Un colocviu profund și un cenaclu de neuitat

Cuvintele așezate în pagină sunt mărturii de suflet, dintr‑o zi petrecută la Cernica. Ele aparțin celui care le‑a sintetizat, dar și poetei Aurelia (Aura) Christi, arhimandritului Antipa de la Antim și protosinghelului Ignatie Grecu. A fost prezent și a completat arhimandritul Vasile Pârjol, starețul Cernicăi.

Cunoscutul teolog Andrei Scrima, una dintre personalitățile de referință ale teologiei ortodoxe românești din veacul al XX‑lea, a fost ucenic apropiat al arhimandritului Benedict Ghiuș. Între cei doi s‑a statornicit o legătură de prețuire și paternitate duhovnicească, iar părintele Benedict a intuit devreme darurile deosebite pe care Dumnezeu le sădise în sufletul tânărului Andrei Scrima.

Din această convingere s‑a născut și dorința de a‑l sprijini pe calea monahală. Părintele Benedict i‑a făcut recomandarea necesară și a intervenit pe lângă Patriarhul Justinian Marina, cerând binecuvântarea pentru tunderea sa în monahism. Cererea a fost aprobată, iar Andrei Scrima a fost tuns în monahism la Mănăstirea Slatina, cu încuviințarea Patriarhului.

Am văzut documentul de arhivă al cererii de călugărie a părintelui Andrei Scrima. Pe acea filă, părintele Benedict a așternut câteva rânduri de o profunzime și, în același timp, impresionantă putere profetică. El mărturisea că Biserica noastră va avea mult folos de pe urma acestui viitor călugăr, exprimând astfel o încredere deplină în lucrarea pe care Dumnezeu avea să o împlinească prin el. Privind astăzi întreaga operă și misiune a lui Andrei Scrima, aceste cuvinte par a fi fost mai degrabă o vedere înainte decât o simplă apreciere omenească.

Legătura sufletească dintre cei doi nu s‑a stins nici după trecerea părintelui Benedict la Domnul. După căderea regimului comunist, când Andrei Scrima a revenit în România, a ținut în chip deosebit să ajungă la Mănăstirea Cernica. Mai presus de orice altă întâlnire, a dorit să aprindă o lumânare la mormântul părintelui său duhovnicesc, ca un semn al recunoștinței, al iubirii și al comuniunii care nu este biruită de moarte.

Au venit la mănăstire oaspeți de seamă: părintele Andrei Scrima, Andrei Pleșu, filosoful clujean Virgil Ciomoș și pictorul Ion Dumitriu. Stareț era atunci părintele Clement, care m‑a chemat în încăperea unde erau primiți. Atmosfera era simplă și caldă; s‑a adus o cafea, iar discuția a început de îndată...

Părintele Andrei Scrima era îmbrăcat în haine civile, purtând doar semnul distinctiv al clericului. La un moment dat, a început să vorbească despre Pilda Întoarcerii fiului risipitor. Nu era o simplă explicație exegetică, ci o adevărată mărturisire de credință. Cu glas liniștit, cu finețe teologică și o frumusețe care izvora din propria lui experiență duhovnicească, a prezentat înțelesuri adânci ale Evangheliei, făcând ca fiecare cuvânt să capete lumină și viață.

După această convorbire, oaspeții și‑au exprimat dorința de a merge la mormântul părintelui Benedict Ghiuș și, dacă ar fi fost cu putință, de a vizita și biblioteca mănăstirii. Fiecare dintre cei prezenți a simțit nevoia să evoce chipul celui pe care îl iubiseră și îl prețuiseră atât de mult.

Primul a luat cuvântul Andrei Pleșu. A vorbit cu multă căldură și aleasă recunoștință despre părintele Benedict. Povestea, de altfel, că îl cunoscuse datorită Florianei Avramescu, ucenica apropiată a părintelui Benedict. Ea îl dusese pentru prima dată la Mănăstirea Antim și tot ea îi transcria manuscrisele, le dactilografia cu răbdare și devotament. Era o femeie de o remarcabilă inteligență și o ucenică de mare încredere a părintelui Benedict.

Apoi, stareţul de atunci a amintit că el însuși lucrase vreme de două sau trei luni la inventarierea bibliotecii părintelui Benedict. Volumele au fost așezate în biblioteca mănăstirii, fiecare purtând ștampila: „Donație Arhimandrit Benedict Ghiuș”, o pecete care păstra memoria celui care își transformase întreaga agoniseală intelectuală într‑un dar pentru generațiile viitoare.

Am pornit apoi spre cimitir. Am luat câteva lumânări de la pangar și ne‑am îndreptat către mormântul părintelui Benedict. Am aprins lumânările, iar peste acel loc s‑a așternut o tăcere plină de rugăciune.

Părintele Andrei Scrima a rămas câteva clipe nemișcat, cu privirea așezată asupra crucii. Apoi, cu o emoție greu de descris, a rostit încet: „Părinte, părinte, tu care ești mai viu decât noi toți cei care suntem aici!”

După aceste cuvinte, a făcut o rugăciune, iar noi am rămas tăcuți, simțind că în acele clipe hotarul dintre lumea aceasta și Împărăția lui Dumnezeu devenise parcă mai subțire. Ne‑am întors, fiecare purtând în suflet amintirea acelei întâlniri tainice dintre ucenic și părintele său duhovnicesc, ca pe o lumină care nu se stinge.

