Un semn greu de înțeles

Un articol de: Pr. Paul Siladi - 24 Mai 2017

Avva Kopris este unul dintre Bătrânii făcători de minuni ai deșertului, dar Patericul nu insistă câtuși de puțin asupra acestei caracteristici. De altfel, se poate observa o constantă rezervă față de minuni, care merge până la ignorarea lor completă în anumite situații ori biografii. În cazul lui Kopris, ascetul pomenit de Biserică în 9 iulie, dacă nu am avea alte informații cu privire la personalitatea sa în afara apoftegmelor din Pateric, probabil că nici nu am putea bănui dimensiunea sa harismatică.

În schimb, Patericul, o colecție de istorisiri fundamentale despre echilibru și principiile duhov­nicești, insistă mai mult pe alte aspecte definitorii ale bătrânului Kopris: răbdarea durerii, a suferinței și smerenia cu discernământ. De fapt primele două apoftegme tocmai despre răbdarea sfințeniei vorbesc. Avva Kopris zicea: „Fericit cine îndură chinurile cu bucurie”. Iar afir­mația aceasta îi aparține tocmai celui despre care se zicea că „ajunsese la o asemenea [sfin­țenie] încât, bolnav fiind și la pat, mulțumea lui Dumnezeu și continua să își înfrâneze propria voință”.
Chiar în miezul existenței omenești se găsește taina suferinței, absolut inevitabilă, împletită intim în toate fibrele ființei. Din mijlocul durerii, în iminența ei sau după ce tensiunea suferinței s-a mai domolit, întrebările pe care ea le ridică rămân aceleași. De ce există suferință? Iar dacă ea este de neocolit, ce putem face cu ea. Părintele Zaharia Zaharou spunea: „Dumnezeu Însuși Și-a arătat dragostea pentru noi prin Pătimirea Fiului Său […] Și nouă ne este dată cinstea, dacă suntem cu adevărat aleși de Dumnezeu, să ne arătăm dragostea și recunoștința față de El prin suferință”.

Suferința este, așadar, și ea un semn al purtării de grijă a lui Dumnezeu. Un semn neînțeles, greu de citit, încărcat de tensiune. Suferința este adesea un semn al alegerii de către Dumnezeu. Bătrânii asceți ai deșertului primesc suferința ca pe o binecuvântare și un privilegiu și de aceea o trăiesc cu bucurie și recunoștință. Dar pentru a ajunge aici este nevoie de pocăință, de un efort permanent de schimbare a minții, de dobândire a minții lui Hristos. În acest efort, cu o bună așezare interioară, suferința așa cum este trăită de Părinți devine o energie care te împinge către Dumnezeu.

Această suferință nu este niciodată goală. Hristos este cu adevărat iubitor de oameni și e prezent în mijlocul durerii, al suferinței, al singurătății celei mai grele și mai împovărătoare. Acolo Îl trăiesc asceții. Suferința lor nu este durere goală, nu este încleștare încrâncenată, ci este doar una dintre căile prin care se lasă cu totul în mâinile lui Dumnezeu, de la care învață să primească totul ca pe un dar.

Este marea lecție a Bătrânilor din deșert. O lecție care poate că niciodată nu este învățată până la capăt și care se cere luată mereu de la început. La fel cum durerea este de fiecare dată nouă și proaspătă, la fel și integrarea ei în rugăciune, ca motor al pocă­inței, necesită un efort continuu, în brațele mângâietoare ale Duhului Sfânt.