Un muzician cu amintiri şi împliniri luminoase
Trăim într-un prezent care ne răpește toate încercările de a ajunge la trăiri înalte, de multe ori nemaiavând răgaz parcă să privim alături, sau în urmă, uitând să ne îndreptăm ochii către cer… Cineva ar putea spune că sunt puțin folositoare evocările. Cui mai folosesc chipurile celor de demult?
Amintirea unor slujitori din vremuri trecute și cercetarea vieții și activității celor din jurul nostru, cu diferitele lor virtuți, ne ajută să părăsim starea de autosuficiență care ne stăpânește adeseori.
Un astfel de om, trăitor în veacul al XX-lea, înzestrat de Dumnezeu cu multe daruri, a fost și Nicolae Lungu, fost profesor, compozitor, formator de tineri, care au învățat de la el cum să-L laude pe Domnul, dirijor al multor grupuri corale, mai ales al Societății România și al Coralei Catedralei Patriarhale, care-i poartă, în prezent, numele.
Fiind binecuvântat cu o viață lungă, cum îi era și numele, ajungând la peste 93 de ani, a adunat în cămara inimii multe împliniri, mai ales bucuria întâlnirii Cerescului Părinte prin cântare. În mod deosebit, a adus rod bogat Bisericii și culturii muzicale românești, acestea îndreptățindu-l la firescul moment al evocării și aducerilor aminte.
Într-un timp al comemorării marilor psalți și imnografi ai Bisericii, cum l-am putea uita pe maestrul care a trecut la cele veșnice în urmă cu 30 de ani? Cum am putea să nu ne aducem aminte de inspiratul compozitor care, încă din vremea copilăriei, la Dobridorul Doljului, a descoperit cântarea și rugăciunea?
Moșia legată de istoria fraților Buzești, în preajma căreia a văzut lumina zilei și a crescut până când a plecat să învețe carte, l-a pregătit pentru o viață grea, dar plină de realizări.
De la cântecul de leagăn pe care l-a învățat de la mama lui, de la rugăciunea cântată, Tatăl nostru și altele, pe care era îndemnat să le rostească cu voce tare în momentele importante, de la sărutarea mâinii și împroprierea unui stil de viață în armonie cu părinții, rudele și vecinii, ascultând cântul ciocârliilor și observând smerit tainele lui Dumnezeu descoperite în mijlocul naturii, şi până la transpunerea lor pe treapta înaltă a muzicii corale românești, toate îl îndreptățesc să ni-l descopere pe Nicolae Lungu drept căutător al marilor frumuseți, care-și au temeiul doar în Dumnezeu.
De mic în biserică, deprins cu cântările de la strană, neuitându-i pe cântăreții din satul natal, cum este și firesc pentru un iubitor al obârșiilor, Nicolae Lungu s-a bucurat de la o vârstă fragedă să fie bursier al Seminarului Central din București, avându-l profesor și îndrumător pe arhimandritul Iuliu Scriban și pe alți mari dascăli, între care Ion Popescu-Pasărea (Muzică bisericească), Cezar Papacostea (Limba latină), Dimitrie Teodorescu și alții, care l-au îndemnat să descopere din tainele „științei mântuirii”, teologia, iar pe tărâm muzical să înțeleagă valoarea nuanțelor în interpretare și l-au ajutat de timpuriu, înainte de a termina școala, să dirijeze corul la diferite manifestări prilejuite de mari sărbători sau evenimente speciale ale acelor vremuri.
În general, astfel de vocații anunță preocupările de mai târziu și chiar performanțele.
În vremea adolescenței a fost invitat să frecventeze faimoasa Societate Corală Carmen, condusă de Dumitru Georgescu Kiriac, unde și-a făcut ucenicia de corist. Uneori, inițierile durează ani la rând, perioadă importantă în șlefuirea novicelui.
Faptul că a ajuns adjunctul lui Kiriac, într-o vreme când marile nume erau foarte prezente în viața culturală și muzicală a țării, arată uriașa capacitate de muncă pe care o avea, dar și profesionalismul cu care aborda domeniul muzical.
Atunci a fost sfătuit să renunțe la Teologie, să se înscrie la Conservator, dar el le-a prețuit pe amândouă, deopotrivă.
De tânăr a organizat și dirijat, pentru un timp mai lung sau mai scurt, diferite formații corale, fie pe trei voci egale, fie pe patru. Iar cea dintâi a fost în localitatea natală.
