Un om al lui Dumnezeu
Cântările de la sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae îl elogiază în cuvinte potrivite pe bunul păstor al credincioşilor din Mira Lichiei, rămas şi acum, după 1.700 de ani, o lumină care s-a aprins din Hristos - Lumina lumii, un model şi un reper în furtunile des întâlnite pe marea acestei vieţi. Printre altele, ierarhul este numit "omule al lui Dumnezeu şi credincioasă slugă, bărbatul doririlor, vasul alegerii, stâlpul şi întărirea Bisericii, moştenitorule al Împărăţiei..."
L-am considerat şi eu, inspirându-mă din cântările Bisericii, om al lui Dumnezeu pe episcopul Gherasim Cucoşel Putneanul, care a trecut la cele veşnice în noaptea de 5 spre 6 decembrie 2004, chemat la bucurii netrecătoare de ierarhul care împrăştie atâtea daruri şi nădejdi în întreaga lume creştină. Iar pentru a motiva afirmaţia mea sunt multe argumente: rugăciunile îndelungi, privegherile, smerenia, bunătatea, înţelegerea, păstrarea tainelor, faptele bune, discreţia, preţuirea semenilor şi câte altele. În aceşti şapte ani care s-au scurs atât de repede de la moartea lui, mi-am amintit adeseori, singur ori în discuţii cu alţii, de exemplul vieţii lui. Cel puţin câteva coordonate, cum ar fi râvna pentru slujirea sacerdotală (arhierească), modestia, preocuparea pentru liturgică şi tipic, blândeţea şi largheţea spiritului ş.a., rămân inconfundabile între strădaniile ierarhului sucevean.
La sorocul celor şapte ani de veşnicie în care el se bucură, iar noi încă suntem prizonieri în trupuri şi gândiri omeneşti, doresc să adaug câteva mărturii la biografia sa care se conturează tot mai pregnant pentru a fi scrisă în marea carte de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române şi a multor mănăstiri, precum şi-n sufletele oamenilor de care s-a apropiat în timpul vieţii sale pământeşti.
L-am cunoscut demult, în copilărie, pe preotul Gheorghe Baltag, un om înţelept, demn şi merituos. I-am fost o vreme ucenic şi încă de atunci vorbea despre episcopul Gherasim pe care-l călăuzise spre drumul Bisericii, la Ciumuleşti, astăzi Vadu Moldovei, aproape de Fălticeni, aflat atunci în judeţul Baia (în prezent Suceava).
Cămârzanii, un schit aproape necunoscut, depindea în vremea aceea de Mănăstirea Neamţ. Fiind prea aproape de casă, tânărul Ioan Cucoşel, fiul lui Constantin şi al Mariei, a hotărât să plece spre Boureni, un alt schit al Neamţului, la vreo 25 km distanţă de casa părintească, unde a ucenicit până la plecarea în armată (1942).
Cu preotul Gheorghe Baltag, apropiat de mama sa rămasă văduvă, cu copii şi greutăţi multe, monahul şi episcopul de mai târziu Gherasim s-a întâlnit de multe ori, la Ciumuleşti, Fălticeni şi-n diferite locuri ale judeţului Suceava, de acum în calitate de stareţ sau episcop, iar Gheorghe Baltag ca protoiereu de Fălticeni ori paroh la Biserica Adormirea Maicii Domnului din centrul urbei de pe Şomuz.
Prezent la înmormântarea preotului Gheorghe Baltag (18 februarie 1992), episcopul Gherasim Putneanul a slujit în ziua de 22 februarie 1992 cu lacrimi în ochi Sfânta Liturghie şi apoi slujba pogribaniei preoţilor de mir. Deşi era o zi geroasă, episcopul a străbătut pe jos tot oraşul, până la biserica cimitirului Tâmpeşti-Grădini, unde a avut loc înhumarea.
Episcopul Gherasim Cucoşel Putneanul îl evocă în cartea Iarba din roata amurgului: "Dacă cei mai mulţi dascăli amintiţi mi-au fost călăuzitori spre ştiinţă, din punct de vedere spiritual, nu pot să uit călăuza părintelui paroh Gheorghe Baltag. La acea vârstă, pentru mine, părintele Baltag era sfântul prin care vorbeşte Dumnezeu. Ţinuta sa eclesială era impecabilă. Avea o voce caldă, ochi pătrunzători şi plini de bunătate, era drept ca lumânarea şi la propriu, şi la figurat... Ţinuta morală a părintelui Baltag mi-a dat imboldul de a fi slujitor al Bisericii..." Preasfinţitul Gherasim îşi aminteşte în acea carte de prima slujbă la care a participat ca ierodiacon, alături de parohul de la Ciumuleşti, la sărbătoarea Sfintei Parascheva din 1946. Episcopul şi preotul au rămas prieteni apropiaţi toată viaţa. Lângă satul Ciumuleşti se găseşte înfloritoarea Mănăstire Cămârzani. Prin anii â40 ai veacului trecut, schitul căzuse în ruină. Preotul Gheorghe Baltag a depus eforturi mari pentru refacerea bisericii boierului Morţun şi a chiliilor dimprejur. Când a plecat din Parohia Ciumuleşti, schitul era restaurat în întregime. Îmi mărturisea părintele că a primit mult ajutor în acea perioadă din partea conducerii Mănăstirii Neamţ, în ascultarea căreia s-a aflat o vreme schitul, ieromonahul Iosif Gabor fiind trimis în acei ani egumen la Cămârzani.
