Un oratoriu cu valenţe de operă
În cercurile celor pasionaţi de arta sunetelor, îndeosebi ale celor care iubesc creaţiile muzicale româneşti contemporane, se discută despre noul opus al compozitorului George Balint, respectiv despre oratoriul „Constantin Brâncoveanu, o jertfă românească“ pe un libret al romancierului şi esteticianului Mihail Diaconescu. Ca lucrare muzicală de mari proporţii, cu caracter vocal-simfonic, expozitiv, evocator, şi mai ales dramatic, pentru orchestră, cor, recitatori şi solişti, oratoriul este o întreprindere dificilă, de mare complexitate, dar şi de o copleşitoare forţă expresivă.
De ce aţi optat pentru forma muzicală a oratoriului şi nu pentru alta?
Va fi un oratoriu cu valenţe de operă; o operă-oratoriu. Alegerea acestui cadru formal o consider optimă în raport cu posibilitatea articulării conţinutului ideatic şi tematic, atât din perspectivă dramaturgică - prin delimitarea unor scene ilustrative -, cât şi a unei naraţiuni derulate alternativ pe două moduri de exprimare verbală - cântul şi proza -, fiecare având o funcţie specifică în cadrul lucrării: de actualizare simbolică prin cânt; de aspectare retrospectivă printr-o povestire pusă în dialog. În acest sens, colaborarea cu scriitorul Mihail Diaconescu împlineşte în mod fericit o necesitate documentară şi artistică pe care nu aş fi putut s-o acopăr de unul singur.
Muzica secolului XX a cunoscut o apropiere constantă a diverselor genuri şi forme muzicale, iar în unele cazuri, un fel de estompare sau chiar de ştergere a frontierelor dintre ele. Simfonicul, cameralul, opera, cantata, fuga, cântecul narativ, concertul, suita, heterofoniile folclorice, moştenirea cântărilor psaltice, polifonia, omofonia, diverse alte tipuri şi forme muzicale au fost asociate în opusu-ri care se susţin artistic prin noutate expresivă, dar şi prin corelarea unor elemente stilistice de o mare varietate. S-a spus chiar că puritatea genurilor şi a formelor în muzică nu trebuie absolutizată. S-a mai spus că ideea de puritate a genurilor este o iluzie teoretică. Vă rugăm să comentaţi această situaţie pe care genul oratoriului, mai mult decât alte tipuri de compoziţie, o ilustrează deosebit de convingător!
După cum se ştie, oratoriul este dedicat unei teme de caracter religios sau, prin extensie, de ordin mitic, centrat pe o situaţie sau personalitate eroică cu valoare de bornă în regenerarea timpului ciclic. Pe planul dramatizării muzicale alternează naraţiunea cu ilustrarea, în acoperirea a două funcţii de ordin dinamic şi totodată magic, iniţiatic: situarea într-un moment simbolic derulabil prin povestire - preeminent fiind cuvântul glăsuit (vorbit) cu un anume timbru (registru) şi ritm (pulsaţie); katharsisul contextuat sonor prin fenomenalitatea unor transformări melo-ritmo-armonice - rolul principal avându-l cântul, prin care cuvântul este sublimat (melodizat) şi deconturat la nivelul expresivităţii intonaţionale (armonizat), purificat de zgomotul articulării vorbite (deritmat sau vocalizat prin eliminarea consoanelor). Astfel, în cadrul tematic al oratoriului oricare dintre formele muzicale deja consacrate sau inedite poate fi abordată cu succes, sub condiţia conservării unei stări de coerenţă raportate întregului dat de succesiunea diferitelor părţi prin care se evocă.