La plecare, părintele Andrei Scrima a revenit asupra dorinței de a vedea biblioteca mănăstirii. Părintele stareț i‑a răspuns, cu oarecare reținere, că acest lucru nu era posibil, invocând faptul că biblioteca se afla în renovare și reorganizare.

Părintele Andrei Scrima a insistat cu delicatețe, dar și cu o evidentă stăruință. „Domnule, aș vrea să văd biblioteca”, a spus de mai multe ori. Nu cunosc adevăratul motiv al acestei dorințe atât de puternice, însă imaginea aceea mi‑a rămas întipărită în memorie. Parcă nu era vorba doar despre niște rafturi pline de cărți, ci despre dorința de a se apropia încă o dată de universul intelectual și duhovnicesc al părintelui Benedict, de acel spațiu în care se adunaseră, de‑a lungul unei vieți întregi, cărțile, gândurile, rugăciunile și nevoințele unui mare cărturar și părinte al Bisericii.

Biblioteca părintelui Benedict era un adevărat tezaur al culturii și al spiritului. Adăpostea numeroase volume rare, multe dintre ele purtând autografele unor scriitori francezi de prestigiu, iar o mare parte a colecției era alcătuită din cărți în limba franceză. Fiecare raft păstra urmele unei vieți dedicate lecturii, reflecției și întâlnirii cu spirite ale culturii europene.

Înainte de trecerea sa la Domnul, părintele dăruise întreaga bibliotecă Mănăstirii Cernica. Totuși, în chilia sa rămăsese încă o parte din arhiva personală: manuscrise, caiete, corespondență și alte documente pe care, după aceea, le‑am așezat în biblioteca mănăstirii.

Mai târziu, când am avut pentru prima dată acces la bibliotecă, am socotit că această arhivă trebuia păstrată cu și mai multă grijă. Am luat toate documentele și le‑am mutat în arhiva noastră, aflată la etaj, unde aveam acces și puteam lucra în liniște. Acolo am început o cercetare atentă și temeinică, filă cu filă, caiet cu caiet, fără să bănuiesc ce descoperiri aveau să mă aștepte.

Deschideam fiecare copertă cu răbdare și cercetam cu atenție fiecare pagină. La un moment dat, ridicând coperta unui caiet, am găsit ascunsă o scrisoare semnată de Andrei Scrima. Ceea ce aveam să descopăr m‑a uimit profund. Atunci mi‑am spus că, dacă într‑un singur caiet se putea afla o asemenea comoară, trebuia să cercetez toate caietele, fără excepție. Le‑am cercetat pe rând și, unul după altul, au început să iasă la lumină noi scrisori. În cele din urmă am descoperit aproape douăzeci de scrisori ale părintelui Andrei Scrima, ascunse cu grijă printre coperți și file.

Între toate acestea se afla și una dintre cele mai prețioase piese ale arhivei: scrisoarea originală trimisă de Andrei Scrima din Benares, în anul 1959. Este manuscrisul autentic, care se întinde pe aproximativ paisprezece pagini, scrise mărunt, cu o caligrafie de o eleganță aparte. Dacă în alte locuri există copii ale acestei scrisori, aici se păstrează originalul, împreună cu alte epistole trimise de el de‑a lungul anilor.

Se naște, în mod firesc, întrebarea: cum au ajuns aceste scrisori ale părintelui Andrei Scrima în România, într‑o vreme în care el trăia în Occident, iar legăturile cu țara erau atent supravegheate?

Răspunsul îl oferă însăși istoria acelor ani. Un rol important l‑a avut Zoe Dumitrescu‑Bușulenga. Ea călătorea periodic la Roma, la Academia di Romania, unde se întâlnea cu Andrei Scrima sau primea de la el scrisori și mesaje destinate părintelui Benedict și cercului său apropiat.

Zoe Dumitrescu‑Bușulenga se spovedea la părintele Benedict Ghiuș și, cu prilejul acestor întâlniri, îi înmâna corespondența primită de la Andrei Scrima. Părintele obișnuia să împărtășească aceste scrisori celor apropiați, lăsându‑i să le citească, după care le strângea din nou cu grijă și le păstra în arhiva sa. Așa se explică faptul că ele au rămas până astăzi mărturii ale unei prietenii duhovnicești și intelectuale de mare profunzime.

Nu este lipsit de semnificație nici faptul că Zoe Dumitrescu‑Bușulenga și‑a exprimat dorința ca, dacă va trece la Domnul fiind în București, să fie înmormântată la Mănăstirea Cernica, lângă părintele Benedict Ghiuș, iar dacă sfârșitul o va afla în Moldova, să fie așezată la Mănăstirea Putna. Era încă o mărturie a legăturii sufletești pe care o păstrase toată viața cu marele duhovnic.

Printre documentele descoperite am găsit și manuscrisul unei traduceri realizate de Mitropolitul Tit Simedrea din lucrarea „Scara” a Sfântului Ioan Scărarul. Era alcătuit din două caiete atent scrise. La rugămintea unei persoane preocupate de valorificarea acestui text, am pus manuscrisul la dispoziție pentru publicare, iar ulterior traducerea a văzut lumina tiparului, ajungând chiar la o a doua ediție.