Prezenţa episcopului Gherasim la despărţirea de preotul Gheorghe Baltag a fost singurul caz din oraşul Fălticeni şi întreg ţinutul dimprejur când un arhiereu săvârşea la căpătâiul unui preot nu doar slujba înmormântării, ci şi Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
De la părintele Baltag i-a rămas episcopului Gherasim o frumoasă cruce pectorală pe care am văzut-o de multe ori la grumazul vlădicului, semnul iubirii şi al aducerii aminte pentru preotul satului şi al copilăriei sale, presărată, din păcate, cu numeroase şi grele privaţiuni.
Mai mult, rugătorul episcop l-a trecut în pomelnicul inimii şi al rugăciunilor permanente, pe care-l pomenea în fiecare zi, nu doar la Sfânta Liturghie, ci şi în rugăciunile particulare.
Un alt aspect legat de ultimii ani ai vieţii este rectitorirea Mănăstirii Cămârzani, atât de dragă inimii lui.
După restaurarea din anii '40 ai veacului al XX-lea, săvârşită prin grija preotului Gheorghe Baltag, schitul ajunsese într-o avansată stare de degradare, cu unul sau doi vieţuitori, înconjurat de grajdurile CAP-ului, parcă înadins construite de autorităţile comuniste în jurul schitului pentru a-i afecta tot mai mult imaginea şi activităţile specifice. Împreună cu un grup de călugăriţe harnice, ascultătoare, pricepute şi cu părintele duhovnic Ignatie, vlădica Gherasim a transformat ruina în strălucire, gunoiul în palat şi rănile în mărgăritare.
În locul modestului schit înălţat de boierul Morţun se înalţă astăzi "falnică mănăstire", cum n-a mai fost vreodată în zona aceea. În scurtele mele popasuri la mănăstirea episcopului am găsit întotdeauna deasupra mormântului său candelă aprinsă, iar din biserică se auzeau, în timpul privegherilor, neasemuit de frumoase cântări, prin osârdia monahiilor care au depăşit deja numărul de 100. Am zis de multe ori: episcopul Gherasim le-a ajutat şi îndrumat atât în timpul vieţii, cât şi după trecerea dincolo...
O altă amintire este legată de slujba hramului închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, la 14 octombrie 1995.
Erau prezenţi la Iaşi mulţi ierarhi, dintre care cel puţin şase sau şapte aveau legături de suflet cu Mănăstirea Neamţului. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi: arhiepiscopul Victorin Ursache al românilor ortodocşi din America şi Canada şi Gherasim Putneanul. Aveau atunci aceleaşi gesturi, parcă ar fi fost rudenii apropiate, aceeaşi evlavie şi atenţie pentru cele sfinte.
După câţiva ani i-am revăzut la Putna, în ziua când bătrânul arhiepiscop din cele două Americi s-a întors pentru totdeauna în pământul ţării, să aştepte ziua cea mare a Învierii, aproape de satul unde a văzut lumina zilei.
Ultima slujire alături de Preasfinţia Sa a fost la 14 octombrie 2004, cu puţin timp înainte de sfârşitul său pământesc, care se anunţa vizibil atunci pe înfăţişarea episcopului.
Se putea observa de oricine că zilele îi erau numărate. Cu toată suferinţa greu de purtat episcopul rămăsese la fel de atent cu slujirea celor sfinte.
S-a aşezat de multe ori pe scaun, deoparte, ascultând cântările slavei şi pregustând din frumuseţile cele veşnice pregătite, după nemincinoasă făgăduinţă, celor care L-au iubit pe Domnul.
De multe ori am fost uimit de frumuseţea, simplitatea şi profunzimea cuvintelor episcopului Gherasim, de sinceritatea mărturisirilor, poate nemeritate pentru mine, de ceea ce a reprezentat şi reprezintă viaţa şi lucrarea sa într-o perioadă foarte grea pentru Biserică şi Ţară.
Sunt încă multe de spus. Sintagma om al lui Dumnezeu le cuprinde pe toate, din cele pe care le putem noi înţelege acum.