Un camarad de drum lung

Eram de şase ani şi mai bine redactor-şef adjunct al Radioului Iaşi. Primisem această răspundere după un interludiu în acelaşi post la Bucureşti, unde mi se încredinţase dificila misiune, alături de Sofia Şincan, a lansării în eter a primului program românesc de radio în FM, Programul III, cum s-a făcut cunoscut la noi. Bătea surprinzător un vânt înnoitor în acea admirabilă echipă. Am înţeles însă repede despre ce era vorba. Se urmărea, perfid şi iluzoriu, să fie atras publicul tânăr, ascultător al „Metronomului” lui Chiriac de la „Europa liberă”, oferindu-i-se alternativa audierii unui post românesc lipsit, chipurile, de canoanele şi poncifurile „iepocii”. Sigur, aşa ceva nu era posibil sută la sută, dar jurnaliştii de la Programul III, unii dintre cei mai talentaţi pe care-i avea Radio Bucureşti, selectaţi din toate redacţiile, îndeosebi de la „România Internaţional”, au profitat din plin de „chilipir” şi au promovat în multe emisiuni, precum cele moderate de Florian Pittiş, un stil mai puţin rigid, tineresc şi mai relaxat decât cel întâlnit pe canalele 1 şi 2, oficioase şi pline de pompă. Această dezinvoltură, prospeţime a discursului, unul neinhibat, a avut răsunet şi i-a cucerit pe tineri, fără să-i rupă de audierea posturilor occidentale, cum şi-ar fi dorit decidenţii timpului.

La 1 aprilie 1973 s-a sfârşit pentru mine „primăvara radiofonică bucureşteană”. Avusese loc la centru o reducere de personal, o comasare a redacţiilor de la radio şi televiziune şi astfel se produsese şi o drastică ajustare a şefimii. M-am întors la Iaşi, aşa cum îmi şi doream, dar de data asta nu corespondent al Radioului Bucureşti, cum fusesem între 1968 şi 1973, ci redactor-şef adjunct la Radio Iaşi, ocupând funcţia, una eminamente profesională, în pofida „originii nesănătoase” din dosarul meu de cadre. Aveam puţin peste 28 de ani şi debordam de entuziasmul înnoirii cu care mă impregnasem în lunile de şedere şi conducere operaţională de la Bucureşti. Eram hotărât să pun în operă nu doar ceea ce realizasem în Capitală, ci şi acele iniţiative pe care nu apucasem să le transpun la Programul III. Voiam să valorific cunoştinţele şi experienţa dobândită în vizitele şi contactele cu media electronică occidentală, precum şi din lecturile revistelor de specialitate şi ale rubricilor de profil din unele din cele mai importante publicaţii franceze la care avusesem acces. Speram să confer, printr-o nouă grilă, o notă modernă, vie, vocii Radioului Iaşi, să-l aduc mai aproape de ascultători, însă fără concesiile de ordin calitativ şi abdicarea de la standardele exigenţei profesionale. Directorul de atunci, Cristian Chelaru, numit politic, a acceptat multe dintre propunerile de schimbare, poate dorind să-şi asume „câştigurile” în eventualitatea reuşitei. În plus, mă bucuram şi de sprijinul vicepreşedintelui Radioteleviziunii, Iuliu Fejes, coordonator şi al studiourilor teritoriale, cu care colaborasem direct şi benefic la Bucureşti. Existau premise favorabile şi dintr-o altă perspectivă, datorită faptului că statutul Radioului Iaşi se schimbase fericit după ce România devenise „copilul neascultător” al lagărului sovietic. Se ridicase interdicţia de a se discuta din punct de vedere istoric despre Basarabia ca pământ românesc şi Radioului Iaşi i se sortise, pe tăcute, dar indiscutabil, acelaşi rol avut între 1941 şi 1944, de Radio Moldova, postul care emisese din acelaşi imobil de pe strada Lascăr Catargi 44.