O altă descoperire avea să fie la fel de surprinzătoare. Am găsit o colecție impresionantă de manuscrise, aproape trei sute de pagini, scrise pe coli mari, cu un scris înalt, elegant, de culoare violet, aproape caligrafic. Nici una dintre pagini nu purta însă semnătura autorului. Am început să citesc predicile și am rămas impresionat de frumusețea lor, dar nu puteam identifica cine le scrisese.

Cercetând mai departe arhiva, printre scrisori, felicitări de Crăciun și alte documente pe care părintele Benedict le păstrase cu aceeași grijă - până și mandate poștale primite de la diferite persoane -, am descoperit o felicitare scrisă cu același scris. De data aceasta era semnată. Numele era Olga Greceanu. În acel moment, misterul s‑a risipit, iar autorul manuscriselor a fost identificat.

Nu era vorba despre lucrarea „Pe urmele pașilor Tăi”, care era deja cunoscută și publicată, ci despre un volum de predici rămase în manuscris. Am înțeles că aceste texte meritau să fie aduse la lumină. Am rugat pe cineva să le transcrie cu răbdare, iar apoi le‑am încredințat doamnei Monica Pillat, care s‑a ocupat de publicarea lor. După apariția volumului, mi‑a oferit și mie câteva exemplare.

Lucrarea a apărut într‑o ediție frumoasă, un volum consistent, de mare întindere. La vremea aceea, am trimis și altora această carte, convins fiind că asemenea mărturii nu trebuie să rămână ascunse, ci să rodească mai departe în inimile celor care iubesc frumusețea credinței și memoria marilor noștri înaintași.

În arhiva părintelui Benedict am descoperit și numeroase mărturii despre oamenii de excepție care i‑au fost apropiați de‑a lungul vieții. Între aceștia se afla și Olga Greceanu, legată de el printr‑o profundă comuniune sufletească. Dar nu era singura. În jurul părintelui Benedict gravita un cerc impresionant de personalități ale culturii și spiritualității românești, oameni care găseau în el nu doar un cărturar de mare rafinament, ci mai ales un părinte duhovnicesc de o rară noblețe.

Unul dintre aceștia a fost și Nicolae Steinhardt. Până la plecarea sa la Mănăstirea Rohia, Steinhardt se spovedea la părintele Benedict Ghiuș și îi purta o deosebită dragoste și avea în el mare încredere. Legătura dintre ei a continuat și după stabilirea sa în Maramureș, la Mănăstirea Rohia.

În acei ani grei ai supravegherii permanente, Steinhardt înțelesese că orice scrisoare era citită de ochiul vigilent al Securității. Din această pricină, a renunțat aproape cu totul la corespondența obișnuită și a început să trimită doar cărți poștale. Era felul lui discret de a păstra legătura dintre cei doi fără a oferi prea mult celor care îi urmăreau fiecare pas și fiecare cuvânt. Dacă tot citeau corespondența, să citească măcar câteva rânduri simple, fără să poată pătrunde în adâncul prieteniei și al comuniunii duhovnicești.

Printre aceste mărturii se afla și ultima sa scrisoare, în care povestea despre tunderea sa în monahism, săvârșită în mare taină de starețul mănăstirii, Serafim Man, precum și despre faptul că, din acel moment, nu s‑a mai spovedit la părintele Benedict. Era o mărturisire discretă, dar de mare însemnătate pentru istoria vieții sale.

Când Nicolae Steinhardt a trecut la Domnul, în luna martie a anului 1989, cu puțin înainte de căderea regimului comunist, vestea morții sale a stârnit imediat interesul autorităților. Era Postul Mare, iar într‑una dintre zile au sosit la Mănăstirea Cernica doi ofițeri ai Securității. Au cerut să vorbească cu părintele Benedict Ghiuș.

Întrebarea lor era una precisă: doreau să afle pe cine desemnase Nicolae Steinhardt drept legatar universal. Se știa că acesta avea în București o locuință, în apropierea Bisericii Ruse, unde își păstra biblioteca și multe dintre manuscrisele sale, precum și alte bunuri de preț. Tocmai de aceea, autoritățile urmăreau cu atenție cui aveau să revină toate acestea.

Stareț al mănăstirii era părintele Teofil. Le‑a răspuns că părintele Benedict era înaintat în vârstă, slăbit de puteri și că nu putea fi tulburat cu asemenea întrebări. Le‑a spus însă că există un frate care îi citea zilnic pravila și care, poate, ar putea afla ceva fără să‑l obosească prea mult.

Acest frate era Mihai Marinescu. El mergea în fiecare seară la părintele Benedict și îi citea rânduiala de rugăciune. Înainte de a pleca, starețul i‑a explicat situația și i‑a spus ce anume doreau să afle cei veniți de la Securitate. I‑a dat chiar câteva daruri pe care să le ducă părintelui și l‑a rugat, dacă va găsi momentul potrivit, să‑l întrebe cui îi lăsase Steinhardt moștenirea sa.

Mihai Marinescu s‑a dus, ca de obicei, la chilia părintelui Benedict. I‑a citit pravila, iar spre sfârșit, cu sfială, i‑a spus: – Părinte, m‑a trimis părintele stareț… Au venit doi oameni de la Securitate și m‑au rugat să vă întreb dacă știți cui i‑a lăsat părintele Nicolae Steinhardt moștenirea și manuscrisele sale.

