul care merge și la teatru, la muzee, sau este doar consumator al culturii vizuale. Cred că festivalul a câștigat și câștigă în acești ani un nou tip de spectatori. Mai este un lucru care nu trebuie uitat, spectacolele de operă în concert, din edițiile 2019 și 2021, aproape toate utilizând tehnologiile multimedia, au adus nominalizarea Festivalului `Enescu” în 2020 și 2022 la The International Opera Awards (echivalentul premiilor OSCAR din industria cinematografică), iar la cel din 2022 chiar la includerea în top 5 al evenimentelor care promovează muzica de operă la nivel mondial.

Impresia mea e că, la noi, promovarea culturii e mult sub nivelul actelor culturale. Greșesc?

Este rușinos cât de puțin este promovată cultura în România și sunt îngrijorătoare agresivitatea și lipsa de gust cu care evenimentele de o calitate artistică îndoielnică sunt prezentate la televiziuni, în mediul online, pe toate gardurile și pe toți stâlpii. Doar în momentul în care ne vom lupta pentru calitatea educației din școlile noastre, și vom avea grijă să ne trăim viața plecând de la acele valori puține, care acum sunt aproape pierdute, vom putea să clădim un spațiu cultural și spiritual în care și promovarea actului artistic de bună calitate să fie firească și permanentă.

Cât de mult va schimba inteligența artificială conținutul cultural? Va ajunge să înlocuiască scriitorii, pictorii, muzicienii etc.?

Inteligența artificială nu va atinge niciodată complexitatea, profunzimea și paradoxul omenescului. Pentru scriitori și creatorii din domeniul artelor vizuale, inteligența artificială s-ar putea să ofere surprize. La muzicieni, actori și dansatori, prezența lor pe scenă nu poate fi înlocuită de IA. Miracolul produs de interpretarea live a unui concert, a unui spectacol de teatru sau de dans nu poate fi înlocuit de nici o inteligență artificială. Pe de altă parte, IA poate fi un instrument util, dacă știi să-l folosești, doar că depinde foarte tare dozajul și frecvența cu care o faci, pentru a nu se ajunge la crearea unei dependențe. Personal, deocamdată nu simt nevoia să folosesc acest instrument.