A întâlnit oameni minunați, cum a fost un director dintr-un minister, care, în vremea studiilor, i-a propus să fie dirijorul corului de la Biserica „Sfântul Ilie”-Gorgani.
Era un tânăr cu perspective frumoase. La scurt timp, a acceptat să suplinească Catedra de Muzică a Seminarului „Melchisedec Episcopul” din Ismail, Basarabia, activând și în Societatea Corală „Gavriil Musicescu” de acolo. Erau mari împliniri pentru un tânăr care încă nu împlinise 20 de ani.
Puțin mai târziu, îl întâlnim în calitatea de dirijor al corului bisericii Palatului Cotroceni, unde a fost și cântăreț în strana dreaptă. Multe biserici din București aveau cel puțin doi protopsalți, iar unele se bucurau de cântăreți celebri. În acest caz, muzica bisericească era ridicată la rangul de artă, fiind considerată mijloc de comuniune și comunicare cu Dumnezeu.
A audiat de timpuriu profesori celebri, fiind prezent în multe coruri, la concerte susținute la Ateneul Român. La unele din acestea era de timpuriu, ar zice unii, dirijor adjunct al lui Kiriac, când prezenta, în primă audiție, și lucrări proprii pe teme populare.
În calitate de delegat al Societății Corale Carmen, a ajuns la Viena pentru a lua parte la fastuoasele serbări prilejuite de comemorarea centenarului morții lui Franz Schubert. În timpul unor vacanțe a fost auditor al unui celebru profesor de la conservatorul vienez.
Când revenea în țară era solicitat de profesorul Marcel Botez, director al Societății Corale Cântarea României, în pregătirea concertelor sale, mai ales când cunoscutul dirijor absenta din București.
Începând din anul 1927 a ostenit în învățământ, ca profesor de muzică, mai întâi la Liceul „Mihai Eminescu”, unde a conceput manuale și cântece pentru elevi, multe dintre ele rămânând actuale, pentru multă vreme, atât pentru seminarii, cât și pentru licee.
În anul 1929, când a susținut examenul de capacitate pentru profesorii de muzică, dintre toți candidații, Nicolae Lungu a fost clasificat cel dintâi, cu media 9,84.
Îl întâlnim apoi dirijor al corului de prestigiu de la Biserica Amzei, înființând în iunie 1934, cu membrii acestuia, Societatea Corală România, autentificată de Tribunalul Ilfov. Această formaţie, care a însemnat mult pentru muzica românească, a fost condusă de profesorul Lungu în anul 1935, când a susținut întâiul mare concert pe scena Ateneului Român, la 17 aprilie.
Criticii muzicali, cu paginile lor de cronică entuziastă, l-au însoțit pe tânărul dirijor și compozitor în perioada de libertate care s-a încheiat odată cu instaurarea regimului opresiv. Nici după aceea nu a fost lipsit de aprecieri multiple, fiind considerat un dirijor înnăscut.
Ani la rând a susținut numeroase concerte, în țară, dar și dincolo de hotarele ei. A avut ucenici care l-au prețuit în chip special, unii dintre ei ajungând în diferite locuri ale lumii. Între aceștia îl amintim pe George Alexe, cântăreț și scriitor, susținător și secretar al Arhiepiscopului Victorin Ursache, care a păstorit comunitatea românească din cele două Americi.
Activitatea didactică începută la Liceul „Mihai Eminescu” a continuat la Liceul „Aurel Vlaicu”, apoi la Seminarul Pedagogic „Titu Maiorescu”, în aceste școli formând o întreagă pleiadă de profesori și iubitori ai muzicii.
În anul 1941 a devenit inspector general de muzică pentru întreaga țară, funcție pe care a deținut-o până în anul 1944, când a fost numit profesor la Colegiul Național „Sfântul Sava”, unde a organizat un cor, în ultimii ani dinaintea instaurării regimului comunist.
Aici erau pregătite festivități și serbări după modelul seminariilor teologice, care includeau oficierea slujbei sfeștaniei la începutul și finalul anului școlar, în special la ziua cinstirii patronului spiritual, Sfântul Cuvios Sava, la începutul lunii decembrie. Nu doar elevii liceului, ci și multe personalități ale Capitalei erau prezente în astfel de momente.