Nici nu a apucat să‑și termine vorba.

Părintele Benedict s‑a ridicat tulburat și, cu o energie neașteptată pentru vârsta și neputințele sale, i‑a răspuns apăsat: – Fugi! Taci! Taci! Pleacă de aici! Nu‑mi mai trebuie nici Pravila! Nu‑mi mai trebuie nimic! Fugi, fugi!

A fost una dintre puținele situații când părintele s‑a mâhnit atât de profund. Nu era o izbucnire a firii, ci durerea unui om care vedea cum până și după moartea unui prieten se încerca pătrunderea în intimitatea unei moșteniri spirituale.

Speriat, Mihai Marinescu a plecat îndată și s‑a ascuns. N‑a mai îndrăznit să se întoarcă la chilie. Cei care îl trimiseseră îl căutau, dar el a preferat să rămână departe, până târziu, în noapte. Îi răsunau încă în urechi cuvintele părintelui: – Să nu mai vii pe la mine!

Era, desigur, glasul unei dureri trecătoare, născute dintr‑o împrejurare apăsătoare, nu al unei despărțiri sufletești.

Mai târziu s‑a aflat și răspunsul pe care îl căutau atât de insistent autoritățile. Nicolae Steinhardt și‑a încredințat drepturile literare și moștenirea spirituală unui tânăr din Bistrița, pe care îl formase și îl pregătise cu grijă pentru studiile teologice. Îl prețuia în chip deosebit și vedea în el unul dintre ucenicii cei mai apropiați ai săi.

Nu doar drepturile asupra operei i le‑a încredințat, ci și câteva manuscrise încă nepublicate. I‑a spus să le păstreze cu grijă și să le dea tiparului când vremurile vor îngădui acest lucru. În acei ani ai cenzurii și ai suspiciunii permanente, Steinhardt știa că unele cuvinte trebuiau să aștepte clipa libertății pentru a putea rodi în inimile oamenilor.

Între cei care i‑au fost aproape lui Nicolae Steinhardt se afla și un tânăr sufletist, devotat, care îl ajuta în treburile de fiecare zi. Acesta povestea câteva întâmplări care dezvăluiau, poate mai bine decât orice descriere, urmele adânci pe care anii de detenție le lăsaseră în sufletul monahului de la Rohia.

Steinhardt îi spunea deseori: – Măi, du‑te și mai cumpără niște lemne. Mi‑e teamă că la iarnă nu vor ajunge.

Tânărul îi răspundea zâmbind: – Părinte, dar magazia este deja plină de lemne.

Însă Steinhardt stăruia: – Du‑te și mai ia câteva…

Nu era vorba despre grijă exagerată, ci despre rana nevindecată a unei suferințe care îl însoțea necontenit. În cadrul închisorilor comuniste îndurase frigul până la limita puterilor omenești, iar acea experiență rămăsese adânc întipărită în memoria lui. Chiar și după dobândirea libertății, teama de iarnă și de lipsa căldurii nu l‑a părăsit niciodată.

Aceeași urmă a suferinței se vedea și la Părintele Dumitru Stăniloae. Cei apropiați își aminteau că, atunci când se întorcea de la Facultatea de Teologie, trecea pe la brutărie și cumpăra mai multe pâini. Soția îi spunea: – Dragă, dar noi avem pâine acasă.

Iar el răspundea simplu, aproape șoptit: – Dacă nu ne ajunge?

Anii de foamete trăiți în temniță nu se șterg niciodată din sufletul unui om. Chiar dacă masa era îmbelșugată...

La fel s‑a întâmplat și cu Nicolae Steinhardt. Suferințele îndurate în închisoare îi modelaseră până și cele mai mici gesturi ale vieții de zi cu zi.

După trecerea sa la Domnul, prietenii și ucenicii au dat dovadă de o prezență de spirit care avea să salveze o parte însemnată din moștenirea sa spirituală. Se știa că autoritățile urmau să cerceteze chilia și să răscolească toate lucrurile rămase în urmă.

Înainte de înmormântare, unul dintre cei apropiați i‑a așezat sub cap, în sicriu, bunda cu care obișnuia să se învelească, spunând cu duioșie că merge la Domnul și trebuia să aibă căldură. Era un gest încărcat de iubire și de înțelegere pentru omul care suferise atât de mult din pricina frigului.

În același timp, înainte ca autoritățile să ajungă la chilie, au fost adunate manuscrisele și celelalte bunuri importante, pentru ca acestea să nu fie confiscate sau risipite. Gestul a făcut parte dintre prețioasele mărturii ale vieții și operei lui Nicolae Steinhardt să fie salvate.

Un rol esențial în păstrarea acestei moșteniri l‑a avut cel căruia Steinhardt i‑a încredințat cu încredere drepturile asupra operei sale și manuscrisele rămase nepublicate.

Mai târziu, avea să devină directorul Bibliotecii Județene din Bistrița, unde s‑a îngrijit cu responsabilitate de memoria unor scriitori români. Datorită devotamentului și grijii sale, biblioteca din Bistrița a ajuns să adăpostească importante fonduri documentare și literare, între care se numără și arhiva criticului Nicolae Manolescu.

