Umbra mea

Sunt zile în care vine doar umbra mea acasă.

Se așază în locul meu la masă, vorbește în locul meu cu prietenii la telefon, iese în locul meu în grădina din spatele casei, care e plină cu zilele de ieri. Le udă în locul meu cu lacrimi, ca să nu se veștejească.

Umbra mea îmi scrie cărțile. Tot ea îmi cară stropul de glorie în spinare.

Nimeni nu mă cunoaște mai bine ca umbra mea. Nici măcar copiii mei nu-și dau seama că nu eu îi mângâi pe frunte seara, ­înainte de culcare, ci ea.

Dacă n-ar fi îngerul păzitor, umbra îngerului păzitor, mai precis, nu mi-aș da seama nici eu.

Cum eu sunt păzit tot timpul de înger, umbra mea e păzită tot timpul de umbra lui.

Uneori, umbra îngerului nu mai poate răbda și-i spune îngerului, iar îngerul îmi spune mie.

În cele din urmă capăt curaj și-i spun umbrei mele așa:
Să nu cumva să crezi că te voi lăsa să mori în locul meu! Nici să nu-ți treacă prin minte! Eu o să fiu cel care moare, nu tu, așa să știi! Măcar atât să fac și eu pentru mine!