Radio Iaşi era chemat, aidoma predecesorului său, să redeştepte spiritul românesc în teritoriile înrobite dintre Prut şi Nistru. Pentru a împlini acest ţel, la Iaşi, la Uricani, se instalase un emiţător de mare putere, se extinsese la 8 ore programul zilnic al Radioului Iaşi, cel mai mare dintre studiourile teritoriale, se acordaseră spaţii generoase istoriei şi culturii naţionale. Echipa redacţională crescuse prin aducerea unor tineri absolvenţi ai Universităţii ieşene în selectarea cărora prevalase criteriul competenţei şi talentului şi nu cel al dosarului. Emisiunile se deschiseseră spre vârfurile intelighenţiei Iaşilor, a căror prezenţă conferea substanţă şi prestigiu. Multe teme priveau subiecte până atunci tabu, precum cele referitoare la Basarabia.
Aşadar, era un teren prielnic, un cadru propice, dar mai era destul balast şi un spirit vetust, mai ales în programele de actualităţi, ştiinţifice, de divertisment. Emisiunile, îndeosebi cele informative, chiar şi buletinele de ştiri, se înregistrau. Informaţia externă era ocolită, din teamă şi lipsa unor jurnalişti specializaţi, deşi se plătea un costisitor abonament la Agerpres, care oferea toată paleta de noutăţi interne şi internaţionale. Prin noua grilă de programe, pregătită pentru toamna anului 1973, toate aceste carenţe au fost înlăturate. Se transmiteau direct nu doar ştirile, difuzate din oră în oră, ci toate radioprogramele de actualităţi şi muzică, precum şi numeroasele magazine de cultură şi divertisment, ce acopereau zone întinse orare, mai ales duminica şi în orele serii. Structurile noilor radioprograme ce se alăturau prestigioaselor emisiuni culturale şi muzicale ale postului aveau structuri dinamice, comunicau interactiv cu publicul, ceea ce era o noutate pentru România. Dialogul cu ascultătorii a ajuns a fi o componentă esenţială a demersului radiofonic; publicul nemaifiind o masă abstractă, ci o prezenţă vie, activă, în derularea emisiunilor. Redactorii au căpătat şi ei un alt statut, acela de prezentatori şi animatori ai propriilor producţii radiofonice.

Tot acest nou peisaj şi climat de creaţie impunea ca pe o necesitate profesionalizarea şi ridicarea nivelului calitativ al înregistrărilor şi transmisiilor, nu doar al celor muzicale. Lipsea din schema de personal a puternicei secţii de profil, formată din specialişti din toate genurile, un regizor muzical. În partea a doua a anului 1979 am reuşit să obţinem un post de regizor muzical şi să găsim şi omul potrivit ca să-l onoreze. L-am încadrat pe Corneliu Mureşanu, absolvent din 1972 al Conservatorului de Muzică „George Enescu” , din Iaşi. Poposise la Iaşi pentru studii muzicale universitare, venind tocmai de la Reşiţa, din Banatul de Munte, aidoma dascălului său Sabin Păutza. Dobândise atât în şcolaritatea muzicală secundară de la Reşiţa şi Timişoara, cât şi din anii de ucenicie de la Conservatorul Iaşilor solide cunoştinţe, iubea profesia sa şi se bucura de referinţe favorabile din partea profesorilor şi a colegilor. Angajarea sa n-a fost defel uşoară. Nu era membru de partid, iar dosarul său nu avea „limpezimea” pretinsă de cerberii temutelor cadre. Aflasem că era soţul distinsei universitare Marina Ionescu, a cărei mamă, doamna Rica Ionescu, cadru didactic la Catedra de Franceză a Universităţii, avea ascendenţe helvete. Tatăl Marinei, universitar de elită, provenea din corpul vechilor universitari din domeniul dreptului, ceea ce nu era defel o bună carte de vizită în vremea aceea. Am izbutit nu uşor, cu diplomaţie şi cu înţelegerea unor factori de decizie, să surmontăm toate aceste obstacole. A fost o alegere inspirată.

