Un necesar remember
Viaţa zidirilor, aidoma celei a oamenilor, nu e doar suiş, lumină, ci şi coborâş, întuneric, cumpene mari. Este înălţare, dar şi decădere, pace, precum şi furtună. Cele mai multe dintre aceste durări străbat însă timpurile vitejeşte şi ies biruitoare în drumul niciodată lin prin secoli şi chiar milenii. Aşa s-a petrecut şi cu una dintre faimoasele zidiri ale Iaşilor, Biserica Bărboi. De aproape patru veacuri basilica e semn heraldic al cetăţii moldave. Când zăreşti într-o imagine silueta elansată graţios a turnului italic de la intrare, sau horbota de turle ce amintesc de Sfânta Sofia de la Constantinopol, te gândeşti instantaneu la Iaşi, oraşul despre care spunea memorabil Nicolae Iorga că nu trebuie să fie român care să nu-l vază. Mai cu seamă după ce Dimitrie Sturza a reclădit între 1841 şi 1844 şubrezita biserică a înaintaşului de la începutul veacului al XVII-lea, vornicul Ioan Ursu Bărboi, conferindu-i fastuozitate de mare ctitorie, de catedrală princiară, Bărboiul, cum i-a rămas numele peste vreme, s-a arătat ieşenilor şi celor trecători prin locurile acestea ca un juvaier al unei diademe nepereche, alăturându-se falnică Goliei, Trei Ierarhilor, Sfântului Nicolae Domnesc, Sfântului Sava ori Catedralei mitropolitane.
Însă calea prin ani n-a fost pentru Bărboi doar bătută cu pietre scumpe. După 1947, odată cu instaurarea în România a regimului ateu, i s-a sortit aşezământului, unde se scriseseră atâtea pagini glorioase ale istoriei româneşti, pieirea. Devenită parohie îndată după secularizarea averilor mănăstireşti, biserica cea mândră a Iaşilor ajunsese filie. Se slujea aici doar de hram, iar zidirile altădată măreţe se ruinau văzând cu ochii, ameninţate a dispărea iremediabil. Laolaltă cu biserica, necropola domnească, se mistuiau şi celelalte întemeieri amintitoare ale înveşnicirii aici a lui Alecu Russo şi vieţuirii un timp a lui Ion Creangă. Regimul comunist nu procedase ca în alte părţi la demolare, dar nu îngăduia reconstrucţia, vroind să vadă ctitoria stinsă de la sine. În plus, intenţiona până la totala prăbuşire să o încingă cu o centură de blocuri masive spre a o ascunde privirii.
În acele momente dramatice, doi preoţi de ispravă, părintele Eugen Petrescu, patru ani de zile (1980-1984), şi apoi părintele Constantin Andrei (1984-1988), au dus bătălia pentru salvarea de la dispariţie a Bărboiului şi redarea chipului cel minunat de altădată. A fost o confruntare defel uşoară, din care biserica a ieşit învingătoare. Cu o fină diplomaţie, slujitorii altarului şi mirenii, însufleţiţi şi sprijiniţi de mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei, Teoctist, au izbutit să înfrângă cerbicia autorităţilor, şi chiar să-i transforme pe unii lideri locali în complici ai demersului lor. Blocurile au fost mutate la o distanţă acceptabilă şi s-au început migăloase şi complexe lucrări de restaurare ce-au vizat întreg complexul arhitectonic, biserica, turnul de intrare, casa parohială, casa apelor, zidul de incintă şi curtea interioară. La capătul unor strădanii odiseice, Bărboiul şi-a recăpătat strălucirea şi măreţia domnească. A redevenit ceea ce a fost cândva, cunună de lumină a Iaşilor. La 27 noiembrie 1988, cel care orchestrase tot acest complicat act restaurator, aflat în scaunul patriarhal, demnul de pomenire patriarh Teoctist, a venit la Iaşi şi a resfinţit Bărboiul. S-a adunat lume câtă frunză şi iarbă, ca odinioară la târnosirile voievodale. Se întâmpla într-un ceas de mari încercări, când regimul, trăindu-şi agonic sfârşitul, curma viaţa atâtor sacre lăcaşuri de închinare, mai ales în Bucureşti.
Făptuitorul acelei miraculoase renaşteri a Bărboiului, părintele Constantin Andrei, a dorit să nu treacă uitată lucrarea vrednică de amintire din urmă cu 25 de ani. A organizat, ca să marcheze cum se cuvine momentul, o suită de manifestări evocatoare, încununate cu o serbare cultural-artistică la Teatrul „Luceafărul” în chiar memorabila zi de 27 noiembrie. În program a figurat şi dezbaterea „Salvarea şi conservarea monumentelor bisericeşti în anii regimului comunist”. Au glosat pe marginea semnificaţiilor acestui fenomen, pornind de la cazul Bărboi, acad. Răzvan Theodorescu, preot prof. univ. dr. Ioan Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi, părintele consilier Constantin Sturzu şi istoricul Florin Cântic, directorul Arhivelor Statului din Iaşi. A fost un necesar remember al unor jertfiri ce merită a nu fi uitate şi mai ales din care trebuie trase învăţăminte.
Astăzi, Bărboiul, salvat în vremuri aprige, e pândit, din nefericire, de primejdia de a fi strivit între construcţii uriaşe. Se petrece asta, din păcate, acum, când credinţa şi-a reintrat în drepturile ei, dar şi într-o vreme în care nelegiuirea şi necuviinţa se arată la drumul mare.