Un sfânt odrăslit în Cetatea Bucureștilor, pildă de slujire în toate vremurile (II)

După schimbarea călugărilor greci de la mănăstirile închinate, Sfântul Grigorie Dascălul a intrat în conflict atât cu Poarta, care îi susținea pentru anumite daruri, primind mereu plângeri de fermitatea pe care o avusese mitropolitul, dar și de la autorită­țile ruse, care în vremea respectivă s-au amestecat mult în treburile Țării Românești.

Prin urmare, mitropolitul a trebuit să lupte și cu unii, și cu alții, schimbând egumenii, străduindu-se să repare unele biserici și mănăstiri și arătând grijă pentru educarea tinerilor, mai ales a celor proveniți din familii nevoiașe. Atât la București, cât și în celelalte eparhii sufragane, a stăruit să se înființeze școli, în primul rând seminariile teologice, pentru care a emis și o hotărâre, pusă în practică după moartea lui, prin care s-au înființat la București și în celelalte trei eparhii sufragane seminarii, dar și foarte multe școli, sfătuind pe preoți, stareți și oamenii cu dare de mână să plătească profesori pentru a-i lumina pe tinerii dornici de învățătură.

De asemenea, a plătit o mare parte din datoriile pe care Mitropolia Ungrovlahiei le avea în momentul când a fost el aşezat în scaunul mitropolitan.

În anul 1834, cu puțin timp înainte de moartea sa, a început un amplu șantier de restaurare a Catedralei Mitropolitane, Catedrala Patriarhală istorică de astăzi, de pe Dealul Patriarhiei, spunându-le ucenicilor: „Chiar dacă eu nu o voi termina, o vor termina urmașii mei” (intuind că nu va apuca să vadă această lucrare finalizată).

Așadar, s-a străduit pentru cuvintele Sfinților Părinți, pentru refacerea mănăstirilor, monumente istorice, pentru luminarea tinerilor care aveau să slujească la Sfântul Altar, dar și a copiilor din familiile sărace.

În vremea aceea, în Muntenia erau foarte multe localități care nu aveau preoți și biserici, oamenii mergeau când și când la marile sărbători în satele boie­rești, unde exista un locaș de cult. În toate satele unde erau cel puțin 50 de gospodării, Grigorie Dascălul a trimis câte un preot, iar unde erau mai multe familii numea al doilea și al treilea preot pentru ca poporul să nu rămână în întuneric, după cum și spunea adeseori, urmând cuvântul Scripturii.

A trecut însă și prin mari încercări. În urma complotului pe care mulți egumeni greci l-au făcut împotriva lui, mitropolitul a fost exilat. Astfel, a petrecut, din cei aproape 11 ani de păstorire, 4 ani, 6 luni și 11 zile în exil, adică vreo trei ani la Chișinău, unde autoritățile ruse l-au trimis, aproape un an, la Buzău și 4-5 luni, înainte de a-și recăpăta tronul chiriarhal, la Mănăstirea Căl­dă­rușani, de unde generalul Kiseleff l-a și readus la slujirea sa de Mitropolit al Ungrovlahiei, în 1834. A înțeles că toate sunt de la Dumnezeu și din exil a trimis celui care purta de grijă eparhiei, dar și colaboratorilor săi, mai multe epistole prin care îi îndruma ce trebuie să facă.

De asemenea, s-a rugat mereu pentru poporul cel credincios din eparhia care îi fusese încredințată. Când se întorcea către București, la Buzău i s-a cerut demisia de către auto­ritățile rusești care ocupaseră atunci Bucureștiul și zona. El le-a spus: „Am primit o eparhie cum am primit și un suflet, când îmi voi da sufletul, atunci voi încredința și eparhia pe care am primit-o.“

A fost un om al smereniei totale, virtute care l-a și înălțat, și ajutat să treacă prin încercările grele ale vieții.

După trecerea spre Împărăţia cerurilor, în ziua de 24 iunie 1834 a fost îngropat lângă Catedrala Mitropolitană din Bucu­rești, undeva aproape de Sfântul Altar.

Ucenicii l-au întrebat dacă ar vrea să fie îngropat în pridvor sau într-un alt loc, iar el le-a spus: „Îngropați-mă afară, sub streașină, pentru ca picăturile de ploaie să îmi spele numele și păcatele”.

Aceleași cuvinte inspirate din testamentul său le regăsim și la marii mitropoliți ai Moldovei Veniamin Costache și Sfântul Iosif Naniescu, cu­noscuți ca ierarhi filocalici ai lucrării faptelor bune. Au râvnit aceeași smerenie ca și a Sfântului Grigorie Dascălul, și unul, și altul cerând să fie îngropați sub streașina bisericii, unul la Slatina mai întâi, iar celălalt la Catedrala din Iași, pe care o restaurase, după ce fusese părăsită multă vreme.

Din viața Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul învățăm în primul rând smerenia autentică dobândită atât în casa pă­rinților săi, cât și în obștea Mănăstirii Neamț, unde s-a format în tinerețe. Ani îndelungați în ascultare, rugăciune și smerenie, Grigorie Dascălul a învățat atât din tainele vieții monahale, cât și din scrierile marilor Pă­rinți ai Bisericii, pe care le-a tradus. Cântările Bisericii, așa cum am auzit la slujba Sfântului Grigorie Dascălul, îl numesc un alt Ioan Gură de Aur, pentru că s-a inspirat mult din cuvântările acestuia, pe care l-a iubit și a avut, oarecum, aceleași încercări în păstorirea lui ca și marele ierarh de la Constantinopol.

A fost, de asemenea, un neobosit misionar. Deși a păstorit o perioadă scurtă, a arătat foarte mult curaj în slujirea Bisericii și devotament față de locul în care a păstorit. A rânduit stareți pământeni în locul celor greci și a dorit ca toate mănăstirile și bisericile din eparhie să aibă frumusețea care se cuvine întotdeauna locașului închinat lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Dascălul este considerat unul dintre cei mai mari ierarhi pe care i-a avut Mitropolia Munteniei și Dobrogei, iar unii istorici spun că a fost cel mai important al veacului al XIX-lea.

A fost în același timp iubitor de liniște și de viață monahală. Observăm în viața lui că Dumnezeu pe cei smeriți îi înalță, așa cum s-a întâmplat și în momentul când Grigorie Ghica avea să îl poftească la slujirea de Mitropolit al Ungrovlahiei.

Alegerea lui a fost semnul lucrării lui Dumnezeu în viața Bisericii.