Astfel de oameni înțeleg că o bibliotecă nu este doar o încăpere plină de cărți, ci un sanctuar al memoriei unui popor, locul unde timpul continuă să vorbească prin manuscrise, corespondențe și volume care poartă amprenta mâinilor celor ce le‑au iubit.

Din nefericire, asemenea exemple sunt tot mai rare. Într‑o lume dominată de informația digitală, bibliotecile fizice par să‑și piardă rostul, librăriile să dispară, iar interesul pentru lectură să se împuțineze de la un an la altul. Cărți de neprețuit zac uitate în depozite improprii, amenințate de umezeală și nepăsare.

Îmi amintesc că, la Fălticeni, în Galeria Oamenilor de Seamă, manuscrise aparținând familiei Lovinescu și altele erau păstrate într‑un demisol umed, unde mucegaiul și igrasia amenințau să distrugă documente de o valoare inestimabilă. Nu doar timpul poate nimici memoria unui neam, ci și nepăsarea față de moștenirea culturală.

Și totuși, Fălticeniul rămâne un loc aparte. Este una dintre expresiile cele mai autentice ale României profunde, unde memoria valorilor încă respiră firesc.

Îmi amintesc că, la puțină vreme după ce, la Cluj, se discuta schimbarea denumirii străzii care purta numele lui Radu Gyr, am participat la o manifestare la Fălticeni. Eram în sală și am ascultat copiii recitând versuri din volumul „Pasăre în fereastră”. Tocmai atunci, un porumbel se așezase pe fereastra de la etaj, iar întreaga scenă căpătase o frumusețe simbolică, ca și cum poezia și realitatea s‑ar fi întâlnit într‑o singură imagine.

Am simțit atunci, încă o dată, diferența dintre felul în care sunt primite valorile în locuri diferite. Atmosfera distantă pe care o întâlnisem la Cluj contrasta puternic cu căldura și ospitalitatea pe care le‑am simțit la Fălticeni și la Suceava. Era, într‑adevăr, o diferență de la cer la pământ.

Discuția a revenit apoi asupra părintelui Andrei Scrima, unul dintre marii intelectuali și teologi ai secolului trecut. Se spunea despre el că a fost primul care a reușit să treacă dincolo de Cortina de Fier. Plecarea lui în Occident a reprezentat un moment deosebit, iar la aeroportul Băneasa au venit să‑l petreacă mai mulți dintre prietenii și apropiații săi din Grupul „Rugul Aprins”.

În evocarea acestui episod au fost amintite nume precum Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Ernest Bernea și Sandu Tudor.

S‑a amintit că Andrei Scrima a plecat mai întâi în Franța, înainte de a ajunge în India, într‑o perioadă situată, după diferite mărturii, în jurul anilor 1957‑1959. Aceste repere cronologice rămân importante pentru reconstituirea unuia dintre cele mai semnificative momente din biografia marelui teolog român.

Ajuns în Franța, părintele Andrei Scrima a produs o impresie extraordinară în cercurile teologice și intelectuale pe care le‑a frecventat. Stăpânea limba franceză, însă ceea ce i‑a uimit cu adevărat pe cei care l‑au întâlnit nu a fost doar erudiția sa, ci mai ales trăirea sa duhovnicească. În persoana lui descopereau un monah venit dintr‑o Biserică aflată sub prigoană, dar care purta în suflet lumina unei experiențe mistice autentice.

Vorbea cu însuflețire despre Mișcarea Rugul Aprins, despre oamenii care o alcătuiseră și despre nevoința lor de a uni rugăciunea inimii cu cultura, într‑o vreme de mari încercări pentru Biserica Ortodoxă Română. Pentru a‑i ajuta pe cei prezenți să înțeleagă frumusețea acestei moșteniri duhovnicești, a tradus în limba franceză Acatistul Rugului Aprins, spre folosul lui Olivier Clément și al celorlalți participanți. Gestul său a stârnit admirație și uimire. Se spune că acea întâlnire a fost atât de impresionantă, încât i s‑a luat și un interviu, iar ecourile ei au dat naștere unor discuții în mediile intelectuale franceze.

După această etapă din viața sa petrecută la Paris, Andrei Scrima și‑a continuat călătoria duhovnicească spre Sfântul Munte Athos, unde a aprofundat încă și mai mult experiența monahală. De acolo a plecat în Liban, unde a susținut mai multe conferințe în fața studenților. Cuvântul său, îmbinând rigoarea teologică și experiența credinței, i‑a cucerit pe cei care îl ascultau. Studenții au fost atât de impresionați, încât l‑au rugat să rămână și să le fie profesor.

Mai târziu, drumul l‑a purtat spre India, la Benares, unde avea să intre în contact cu marile tradiții ale Orientului. Clima toridă a acelui loc l‑a făcut însă să rostească, cu binecunoscutul său umor: „Aș da un regat pentru un frigider!”

Era o adaptare plină de haz a celebrei replici shakespeariene: „Un regat pentru un cal!”, pe care o transforma, potrivit împrejurării, într‑o glumă memorabilă.

La Benares, Andrei Scrima și‑a continuat studiile și cercetările, aprofundând cunoașterea marilor religii ale lumii. Experiența acumulată în acei ani avea să‑i deschidă porțile unei prestigioase cariere academice.

Ulterior, a devenit profesor în Liban, desfășurându‑și activitatea în cadrul instituțiilor teologice de acolo și contribuind la dezvoltarea învățământului teologic într‑un spațiu marcat de întâlnirea dintre tradițiile Orientului și ale Occidentului.

