Ucraina
A fost cel mai scump și mai frumos dar pe care l-am primit în copilărie. Se numea Ucraina. I-am spus pe nume încă din ziua în care a adus-o tata acasă. Cum să-i zic bicicletă? Deși chiar asta era. Și nu o bicicletă nouă, ci una la mâna a doua, dar n-aș fi dat-o pe nici una dintre bicicletele văzute la oraș, în vitrină.
Îmi plăcea cum o cheamă, fără să am habar că există pe lume o țară care se chema la fel. Am aflat destul de târziu asta. Și nu de la ea, deși s-ar fi cuvenit să-mi spună, așa cum eu îi spusesem ei aproape totul despre mine. Asta chiar din primele zile, pentru că, după aceea, umblând împreună prin sat, am început să-i povestesc despre locurile prin care treceam. Ziceam, uite, asta e ulița unde ne dăm iarna cu sania, aici e școala unde învăț și unde mă gândesc în timpul fiecărei ore la tine, ce minunat ar fi să putem fi colegi de clasă, doar că bicicletele, deși au nume, ca oamenii, nu sunt obligate să meargă la școală. Sau poate că merg, dar la o școală numai a lor, de biciclete!
După cât de multe lucruri știa, Ucraina mea absolvise în mod sigur câteva clase. Și din câte îmi dădeam seama, îi cam plăcuse cartea. În orice caz, mai mult decât îmi plăcea mie care mă număram mereu printre premianți.
La început crezusem că e o bicicletă încuiată. Nu din cauza lacătului pus de tata pe ușa magaziei unde o țineam peste noapte. Ci pentru că nu prea era vorbăreață. Vorbeam numai eu.
Uite, ăsta e drumul spre gârlă, iar pe aici mergem, în miezul verii, la pepeni, o să-ți placă, să vezi, nu pepenii, întrucât bicicletele au alte gusturi decât oamenii, ci mersul pe câmp, felul în care floarea-soarelui o să-și încline pălăriile în fața ta, când o să trecem prin dreptul ei, ba chiar și Soarele o să facă asta, la întoarcere, atunci va trebui să mărești viteza, ca să nu ne prindă noaptea pe drum!
În clipa aia am auzit-o rostind primele cuvinte. Viteză zici? a spus ea și s-a ridicat brusc de la pământ. Cu mine în șa. Zburam razant cu un stol de grauri pe deasupra satului.
Încotro? ne-au întrebat ei.
Până aci, lângă cer, a răspuns Ucraina în locul meu.
Ne-au ieșit în cale câțiva nori, apoi o ploaie scurtă de vară, după care un ditamai curcubeul.
M-am uitat prin toate culorile lui la lumea de jos și mi s-a părut mai frumoasă ca oricând. Era liniște, și în cer, și pe pământ.
Cu tine, i-am spus bicicletei mele grozave, nu mi-e frică de nimic. Numai să nu fie război, am adăugat apoi, ferindu-mi privirea de fulgerul ce scăpăra în depărtări.
Ne-am întors teferi pe pământ.
N-o să fie, m-a liniștit bicicleta mea zburătoare. Pe urmă ne-am despărțit.
Dacă aș putea s-o întâlnesc, printr-un miracol, din nou, i-aș spune Ucrainei mele de demult, cu gândul la țara cu același nume de acum, doar atât: Oare de ce m-ai mințit, atunci? De ce?