Ultimul martor al „târgului Vlădenii“
Ridicată la 1785, în timpul domniei lui Alexandru Mavrocordat, biserica de lemn de la Vlădeni, azi cătun al comunei Mihăileni (judeţul Botoşani), rămâne cel mai vechi semn al unei aşezări a cărei identitate se stinge încetul cu încetul.
În mijlocul cimitirului din Vlădeni, azi un cătun al comunei botoşănene Mihăileni, se găseşte bisericuţa de lemn construită în urmă cu aproape un sfert de mileniu de Constantin Mareş, stăpânul de atunci al moşiei. La acea vreme, bisericuţa slujea drept loc de închinăciune localnicilor dintr-o aşezare azi dispărută, cunoscută sub denumirea de „târgul Vlădenii“, a boierului Mareş, deţinător al mai multor moşii învecinate. O veche monografie a bisericii spune că vatra actuală de sat s-ar fi format abia după anul 1864, când domnitorul Cuza i-a împroprietărit pe ţărani cu pământ. „Atunci a luat fiinţă actualul sat Vlădeni, vatra formându-se chiar în jurul bisericuţei“, spune părintele Nicolae Ungureanu, parohul de la Vlădeni. Şubrezită de povara celor aproape două veacuri şi jumătate ce au lăsat urme adânci în firava sa îmbrăcăminte de lemn, bisericuţa se încumetă încă să lupte cu timpul. De pe şoseaua ce străbate satul, mergând spre Dorohoi, acoperişul mic abia i se zăreşte din marea de cruci ce-o înconjoară. Clopot-niţa din faţă, ce abia se mai ţine pe picioare, e cel dintâi semn disperat că monumentul e în pericol şi că trebuie salvat.
Stilul arhitectural
Bisericuţa de la Vlădeni păstrează, în construcţie, tipicul vechilor lăcaşuri moldoveneşti, cu plan simplu, de navă dreaptă spre apus şi semicirculară spre răsărit. Este aşezată pe soclu şi pe temelie de piatră, iar pereţii sunt din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în cheotori“. În 1943, din cauza degradării vizibile a bârnelor, exteriorul a fost căptuşit cu scândură de brad. Totuşi, cei care au blănit biserica au lăsat vederii preţiosul brâu sculptat „în frânghie răsucită“, care încinge protector lăcaşul.
Iniţial, acoperişul era de şindrilă. La o reparaţie din 1925, aceasta a fost înlocuită cu tabla zincată care se păstrează şi acum.
La interior, bârnele au fost tencuite în 1992. „Povestesc bătrânii satului că bârnele erau atât de degradate şi de şubrezite, încât între ele puteai băga capul. Aşa că, într-un fel, preotul şi consilierii de atunci au fost siliţi de împrejurări să ia măsura aceasta“, spune pr. Ungureanu.
Patrimoniul bisericuţei a fost sărăcit, în timp. Documente, carte bisericească veche, mobilier de interior - toate au cam dispărut cu anii. Cea mai valoroasă piesă păstrată până în zilele noastre rămâne catapeteasma, splendid pictată. „Din câte ştiu, catapeteasma este cea originală şi prezintă o pictură în stil bizantin, icoanele fiind inscripţionate cu litere slavone. Din păcate, nu se cunoaşte pictorul“, explică parohul de la Vlădeni.
Reparaţii şi consolidări
În decursul timpului, biserica de lemn cu hramul „Sfântul Gheorghe“ de la Vlădeni a suferit mai multe intervenţii şi reparaţii care au ajutat-o să reziste. Astfel, în 1925 s-a refăcut acoperişul, şindrila fiind înlocuită cu tabla zincată ce se vede şi astăzi. Alte reparaţii au avut loc în 1943 şi 1966. „Văzându-se că din cauza ploilor bârnele au început să putrezească, mai ales la nord, în anul 1943 s-au căptuşit pe din afară pereţii cu scândură de brad, iar în 1966 s-au spălat şi curăţit catapeteasma şi toate icoanele din biserică. Tot atunci s-a reparat temelia bisericii cu ciment şi stropitură de ciment“, stă consemnat în vechea monografie. Apoi, în 1981, a fost reparat şi vopsit interiorul, iar în 1992 la interior pereţii de bârne au fost tencuiţi.
Bisericuţa trebuie restaurată urgent
Astăzi, lăcaşul înscris în lista monumentelor istorice din judeţul Botoşani se află într-o mare suferinţă. Bârnele sunt putrezite, temelia e şubredă, tencuiala din interior cade. Clopotniţa, construită în 1922, abia se mai ţine pe picioare. De aceea, o restaurare riguroasă se impune cât mai urgent. Însă, din păcate, acest lucru este imposibil pentru o parohie mică şi îmbătrânită. „Tencuiala din interior e crăpată, cade de-acum. Bisericuţa întreagă, de altfel, e într-o stare avansată de degradare. Am făcut demersuri către autorităţile botoşănene, au şi venit aici, au evaluat starea monumentului şi ne-au spus că pentru a ne apuca de restaurare avem nevoie de proiect. Proiectul ajunge până la 15.000 de lei. Bani pe care eu nu-i pot strânge dintr-un cătun îmbătrânit, în care majoritatea enoriaşilor au pensii de CAP sau de boală“, spune, dezamăgit, pr. Nicolae Ungureanu.
Părintele e paroh la Vlădeni din ianuarie 2008. A încercat, cu puţinele resurse disponibile, să menţină ceea ce a găsit, să întreţină ce se poate. Din nefericire, drama acestui atât de frumos lăcaş vine din faptul că nu a fost niciodată biserică de parohie, ci, pe rând, filie a Parohiei Mihăileni sau a celei de la Pârâul Negru, din apropiere. În lipsa unui paroh stabil, care să aibă grijă de ea aşa cum se cuvine, starea ei s-a degradat. „Nu a fost parohie de sine stătătoare. Ăsta a fost şi necazul ei, într-un fel. De-asta nici nu mai sunt foarte multe documente, foarte multe date. A fost ca o casă fără stăpân“, spune, cu tristeţe, parohul de la Vlădeni.
Un sat care şi-a pierdut identitatea
Ridicată de boierul Constantin Mareş, pentru „târgul Vlădenii“, bisericuţa a rămas apoi noului sat format în jurul ei, la 1864 - Vlădeni. Azi, acest sat nu mai există pe harta României. A fost şters odată cu reconfigurarea administrativ-teritorială a comunelor din jur. Astfel, în 2004, satul Vlădeni a devenit parte componentă a Mihăilenilor. „Din câte am înţeles, Mihăilenii nu aveau numărul de locuitori şi atunci i s-au anexat şi Vlădenii, şi Sinăuţii, pentru a deveni comună. Acum oamenilor de aici nici măcar nu le mai este trecut la domiciliu Vlădeni, ci Mihăileni“, explică pr. Ungureanu.
Bisericuţa ar rămâne, deci, ultimul semn al identităţii acestei comunităţi, al cărei nume a fost şters pentru totdeauna.
Un argument în plus că acest monument merită şi trebuie să fie salvat. „Ar fi păcat de ea. E istoria noastră şi e trist să o vedem cum cade, cum se ruinează, iar noi nu prea putem face nimic. Dacă nu vom primi un sprijin de undeva, se va pierde şi, odată cu ea, ne vom pierde rădăcinile“, consideră pr. Nicolae Ungureanu.