Condițiile de viață pe care le‑a întâlnit acolo erau însă de o mare austeritate. Mănăstirea în care a poposit trăia într‑o sărăcie aproape desăvârșită. Părinții abia aveau cele necesare traiului zilnic, iar această lipsă de mijloace era compensată de bogăția unei vieți duhovnicești intense și de o nevoință monahală autentică.

Activitatea sa nu s‑a limitat însă la Liban. A continuat să susțină conferințe în Franța, la Paris, iar apoi și în Statele Unite ale Americii, unde s‑a întâlnit cu părintele Bartolomeu Valeriu Anania.

Despre această întâlnire, Valeriu Anania avea să lase o mărturie devenită cunoscută. El povestește că, aflându‑se împreună la un restaurant din America, Andrei Scrima vorbea numai în limba franceză. La un moment dat, persoana care îi servea la masă i‑a întrebat: – Ce limbă vorbiți?

Răspunsul a fost: – Românește. Suntem români.

Atunci, Andrei Scrima ar fi intervenit spunând: – El este român. Eu nu sunt.

Această afirmație l‑a tulburat pe Anania. El mărturisește că, din acel moment, nu a mai reușit să‑l înțeleagă pe deplin. A considerat această atitudine drept expresia unui orgoliu sau a unei rupturi sufletești față de propria identitate. Care au fost însă motivele lăuntrice care l‑au determinat pe Andrei Scrima să rostească asemenea cuvinte rămâne o întrebare asupra căreia istoria și biografii săi continuă să reflecteze.

Dincolo de acest episod, influența lui Andrei Scrima asupra marilor intelectuali români din exil a fost considerabilă. Un exemplu semnificativ este relația sa cu Mircea Eliade. La un moment dat, Eliade l‑a întrebat dacă ar fi bine să revină în România comunistă.

Răspunsul lui Andrei Scrima a fost categoric: – Să nu te întorci.

El cunoștea foarte bine realitățile regimului comunist și înțelegea pericolele la care s‑ar fi expus un intelectual de talia lui Mircea Eliade în eventualitatea întoarcerii în țară. Nu era vorba doar despre eventuale persecuții personale, ci și despre riscul ca simpla sa prezență în țară să fie folosită propagandistic, legitimând un regim care continua să îngrădească libertatea și să exercite presiuni asupra Bisericii și culturii.

Mircea Eliade a ținut seama de acest sfat. Este semnificativ faptul că un savant de prestigiul său mondial a acordat încredere discernământului lui Andrei Scrima, recunoscând că acesta înțelegea, poate mai bine decât mulți alții, mecanismele și realitățile lumii din spatele Cortinei de Fier.

O situație asemănătoare a trăit și Mitropolitul Visarion Puiu. Aflat în exil, oscila între dorința de a reveni în România și aceea de a rămâne în Franța. Din țară primise scrisori încurajatoare, inclusiv din partea Mitropolitului Iustin Moisescu, viitorul Patriarh al României, care îi transmitea că purtase discuții cu autoritățile și că întoarcerea sa ar fi fost posibilă.

Cu toate acestea, persoane apropiate l‑au sfătuit să privească cu prudență posibilitatea întoarcerii în țară. În cele din urmă, Visarion Puiu a ales să nu se întoarcă, preferând să rămână în exil. Privită retrospectiv, această hotărâre s‑a dovedit una dintre cele mai importante decizii ale ultimilor ani ai vieții sale.

Am ascultat‑o și pe Iona Mirbach, care a vorbit despre legătura sa cu oamenii Bisericii, despre apropierea sufletească pe care a descoperit‑o la Mănăstirea Cernica, despre binecuvântarea de a locui în vecinătatea unui asemenea loc de rugăciune și, mai ales, despre una dintre cele mai alese virtuți creștine: primirea străinului, care, chiar și într‑o țară îndepărtată (Germania), poate deveni chip al iubirii lui Dumnezeu față de oameni.

„Darul ospitalității și al iubirii față de aproapele l‑am moștenit de la mama mea. În casa noastră nu am fost niciodată doar trei copii, ci șase: trei eram noi, iar alți trei erau copii adoptați. Așa era inima mamei mele - largă, caldă și primitoare, asemenea unei vetre care nu se stingea niciodată. Oriunde am locuit, în orice țară ne‑a purtat viața, ea și‑a păstrat aceeași bunătate fără margini. De fiecare dată când îmi amintesc de acest lucru, sufletul mi se umple de emoție și îmi vine și acum să plâng...

Poate tocmai de aceea mi‑am dorit atât de mult să adopt, la rândul meu, un copil. A fost unul dintre cele mai adânci visuri ale inimii mele. Mama îmi spunea adesea că nu am încă suficiente responsabilități și că aș putea face mai mult bine în lume. Din nefericire, nu am reușit să împlinesc acest vis. Ba chiar am trecut prin momente dureroase și am fost șantajată... (în România). Este cumplit să întâlnești un copil, să simți că îl porți deja în inimă, să fii gata să oferi chiar și 100.000 de euro pentru a‑i dărui o familie și, cu toate acestea, să nu poți face nimic.

