Un mărturisitor în vremuri grele - Mitropolitul Antonie Plămădeală

Mulți talanți i-a dăruit Dumnezeu acestui ierarh adeseori pomenit în vremea vieții sale, dar și în răstimpul care a trecut din august 2005, când s-a dus înaintea nemitarnicului Judecător ca să dea seama de cele ce a lucrat în viață.

Eram elev la liceu, cu un an sau doi înainte de a intra la Seminar și auzisem de episcopul de Buzău, care era întronizat în acea perioadă mitropolit la Sibiu, locul rodnicei sale păstoriri.

În Fălticeni, numele mitropolitului Antonie era des pomenit

La Fălticeni se aflau mai multe călugărițe care fuseseră nevoite să părăsească mănăstirea, în urma Decretului 410 din 1959. În casa maicilor Epraxia și Antonia Hoidrag din strada Dragoslav, un mic „metoc” al unor mănăstiri importante de atunci, am auzit prima dată numele Antonie Plămădeală. De altfel casa a și fost vizitată de Înaltpreasfinția Sa în drumurile sale pe care le-a făcut în Moldova. Monahiile Epraxia și Antonia îl cunoșteau de la Mănăstirea Râșca, înainte de anii încercărilor. Ierodiaconul Antonie Plămădeală preda la școala monahală organizată în ctitoria lui Petru Rareș și slujea alături de părinții Nazarie Chirilă și Pangratie Drăguțu, duhovnicii mănăstirii. Tot în Fălticeni, în casa celebrei familii Lovinescu, numele Mitropolitului Antonie era des pomenit. Se cunoscuseră în anii ’50 la mănăstirile Râșca și Slatina, unde se plimbau adesea pe marginea lacului (la Râșca) ori pe aleea cu brazi (de la Slatina), amintiri așternute pe hârtie la sfârșitul anilor ’80 de ierarhul cărturar.

După mulți ani, pe când eram arhidiacon, la sfințirea Mănăstirii Râmeț, i-am povestit mitropolitului de sfârșitul scriitorului Vasile (Lala) Lovinescu, pe care-l aprecia, și despre suferința doamnei Steliana Lovinescu, care era imobilizată la pat din pricina mulțimii anilor și a unor afecțiuni cronice.

Popas în casa preotului Ciobanu

În ținutul Fălticenilor, la parohia Slatina se află, de aproape 60 de ani, bunul și adevăratul prieten al mitropolitului Antonie, preotul Petru Ciobanu. Pe cei doi i-a legat o prietenie de mai bine de 50 de anim încă din anii viețuirii în obștea de la Slatina a ierodiaconului și apoi ieromonahului Antonie. Întotdeauna casa preotului i-a rămas deschisă, primitoare, ospitalieră și binefăcătoare. Când ieromonahul Antonie a fost exclus din monahism și obligat să lucreze în fabrică, părintele Petru i-a rămas același prieten, cu iubire de frate și cu darul binefacerii. Alții, în acea perioadă, se făceau că nu-l mai cunosc. Nu-i răspundeau la salut, întorceau capul într-o direcție opusă pe stradă, își pierduseră, brusc, memoria și-l vorbeau pe la colțuri. În ținutul Fălticenilor, o casă i-a rămas, ca și înainte, deschisă. Era casa acestui preot și a preotesei sale, Angela.

Ca să ne dăm seama ce a însemnat pentru mitropolitul Antonie ținutul Fălticenilor, trebuie să știm că puțin timp înainte de moartea sa a făcut un drum special la mănăstirile Slatina și Râșca, cu un popas în casa preotului Ciobanu, din preajma ctitoriei lui Lăpușneanu. Înaltpreasfinția Sa era grav bolnav, mergea în scaunul cu rotile, dar a făcut un mare efort ca să revadă, încă o dată, mănăstirile inimii sale și pe cei care-i rămăseseră, până la urmă, prieteni. A trecut și pe la mormântul starețului său din tinerețe, arhimandritul Cleopa Ilie de la Sihăstria, al duhovnicului său de la Slatina, ieroschimonahul Paisie Olaru, dar și pe la Neamț, la fostul său șofer, harnicul și credinciosul protosinghel Nechifor Stancu.

Avea un farmec aparte

Ca arhidiacon, am avut bucuria slujirii în preajma Înalt Prea Sfinției Sale la Iași, apoi la Sfințirea Mănăstirii Râmeț și la canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie, la Catedrala arhiepiscopală din Cluj, și în alte locuri. L-am auzit vorbind în câteva rânduri. Avea un farmec aparte, o strălucire de diamant, un dar al cuvântului, un talant mai mult primit de la Dăruitorul a toate.

Ce să mai spun de faptul că datorită  rubricii sale „...Semnalăm…Semnalăm…” m-am abonat la „Telegraful Român” încă din 1983. Așteptam cu nerăbdare să vină ziarul, să mai aflăm câte ceva din viața Bisericii și din lecturile ierarhului cărturar.

La înmormântarea sa, în mulțimea aceea nesfârșită, m-am întâlnit cu prietenul său nedespărțit. Era acolo prezent, purtând povara anilor și a durerii despărțirii, credinciosul preot Petru Ciobanu. L-am mai întâlnit și după aceea, am vorbit de multe ori la telefon cu sfinția sa. Am fost nevoit să remarc că, atât el, cât și doamna preoteasă Angela amintesc mereu numele mitropolitului, păstrându-i neștearsă amintirea.