Secolul XX a impus în istoria muzicii româneşti oratorii de imens prestigiu artistic. Mă gândesc, desigur, la „Oratoriul bizantin de Crăciun“ şi „Oratoriul de Paşti“ de Paul Constantinescu; „Tudor Vladimirescu“ de Gh. Dumitrescu; „Mioriţa“ de Sigismund Toduţă; „David şi Goliat“ de Dimitrie Cuclin; „Canti per Europa“ de Theodor Grigoriu; „Oratoriul patriei“ de Marţian Negrea; „Ştefan Furtună“ de Wilhelm Berger; „Cântare străbunilor“ de Remus Georgescu; „Un pământ numit România“ de Liviu Glodeanu; şi la multe altele. În aceeaşi perioadă, în muzica europeană, au fost create oratorii precum „Ioana dâArc pe rug“, „Nicolas de Flue“ şi „Dansul morţilor“ de Arthur Honegger, un continuator consecvent, în spiritul celui mai autentic pietism spiritual german, al experienţelor expresive realizate de Johann Sebastian Bach; „Oedipus Rex“ de Igor Stravinski; „Perpetuum“ de Paul Hindemith, pe un text al poetului şi prozatorului Gottfried Benn, fiu şi nepot de pastori luterani, care au determinat concepţia de viaţă şi convingerile estetice ale scriitorului; „Sărbătoarea lui Bellshazzar“ de William Turner Walton; şi altele. În creaţiile româneşti şi străine, vechea formă a oratoriului, cu rădăcini străvechi în antifonul liturgic ortodox, respectiv bizantin, dar şi în misterele medievale occidentale, a căpătat noi încorporări şi o nouă strălucire artistică. Mai ales în oratoriile cu conţinut creştin, această strălucire, susţinută de un mare elan religios, aduce în muzică o noutate necesară, asociată cu filonul pur al atracţiei artistice. Nu întâmplător, Arthur Honegger a utilizat pentru oratoriul dramatic „Ioana dâArc pe rug“, un text compus de marele poet creştin Paul Claudel, practicant al rugăciunii zilnice, un inovator în domeniul creaţiei lirice, respectiv al poemului în proză. Ce credeţi despre raportul tradiţie-inovaţie în muzică, în general, şi în domeniul oratoriului, în special?
În muzică, raportul la care faceţi referire poate fi judecat doar pe plan tehnologic, instrumental, el nefiind operabil atunci când dorim să facem evaluări de ordin estetic, al căror resort de originalitate vine şi din iraţional, iar nu neapărat din nevoia unei diferenţieri sau ieşiri din stresul anonimizării prin conformismul antrenat de o tradiţie sau cutumă socio-culturală. De altfel, în contextul actualităţii de accentuare pe relaţiile de tip comercial, în care opera artistică riscă a fi cotată exclusiv ca bun de consum (divertisment), tradiţia este redusă la valenţele de ordin seductiv, proprii imaginii, ceea ce nu mai are vreo legătură cu calităţile de perenitate în ideatica unei integrări cosmogonice. Cum oratoriul este un concept de ordin formal, statuat doar tematic (simbolic), nu putem vorbi de o scară valorică sub aspectul originalităţii, ci pur şi simplu de un mod de accepţiune care poate fi relativ auctorial sau colectiv, într-un anume loc şi moment (ev) cultural. A înţelege sau a exprima altfel nu echivalează cu a te diferenţia prin opunere; dimpotrivă, a te armoniza prin diferenţiere. A nu înţelege, ori poate a fi mai greu inteligibil (accepţionabil), ţine de capacitatea ambientului cultural de semnificare prin conexiune, respectiv prin racordarea interiorului (persoanei) cu exteriorul (comunitatea, lumea), aflate permanent, fiecare, cât şi laolaltă, într-un complex şi subtil proces de transformare. Sensul acesteia, către spiritual sau sacru ori către bestial sau profan, ţine de voinţa exprimării unei atitudini de conştiinţă. O operă de artă îşi conservă aura de incomensurabilitate (imaterialitate) câtă vreme nu este întru totul semnificată, adică încartiruită (explicitată) cultural. De aceea, dacă opera este recunoscută (legitimată), nu poate fi şi adevărată, iar dacă este cunoscută (relevată), nu poate rămâne definitiv autentică, tocmai pentru că nu poate scăpa relativizărilor circumstanţiate de nevoia recunoaşterii. În spiritul artei, nu teama de fals trebuie să/probeze autenticul, ci iubirea de adevăr, într-un mod plenar, necondiţionat.
Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu a fost preamărit în timpul vieţii sale într-o compoziţie de mari resurse expresive şi de o acaparantă frumuseţe melodică, într-una dintre creaţiile lui Filothei Sin Agăi Jipei, protopsaltul curţii domneşti de la Bucureşti. Este vorba de „Rugăciunea robului lui Dumnezeu“, Filothei, sintesitoriul (autorul, n.n.) acestei vlahomusikii, către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu pentru Prealuminatul Domn a toată Ungrovlahia Ioan Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod. Găsim în această compoziţie cu caracter liric şi solemn aspecte cromatice specifice, focalizate pe nota sol, ecouri ale doxologiei mari şi doxologiei mici din practica liturgică ortodoxă, numeroase alte valori expresive. Mari învăţaţi muzicologi şi bizantinologi, precum părintele Ioan D. Petrescu de la Biserica „Visarion“ din Bucureşti şi cuviosul monah Sebastian Barbu Bucur, eminent medievist şi paleograf, dar şi un reputat savant ca Octavian Lazăr Cosma, istoric al muzicii româneşti, au evidenţiat valoarea artistică a acestei creaţii. Contemporan cu Filothei a fost psaltul grec Hrisafi. În „Psaltichia“ sa, Hrisafi a introdus imnul cu o clară şi emoţionantă rezonanţă bizantină „Urare pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu“, un admirabil polihronion. Ţinând cont de aceste creaţii, vă rugăm să ne spuneţi care este relaţia oratoriului „Constantin Brâncoveanu, o jertfă românească“ cu marile tradiţii ale muzicii psaltice româneşti?
Deocamdată, calitatea acestei relaţii este încă un subiect de reflecţie în conturarea stilistică a unei întreprinderi componistice de anvergură, precum se proiectează oratoriul-operă despre care vorbim. Cred că atât rugăciunea lui Filothei, cât şi valorosul polihronion al lui Hrisafi vor fi citate muzical ca atare, ineditul manifestându-se doar pe planul scenografiei sonore, al unui fel de fundal orchestral. Cum acest oratoriu-operă este destinat spaţiului de concert laic, nesupus canoanelor liturgice specifice cântului bisericesc ortodox, doar în anumite momente cântul bizantin va fi expus documentat, ca obiect pre/deja-dat, însă pe un fond sonor de o estetică aparte, care va trebui să lege generic întregul lucrării. Alteori, poate că atmosfera bizantină va fi ea însăşi reperspectivizată prin travalii componistice de ordin sintactic, de timbrometrie şi de instrumentaţie. Dar ethosul bizantin nu va fi singurul for de inspiraţie, în intenţia mea aflându-se şi sursele generate de folclorul românesc - mai cu seamă în genurile de colind, bocet şi descântec, exploatate componistic de la nivelul unor formule meloritmice pertinente. Pe lângă acestea voi concepe şi unele modalităţi de expresie mai personale, în acord cu „chemările“ rezonând în lăuntricul fiinţei mele.
Jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni a fost evocată epic şi liric în numeroase balade populare româneşti. Laolaltă, ele formează un ciclu tematic baladesc. Baladele din acest ciclu au fost culese, publicate şi comentate de mari savanţi folclorişti. Romancierul Mihail Diaconescu ne-a dezvăluit faptul că în libretul său a introdus, la cererea expresă a domniei voastre, un fragment de baladă populară din ciclul Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Am aflat, de asemenea, că în oratoriu vor fi în mod sigur ecouri ale heterofoniilor noastre folclorice. Care este locul acestor heterofonii, în ansamblul opusului la care lucraţi?
Heterofonia este o situaţie de ordin sintactic-muzical, manifestă în folclor, şi conceptualizată de compozitorul Ştefan Niculescu încă de prin anii 60 ai secolului trecut. Aconceptual, ea poate fi identificată şi în unele opusuri enesciene. Însă heterofonia nu reprezintă un mod specific doar spaţiului folcloric românesc. Ea ţine în primul rând de o anumită fiziologie sau manieră a execuţiei instrumentale, în care pe suprafaţa unei linii de cânt evoluează simultan diferite moduri de exprimare, care variază în raport cu specificitatea de cântare la un instrument sau altul, între care şi vocea umană (purtătoare cel mai adesea şi de rostirea intonată a unui text literar). Din când în când, aceste melodii ca nişte variaţiuni expuse simultan, se întâlnesc la unison pe câte un sunet mai lung, care bornează un anumit moment din parcursul formal, de regulă cu funcţie pasager sau definitiv cadenţială. În ansamblu, heterofonia constituie un mod de dramatizare a cântului, printr-un anume fel de diversitate şi multiplicitate în unitate şi simultaneitate, comportând o valenţă de ordin cosmogonic.