Îmi cer iertare că am început cu această întâmplare atât de personală, însă ea este legată de recunoștința profundă pe care o port Mănăstirii Cernica. Aici am simțit că încep din nou să învăț ce înseamnă Ortodoxia trăită, bunătatea lucrătoare și dragostea care nu rămâne doar un cuvânt, ci se face faptă.”

Apoi evocă una dintre cele mai luminoase amintiri legate de Cernica, o întâmplare simplă, dar care i‑a schimbat pentru totdeauna felul de a privi oamenii.

„Cea mai frumoasă experiență pe care am trăit‑o aici a fost alături de părintele Pahomie. Venisem în acea vacanță tocmai pentru a vedea dacă mai exista vreo șansă să adopt copilul. Într‑o zi îl ajutam pe părintele să mute câteva piese de mobilier. În acel timp a venit un om sărman și a cerut ceva de mâncare. Părintele a lăsat imediat tot ce făcea și s‑a grăbit să îi pregătească masa. Nu i‑a oferit doar câteva bucăți de pâine, ci a așezat hrana cu grijă pe un platou, presărând chiar și pătrunjel proaspăt deasupra, ca și cum ar fi primit un oaspete de mare cinste.

Mai târziu, spre după‑amiază, același bătrân cu barba albă s‑a întors și a cerut din nou de mâncare. Eu eram obosită după ce cărasem o masă grea și, văzându‑l iarăși, l‑am întrebat pe părintele Pahomie dacă îi va da din nou să mănânce, de vreme ce venea atât de des.

Părintele s‑a întors liniștit spre mine și mi‑a rostit câteva cuvinte care aveau să‑mi rămână întipărite pentru totdeauna în suflet: – Dar dacă era Hristos?

Apoi mi‑a explicat, cu aceeași liniște, că în fiecare om se ascunde chipul lui Hristos și că Domnul umblă nevăzut printre noi, cerând iubire prin fiecare om aflat în nevoie.

În acea clipă am înțeles cât de multe pierdusem trăind departe de țară. În diaspora mergeam la biserica catolică, însă nu primisem niciodată o asemenea lecție despre Evanghelie. Într‑o singură zi petrecută la Cernica am descoperit că Dumnezeu nu locuiește undeva departe, dincolo de nori, ci Se face prezent în fiecare om pe care îl întâlnim și în fiecare gest de milostenie săvârșit din iubire.”

Această întâlnire avea să deschidă un nou capitol al vieții sale.

„În aceeași zi mi‑am spus că următoarea casă pe care o voi cumpăra trebuie să fie lângă o mănăstire. La început mă gândeam la Moldova, aproape de Mănăstirea Sihăstria, însă rânduiala lui Dumnezeu m‑a adus lângă Cernica.

De atunci, ori de câte ori mă aflu în țară și nu sunt plecată în Germania, după ce îmi închei lucrul, merg în fiecare seară la biserică. Acolo îmi regăsesc pacea, răspunsurile și liniștea inimii.

Privind în urmă, înțeleg că această apropiere de viața mănăstirii m‑a schimbat profund. Dintr‑un om preocupat mai ales de sine și lipsit de responsabilități, Dumnezeu a început să zidească în mine un alt om, mai atent la cei din jur, mai recunoscător și mai conștient că adevărata împlinire nu se găsește în acumulări materiale, ci în întâlnirea cu Hristos și în iubirea dăruită aproapelui.”

„Primirea oaspeților” este una dintre cele mai frumoase moșteniri pe care o am de la părinții mei. În casa noastră din Iași, ospitalitatea nu era doar o datorie, ci o adevărată bucurie, o stare a sufletului. Pragul casei era mereu deschis, iar în jurul mesei se adunau personalități ale vieții culturale și intelectuale ale orașului. Chiar și atunci când reveneam din străinătate în timpul verii, părinții aveau grijă să nu ne pierdem rădăcinile. Ne trimiteau la Liceul „Mihai Eminescu” pentru a învăța limba română, astfel încât să o păstrăm în inimă și pe buze.

Casa noastră era animată de prezența unor oameni deosebiți: Gavriliean, Dan Hatmanu și numeroși oameni ai literelor, ai culturii. Tatăl meu, Gheorghe Puiu, cum îl cunoștea toată lumea, avea un har aparte de a aduna oamenii în jurul său. Vorbea cu multă căldură, cu înțelepciune și farmec, încât nimeni nu se plictisea vreodată la masa lui. Fiecare întâlnire devenea o adevărată sărbătoare a dialogului, în care ideile, amintirile și reflecțiile curgeau firesc, asemenea unui izvor limpede.

De aceea sunt cu adevărat fericită că m‑ați primit în acest cenaclu. De fiecare dată când mă aflu aici, am impresia că retrăiesc atmosfera din casa părintească, unde conversațiile despre filosofie, literatură și marile întrebări ale vieții se prelungeau până târziu în noapte. Îmi amintesc cu drag cum domnul Țăranu se ridica adesea de la masă, mergea în bibliotecă și nota cu grijă ideile pe care le rostea tatăl meu, în timp ce toți savuram un pahar cu vin și bucuria prieteniei.

În Germania am avut bucuria de a contribui la organizarea unei parohii ortodoxe, lucru deloc ușor în vremurile pe care le trăim. În multe țări din Europa Occidentală, bisericile se închid, iar unele sunt transformate în restaurante, baruri, discoteci sau alte spații comerciale. Îmi aduc aminte că și clădirea în care ați slujit era destinată, înainte de a deveni biserică, amenajării unui spațiu de expunere pentru automobile.