Radioul Iaşi a câştigat prin venirea lui Corneliu Mureşanu un camarad de drum lung şi greu. De un calm parcă olimpian, expresie a unui puternic echilibru interior, a unei educaţii adevărate, ce i-a modelat cum se cuvine caracterul, Corneliu Mureşanu s-a consacrat în familia Radioului Iaşi ca un admirabil coleg, un confrate de nădejde, pe care te puteai oricând bizui. Îi plăcea, ca oricărui bănăţean veritabil, să facă lucrurile aşezat şi temeinic, respectând cu acribie regulile profesionalismului. Profesionistul regiei muzicale era în viaţa de zi cu zi un om generos, un cald prieten, unul lipsit de prejudecăţi, plin de amenitate. Asupra sa îşi pusese amprenta, adăugându-se sporitor mediului familial bănăţean, atmosfera elevată din casa Ionescu, o veritabilă rezervaţie a spiritului democratic, supravieţuind miraculos într o societate comunizată, ostilă libertăţii. Acest mod de a fiinţa şi-a arătat roadele mai cu seamă după decembrie 1989, odată cu redeschiderea Radioului Iaşi, suprimat de regimul ceauşist la 12 ianuarie 1985. Corneliu Mureşanu a contribuit cu toate energiile şi buna lui credinţă la definirea noului profil al postului, transformat începând cu 22 decembrie 1989 într-o voce a presei libere şi un vector important în promovarea valorilor democratice. Corneliu Mureşanu s-a remarcat ca unul dintre promotorii dialogului cu posturile occidentale, îndeosebi cele franceze, cu care a intrat într-o legătură fertilă şi constantă şi cu ajutorul soţiei sale Marina, profesor în acei ani în Franţa. Se poate afirma fără de tăgadă că perioada de după 1989 a fost cea a deplinei afirmări radiofonice a lui Corneliu Mureşanu. A susţinut, fiind el nu o dată părtaş, toate proiectele înnoitoare, iar în calitatea sa de şef al Secţiei Muzicale, a păstrat altitudinea profesională înaltă moştenită de la iluştrii săi înaintaşi Constantin Dediu şi Viorel Munteanu.

În galeria de radiofonişti ieşeni, numele lui Corneliu Mureşanu are locul său respectat. Şi l-a rostuit prin profesionalism şi nobleţe sufletească. Gentlemanul a fost şi este un camarad de nădejde, unul de drum lung şi nu o dată presărat cu greutăţi, dar şi cu destule şi memorabile reuşite. Despre toate acestea şi multe altele s-a glosat duminică, 26 noiembrie 2017, în Sala „Henri Coandă” de la Palatul Culturii din cetatea Iaşilor cu prilejul celebrării a 70 de ani de viaţă a confratelui nostru. S-a lansat cu acest prilej cartea „Pe aceeaşi lungime de undă… 70 MHz Corneliu Mureşanu”, Editura „Junimea”, în care cei 70 de semnatari, colegi de breaslă din radio, din lumea muzicală şi culturală, conturează un cuprinzător portret, cu multiplele lui faţete, elogiind profesionistul, dar şi pe omul care întrupează în chip minunat vocaţia prieteniei. A fost o sărbătoare a iubirii aproapelui, căreia i-a sporit splendoarea şi prin prezenţa celor trei coruri „Angeli”, seniori, juniori şi copii, continuatoare ale coralei de legendă „Angeli”, formaţie care a activat sub egida Studioului de Radio şi Televiziune din Iaşi între 1991 şi 2001. Printre părinţii acestui de neuitat ansamblu coral de copii s-a numărat jertfitor şi Corneliu Mureşanu. Orchestrată din umbră cu discreţie şi măiestrie de profesorul univ. dr. Marina Ionescu Mureşanu, întâmplarea aceasta se înscrie ca un exemplu ce merită urmat, o pildă de cinstire a faptelor bune şi alese ca o premisă indispensabilă a unui climat de concordie, de care lumea românească de azi are atâta vitală nevoie.