Un preot de altădată
Preotul iconom stavrofor Neculai Carp s-a născut la 11 august 1906, în comuna Schineni, judeţul Tutova, din părinţi agricultori. A urmat şcoala primară din satul natal între anii 1912 şi 1919, apoi Seminarul Teologic din Ismail în perioada 1919-1927 şi Facultatea de Teologie din Chişinău între anii 1929 şi 1934. În anul 1927, a fost repartizat în Parohia Hrăniceni, din comuna Cârja, judeţul Tutova, unde s-a căsătorit, în acelaşi an, cu învăţătoarea localnică Elena Sârbu, cu care a avut trei copii. Aici, a slujit până în anul 1992, când s-a mutat la Ploieşti, unde a fost slujitor la Biserica Maica Precista până la 3 august 2005, ziua în care a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în curtea bisericii.
Aducerile-aminte ale copilăriei mi-au fixat pentru totdeauna în memorie locuri sfinte şi oameni dragi, dar la fel de bine pot spune şi invers; alături de părinţi, sfinţii mei, reînvie mereu amintirea unei făpturi de o bunătate şi o blândeţe dumnezeiască, care vreme de 65 de ani a fost una cu comunitatea satului în care m-am născut: preotul Neculai Carp.
Viaţa lui a cunoscut lipsuri, drame şi nenorociri; băiat sărac, a rămas orfan de la vârsta de 11 ani, când tatăl său a căzut în bătălia de la Mărăşeşti din august 1917. Şi-a căutat drumul în viaţă într-o lume în care a răzbătut cu mare greutate mai mult de unul singur, punându-şi toată nădejdea în mâinile lui Dumnezeu. A îndurat nevoi peste nevoi, ororile războaielor, refugiul la sute de kilometri şi întoarcerea la casa pe care a regăsit-o pustiită, distrugerile cutremurelor şi pierderea celor dragi. Dar, peste toate, i-a fost dat să cunoască şi bucuria fără egal a mântuirii prin iubire; omul acesta a dăruit în fiecare zi semenilor săi iubirea care alină, iubirea ce vindecă, pe care a primit-o înapoi cu asupra de măsură. Şi astăzi, după aproape trei decenii de la ultima sa slujbă în sat, bătrânii îl pomenesc cu evlavie ca pe un sfânt.
Îl văd şi îl aud aievea şi acum, de parcă ar fi, ca atunci, lângă mine; iarnă, vară, străbătea pe jos kilometrii care despart cele două biserici la care a slujit ani buni, oprindu-se adesea în dreptul porţii noastre pentru a mă căuta cu privirea şi a mă mângâia pe creştet. De fiecare dată, primeam atingerea lui ca pe o binecuvântare, glasul său tămăduitor avea ecoul cântărilor îngereşti, iar chipul lui blând părea coborât din icoană.
A fost făcut să fie preot; nicicând acest cuvânt nu a rezonat mai mult în inima mea cu „părinte” decât în întruchiparea milosteniei din acest om blajin. Îl opreau în drumurile lui neistovite oameni sărmani sau neputincioşi, dezmoşteniţi ai sorţii, suflete chinuite sau îndurerate, ca şi enoriaşi care nu voiau decât să asculte rostirea lui smerită. Pentru toţi avea timp şi îngăduinţă, fiecăruia îi vorbea pe limba inimii lui şi pe toţi îi întărea printr-un har meşteşugit numai de el ştiut.
A botezat, cununat şi înmormântat generaţii întregi de localnici; dar, mai presus de toate, a tămăduit suflete, a îndreptat moravuri şi a ocrotit destine.
A slujit cât o viaţă de om; iar înţelesul primar al acestui cuvânt şi-a aflat în preotul Neculai Carp cel mai vrednic truditor, căci a sluji înseamnă, întâi de toate, a munci pentru alţii.
A trăit aproape un veac; iar viaţa lui a fost, de la un capăt la altul, dăruire, pildă şi credinţă. Ca în cântecul cu care obişnuia să-şi sfârşească Liturghiile:
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu,
Oricât va fi de greu necazul meu,
Oricât voi suferi, cântarea mea va fi:
„Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”.
Pe-ntortocheate căi dac-aş umbla
Şi-o piatră căpătâi dac-aş avea,
Oricât voi suferi, cântarea mea va fi:
„Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”.