Atunci când turnul a fost restaurat și s‑a organizat o slujbă la care au participat aproximativ trei sute de credincioși catolici, s‑a petrecut un moment impresionant. În clipa în care s‑a anunțat că acel loc va continua să fie folosit pentru botezuri și cununii, întreaga adunare a izbucnit în aplauze. A fost un semn grăitor că, dincolo de diferențele confesionale, oamenii își doreau ca acel spațiu să rămână un loc al rugăciunii și al întâlnirii cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, există și realități care întristează. În Anglia, de pildă, în numeroase școli au fost eliminate simbolurile pascale, iar tradițiile legate de schimbul de ouă roșii sau de oferirea pâinii și a bucatelor pascale sfințite nu mai sunt încurajate. Sunt schimbări care reflectă transformările profunde prin care trece societatea occidentală.

Se spune că, în unele mari orașe, conducerea administrațiilor locale este asigurată de persoane aparținând altor tradiții religioase și culturale, ceea ce influențează inevitabil anumite decizii publice. În unele școli au fost introduse meniuri adaptate cerințelor comunităților musulmane, inclusiv eliminarea cărnii de porc, întrucât aceste comunități au ajuns să aibă o pondere semnificativă în viața publică.

Au fost amintite și schimbările din Statele Unite ale Americii, unde viața politică traversează o perioadă de puternice confruntări ideologice. În această perspectivă, s‑a exprimat convingerea că o parte însemnată a societății americane începe să manifeste o anumită oboseală față de direcțiile promovate în ultimii ani și caută un alt drum pentru viitor.

Experiența mea în bisericile din Germania a fost, de multe ori, însoțită de un sentiment de tristețe și de un gol lăuntric greu de descris. Participam la slujbele catolice sau evanghelice, însă de cele mai multe ori simțeam că lipsește tocmai ceea ce sufletul caută cu cea mai mare ardoare. Predicile se îndreptau adesea spre teme politice, spre probleme sociale sau spre îndemnuri privind integrarea și sprijinirea azilanților. Desigur, toate acestea au importanța lor, însă eu veneam la biserică dorind să‑L întâlnesc pe Dumnezeu, să‑mi odihnesc inima și să primesc hrană pentru suflet.

Întregul ritual mi se părea rece și lipsit de căldura tainică pe care am descoperit‑o în slujbele Ortodoxiei. Ridicările și așezările repetate, succesiunea gesturilor și atmosfera sobră nu reușeau să‑mi aducă pacea pe care o căutam. În schimb, ori de câte ori pășesc în biserica Mănăstirii Cernica, simt încă din primele clipe o liniște adâncă, o pace care coboară nevăzut peste suflet și îl învăluie asemenea unei binecuvântări. Este o stare greu de exprimat în cuvinte, dar pe care inima o recunoaște fără greș.

Îmi amintesc și de cuvintele unui părinte din Sfântul Munte Athos, care spunea cu multă bucurie că abia așteaptă privegherile de opt ore. Pentru el, timpul petrecut înaintea lui Dumnezeu nu era o povară, ci o desfătare a sufletului. Gândindu‑mă la această mărturisire, îmi spuneam cu zâmbetul pe buze că, la noi, dacă oamenii ar fi chemați la o slujbă atât de lungă, probabil mulți ar fugi înainte de a se încheia. Și totuși, acolo unde dragostea pentru Dumnezeu se aprinde în inimă, timpul își pierde măsura obișnuită, iar rugăciunea devine respirația sufletului.

O altă întâmplare care m‑a impresionat profund este legată de cardinalul catolic Roger Etchegaray. La bătrânețe, acesta a locuit la Vatican împreună cu o familie de români, care a acceptat să‑l îngrijească, cu condiția de a locui în aceeași casă. Între ei s‑a înfiripat o legătură de o rară frumusețe, întemeiată pe respect, afecțiune și încredere. Cardinalul ajunsese atât de apropiat de această familie, încât mergea să‑i însoțească pe copii la școală, bucurându‑se de întâmplările unei vieți de familie.

Prin exemplul lor discret și prin fidelitatea față de rânduiala ortodoxă, românii l‑au făcut să descopere și să practice rânduiala postului, pregătindu‑i mâncăruri simple, din fasole, legume și alte bucate de post, în locul brânzeturilor și al ouălor pe care le consuma în mod obișnuit.

Mai târziu, cardinalul i‑a mărturisit unui român, un gând care spune foarte mult despre această experiență. Deși ajunsese la o vârstă înaintată, a recunoscut că până atunci nu cunoscuse niciodată adevăratul post, ci doar se abținuse de la carne. Întâlnirea cu familia de români i‑a descoperit dimensiunea profundă a postului, trăit ca exercițiu al înfrânării, al simplității și al apropierii de Dumnezeu.

Această întâmplare rămâne o mărturie grăitoare, despre puterea pe care credința trăită cu sinceritate și frumusețea tradițiilor ortodoxe o pot avea asupra celor din jur. Uneori, cea mai convingătoare propovăduire nu se face prin cuvinte multe, ci prin exemplul unei vieți așezate, în care iubirea, rugăciunea și rânduiala devin lumină pentru aproapele.