În 1996, am petrecut la Atena, o bucată de timp, cu secretarul Arhiepiscopiei Sibiului, episcopul de mai târziu, Arhidiaconul Visarion Bălțat. Nu era zi să nu-i pomenească numele, să nu-și aducă aminte de un sfat, de o vorbă înțeleaptă, de o mustrare. Ce mare lucru să ai prieteni credincioși! Prieteni care nu uită, care nu se schimbă în fiecare ceas.

Iubirea pentru Moldova

Păstrez cu bucurie câteva scrisori de la Înaltpreasfinția Sa. Una dintre ele mi-a fost trimisă după ce l-am rugat să-mi spună câte ceva din viața de altă dată a Mănăstirii Slatina. Scrisoarea e cu atât mai valoroasă cu cât mi-a fost trimisă în perioada anilor grei de suferință. Probabil a fost dictată cuiva. Ea este un document, o mărturie, o lecție de iubire pentru un loc care a însemnat foarte mult pentru formarea  sa… „La Mănăstirea Slatina am ajuns cu recomandarea părintelui Arsenie Papacioc, în anul 1950, unde se afla pe atunci stareț părintele Ilie Cleopa. M-a primit, i-am spus că am o condamnare în lipsă. Părintele Cleopa mi-a spus: «eu te primesc, mai departe nimeni nu știe nimic». Am stat acolo până m-au prins și m-au închis.

Starețul meu de la Mănăstirea Slatina, Cleopa, ne povestea adesea, în plimbările de pe munte, cum a fost el primit în mănăstire de către starețul Ioanichie de la Mănăstirea Sihăstria. Desigur că mai aveam și alte teme pe care le dezbăteam împreună. După părintele Cleopa, a urmat stareț  părintele Emilian Olaru.

Eram atunci aproape 100 de viețuitori, ieromonahi, monahi și frați, era o viață de obște frumoasă, iar trăirea duhovnicească era deosebită.

Se săvârșea zilnic Sfânta Liturghie, cele șapte laude, iar după aceea toți aveam ascultările noastre date de părintele stareț. Slujbele Bisericii sunt, îndeobște, considerate tradiție vie în Ortodoxie, în general. În viața monahală, ele sunt chiar ceva mai mult.

Îmi vine acum în minte numele a câtorva părinți care au fost în acea perioadă în mănăstire, cum ar fi: părintele Petroniu care acum este stareț la Mănăstirea Prodromu din Sfântul Munte Athos, părintele Iuvenalie, părintele Paisie Olaru, părintele Arsenie, părintele Chiril, părintele Paisie, actualul duhovnic al Mănăstirii Slatina, fratele Nicolae, acum protos. Nichifor de la Mănăstirea Neamț și mulți alții. Îmi aduc aminte că era acolo un monah, care timp de trei ani n-a avut pat în chilie, dormind pe un scaun.

Tot aici, la Slatina, am avut șansa să discut cu Călinescu, care venea cu o seamă de scriitori, printre care Dinu Pillat, Teodor Vîrgolici și mulți alții. După aceea, am mai avut o întâlnire cu Călinescu mai lungă, mai pe răgaz, cum se spune.

Într-o zi, am fost trimis la Iași la Mitropolie cu un raport, prin care părintele Cleopa recomanda primirea în Mănăstirea Slatina și repartizarea la Schitul Rarău a monahului Daniil (Sandu Tudor). A fost o poveste lungă, dar până la urmă am reușit. Noi, cei de la Slatina, îl cunoșteam mai bine.

Eu în timpul cât am stat la Slatina am avut ascultare la cancelarie și mă ocupam de tot ceea ce ține de actele mănăstirești, făceam de rând la biserică și unde mai era nevoie. Apoi, am pus la punct biblioteca și arhiva mănăstirii, listele cu inventarul și am încropit și un fel de muzeu.

Când credeam că am scăpat de urmărire, am fost prins, judecat și apoi condamnat. După ispășirea pedepsei, m-am întors tot la Mănăstirea Slatina, de unde am fost dat afară cu decretul 410, pe când eram în anul trei la doctorat, și am lucrat 10 ani la Fabrica de Mase Plastice din București, până când am fost recuperat, pentru Biserică, de către vrednicul de pomenire patriarhul Justinian Marina, și numit secretar-șef la Institutul Teologic din București.

Nu se poate vorbi despre Mănăstirea Slatina fără a spune că este ctitoria și necropola lui Alexandru Lăpușneanu și mai ales că în ultimul an al vieții sale, a ales să se călugărească, primind numele de Pahomie. Aceasta se petrecea prin anul 1568. Lăpușneanu își doarme somnul aici, în Mănăstirea Slatina, de la poalele Carpaților.

Eu o consider aproape mănăstirea mea de metanie. E drept că am fost călugărit la Mănăstirea Prislop de părintele Arsenie Boca, dar am stat acolo doar câteva luni, pentru că mă căuta Securitatea.
Așa am ajuns eu la Slatina și așa l-am cunoscut pe marele duhovnic în persoana părintelui arhim. Ilie Cleopa.

Mănăstirea Slatina păstrează astăzi aceeași frumusețe de odinioară....”.

Acestea toate arată iubirea mitropolitului pentru Moldova, pentru mănăstirile și slujitorii Bisericii, pentru anii tinereții sale, când s-a format ca un slujitor de vocație, ca un mărturisitor în vremuri grele și ca un prieten care nu uită niciodată...

*  Arhim.  Timotei  Aioanei este  exarh  cultural al  Arhiepiscopiei  Iașilor