A condus și corul Bisericii „Sfântul Spiridon”, din acesta făcând parte cântăreți cu voci de aur, unii dintre ei celebri, amintindu-și peste ani de mentorul lor.
În vremurile grele care au urmat, Nicolae Lungu a găsit înțelegere din partea Bisericii pentru continuarea activităților sale.
Odată, în timpul unei repetiții, Nicolae Lungu a avut surpriza să primească vizita a doi titani ai muzicii: George Enescu și Paul Constantinescu.
A avut privilegiul să audă de la Enescu cuvinte de apreciere pentru munca uriașă depusă și responsabilitatea grea a unui maestru de cor, de talia lui.
La data de 1 noiembrie 1947 s-a angajat pentru a da răspunsurile liturgice la Catedrala Sfintei Patriarhii, de la acea dată încetând activitatea profesorului Ștefan Popescu.
Perioada care a urmat este în linii mari cunoscută. În anii grei ai regimului totalitar, perioadă în care a dirijat Corala Patriarhiei, a fost în același timp conferențiar la Catedra de Cântare bisericească și ritual de la Institutul Teologic de Grad Universitar din București.
Ne-a rămas de la el Gramatica muzicii psaltice, studiu comparativ între muzica psaltică și liniară, tradusă în mai multe limbi, lucrarea ajungând până în Statele Unite ale Americii la diferite școli de teologie, cel mai probabil prin grija ucenicului său, George Alexe, Anastasimatarul uniformizat, Vecernierul, Cântările Sfintei Liturghii, Cântările Penticostarului şi altele.
Când am întâlnit la Detroit familia Alexe, am rămas impresionat de atenția pe care o purta maestrului lor. Uimitor și îmbucurător să regăseşti astfel de atitudini!
Nicolae Lungu a trudit din greu, vreo 40 de ani ostenindu-se la Catedrala Patriarhală, pentru ca slujbele de duminică să aibă un cor bun, închegat și profesionist.
Este greu să pregătești în fiecare săptămână, cu repetiții în câteva zile, o corală care a fost apreciată în mod unanim, de departe cea mai bună din Biserica Ortodoxă Română.
Și-a desfășurat activitatea dăruindu-și talanții în slujba Bisericii sub păstorirea a patru patriarhi: Nicodim, Justinian, Iustin și Teoctist. Pe acordurile muzicii bisericești a primit delegații din aproape toate Bisericile Ortodoxe ale lumii, răsplătind prin cântare prezența lor în România.
În vremuri crâncene, de încercări și opreliști, oferea o fărâmă de bucurie credincioșilor care veneau pe Dealul Patriarhiei, la Paști, la hram, în duminici și sărbători.
A dirijat la canonizarea sfinților români, pentru care atât de mult s-a ostenit Patriarhul Justinian. De asemenea, a dat răspunsurile cu ocazia prohodirii a trei dintre patriarhii României. Prin tact pedagogic și prin preocupare permanentă pentru arta sunetelor, a deschis dragostea pentru muzică unor reale talente, care au devenit peste ani profesori de muzică, compozitori, mari interpreți ori slujitori hăruiţi.
Trăia Liturghia! Mereu le vorbea coriștilor despre frumusețea ei, amintind că de timpuriu găsise în casa părinților lui și în biserica satului natal chemarea dumnezeieştii slujbe, dragostea pentru armonie, desprinsă din taina Treimii și fiorul primelor rugăciuni de care nu s-a despărțit niciodată.
Nicolae Lungu, dincolo de o biografie bogată, cu multe împliniri și realizări, rămâne un veridic slujitor al muzicii bisericești.
Au fost și voci care l-au criticat. Cei care țineau mult la vechile cântări bisericești i-au imputat simplificarea acestora într-o anumită măsură și înlocuirea lor de cântarea omofonă, al cărui artizan a fost, la cererea Patriarhului Justinian.
Oamenii care umpleau atunci bisericile, în vremuri nemiloase, au înțeles mesajul și au învățat astfel, mai ușor, cântările pe care unele comunități le interpretau la slujbe.
Aceste câteva frânturi din viața lui Nicolae Lungu ni-l aduc mai aproape. Altele, puțin cunoscute nouă, dar știute de Dumnezeu, îl așază în aura de taină, rugăciune şi aleasă cântare pe care le-a căutat mereu.