Forma, respectiv genul oratoriului, este veche şi puternic reprezentată în istoria muzicii europene. Cronologic vorbind, a apărut la finele primei părţi a secolului al XVII-lea ca manifestare religioasă şi artistică de mare amploare, respectiv ca expresie a relaţiei cult-cultură. De altfel, oratoriile au fost şi sunt interpretate, fie în catedrale, fie în sălile de concert. Dacă am aminti aici doar nume de mari compozitori şi titluri de oratorii religioase sau laice din diverse culturi europene, am putea umple zeci de pagini. Nu pot totuşi să nu amintesc de „Mesia“ de Georg Friedrich Händel; „Oratoriul de Paşti“, „Oratoriul de Înălţare“ şi „Oratoriul de Crăciun“ de Johann Sebastian Bach; „Întoarcerea lui Tobias“ de Franz Joseph Haydn; „La Betulia liberata“ de Wolfgang Amadeus Mozart; „Copilăria Mântuitorului Hristos“ şi „Damnaţiunea lui Faust“ de Louis Hector Berlioz; „Oratoriul de Crăciun“ de Charles-Camille de Saint-Saëns. Ceea ce este monumental, dramatic, solemn, liric, patetic şi spiritual în oratoriu, ca formă muzicală, apare în aceste creaţii cu o înălţătoare forţă expresivă. Cum vă raportaţi la tezaurul european format din diversele oratorii create de-a lungul secolelor? Mai precis, care dintre oratoriile unor mari compozitori străini vă atrage mai mult? Şi de ce?
Îmi este greu să dau un răspuns edificator, tocmai pentru că nu mai sunt la vârsta cambrării natural-spontane după un model exterior, şi, pe de altă parte, oratoriul destinat concertului este mult mai liber în conceptualizare, faţă de rigorile canonice specifice unui oratoriu liturgic, disciplinativ. Mă aflu încă la faza de proiect, şi caut o perspectivă proprie, nu atât originală estetic, cât autentică artistic. Desigur, realizările şi soluţiile date de alţi autori, din alte vremuri şi locuri europene, nu-mi sunt străine, dar nu-mi propun ca această cunoaştere s-o vădesc într-un mod direct, doveditor, reperabil documentaristic. Sper însă la realizarea unei lucrări care să atingă acele culmi de expresivitate şi elan reliefabile în posibilitatea de experienţiere a omului contemporan, cel puţin de areal cultural românesc. Nu mă consider un creator de rang istoric, ci doar un interpret prin mijloacele compoziţiei muzicale, aflat într-un moment în care îşi poate asuma rostirea către un public mai profund şi, totodată, mai liber de reflexele prejudecăţilor; un public aflat pe calea către sinele lăuntric. Nu intenţionez, aşadar, să performez admirabil ca impresie colectivă, ci să mă pot adresa memorabil ca înţelegere personală. Nu caut să ofer lumii un model de vorbire simbolică, ca punere în vitrina de tip unison, ci un prilej de tăcere autentică, ca subtilă armonizare în laolaltă.
Activitatea dumneavoastră ca director artistic al Operei Naţionale Române din Bucureşti a marcat benefic, profund şi în variate moduri evoluţia acestei instituţii de mare prestigiu în ţară şi în străinătate. Repertoriul ei, pe care eu personal îl urmăresc de mult timp, include în mod firesc şi constant creaţii care se bucură de o mare popularitate. Ce credeţi despre ideea de accesibilitate în muzică? Vă adresez această întrebare, pentru că Arthur Honegger, de pildă, care a dat în oratoriul „Ioana dâArc pe rug“ (1933, prima reprezentaţie, 1935) o capodoperă lirică şi dramatică plină de elan religios, interpretată, de altfel, cu mare succes în diverse săli de concert din Europa, a afirmat, într-un mod clar, mai mult decât tranşant, că s-a străduit „să fie accesibil omului de pe stradă, dar în acelaşi timp să fie interesant şi pentru muzicieni“.
În calitatea de director artistic al Operei Naţionale Române (1997-1999), nu am avut atribuţii privind orientarea repertorială, aceasta fiind asumată de directorul general de atunci, dirijorul Răzvan Cernat. Pot să-mi revendic doar iniţiativa realizării unui studio dedicat operei de cameră contemporane, prin realizarea în premieră (organizatoric şi ca dirijor) a operei „Urmuzica“ de Sorin Lerescu, în 1998. Privitor la accesibilitate, consider compozitorul ca fiind şi un strateg al cum-ului estetic, prin aceea că, deşi intenţionează să ofere spre contemplare un model formal ideatic (un cum de a tace interpretativ în preajma operei), este nevoit de constituţia firii umane - căreia pe lângă intelect îi incumbă şi afectivul - să ofere şi un traseu de încântare, prin care noianul spontaneităţilor emoţionale să fie disciplinat (orientat teleologic), astfel încât energia acestora să fie convertită în sensul spiritualizării chipului lăuntric.
În tratatul pe care prozatorul şi esteticianul Mihail Diaconescu l-a intitulat „Teologia ortodoxă şi arta cuvântului“, „Introducere în teoria literaturii“, recent apărut, respectiv în volumul al treilea, găsim capitolul intitulat „Libretul“ (la pp. 124-131). Domnul Mihail Diaconescu porneşte aici de la „Dramma per musica“ din secolul al XVI-lea, trece în revistă evoluţia, adeseori stranie, nesigură, a libretului ca formă (specie, instituţie) a genului dramatic, indisolubil legată de arta sunetelor, acordă o atenţie specială modului cum Richard Wagner a conceput „drama muzicală“ şi ajunge la secţiunea „Autori de librete în cultura română“. După cunoştinţele mele, este pentru prima dată când un estetician român, respectiv un teoretician literar discută despre libret din perspective descriptive, tipologice, structuraliste şi comparatiste. În acelaşi timp, în tratatul pe care domnul Mihail Diaconescu l-a intitulat „Prelegeri de estetica Ortodoxiei“ (vol. I „Teologie şi estetică“; vol. II „Ipostazele artei“) apărut la Iaşi la Editura Doxologia, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, tratat care se bucură de o atenţie specială din partea teologilor, filosofilor, artiştilor plastici, scriitorilor, compozitorilor, muzicologilor, dar şi a marelui public, se vorbeşte despre sinteza artelor contemporane în diverse tipuri de creaţie. De altfel, tratatul „Prelegeri de estetica Ortodoxiei“ a fost distins cu Premiul „Mircea Florian“ pentru Filosofie al Academiei Române. Cunosc faptul că romancierul Mihail Diaconescu a lucrat două variante ale libretului pentru oratoriul „Constantin Brâncoveanu, O jertfă românească“. Chiar domnia sa mi-a relatat acest fapt... Prima variantă a fost modificată, completată şi ameliorată în funcţie de exigenţele foarte precise ale compozitorului George Balint. Domnul Mihail Diaconescu vorbeşte în tratatul său de caracterul subordonat, respectiv ilustrativ al libretului în raport cu exigenţele compozitorilor. Vă rog să caracterizaţi colaborarea dumneavoastră cu romancierul Mihail Diaconescu!
Dintru început, colaborarea cu domnul Mihail Diaconescu a pornit sub semnul unei veritabile întâlniri - onorante şi fructuoase pentru mine -, în al cărei ethos libretul s-a conturat deosebit de clar şi judicios adecvat intenţiilor mele. Desigur, este vorba de un proces, căci o definitivă şlefuire va fi aproape totodată cu finalizarea propriu-zisă a muzicii, conceperea libretului fiind parte integrată demersului componistic, în secvenţe care uneori preced, alteori succed faptului compoziţional exclusiv muzical. Dar această bună înţelegere întru coparticiparea la acelaşi deziderat artistic vine şi din faptul că, dincolo de graniţele unei personalităţi de mare anvergură intelectuală şi vibraţie idealist-umanistă, persoana omului Mihail Diaconescu este caracterizată de o profundă deschidere sufletească, armonizând printr-o firească şi creştinească iubire. Sunt încântat să-l cunosc şi, în acelaşi timp, recunoscător pentru prietenia ce-mi poartă. Nădăjduiesc şi mă rog ca Bunul Dumnezeu să ne ajute. (Sebastian Mureşanu)