Un simbol al Marii Uniri: Catedrala Încoronării de la Alba Iulia
Centenarul Marii Uniri este o veritabilă sărbătoare a națiunii române, dar și un moment de reflecție asupra ultimei sute de ani pe care România a parcurs-o. În același timp, Centenarul se prezintă și ca un prilej de a ne reaminti evenimentele decisive ale istoriei noastre și de a readuce în fața contemporaneității ca un act omagial oameni, fapte și locuri. Astăzi, facem o incursiune în istoria unui monument istoric, al unui simbol al națiunii noastre care se constituie ca un veritabil „Finis coronat opus” al jertfelor de pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial și al istoricelor acte ale unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Patria-mamă din 27 martie, 28 noiembrie și 1 decembrie 1918. Este vorba despre Catedrala Ortodoxă a Încoronării de la Alba Iulia.
În 1918, așa cum se cunoaște, s-a împlinit idealul național al acelei strălucite generații - Marea Unire. Anii care au urmat nu au fost ușori, pentru că urmele războiului și consecințele distructive ale acestuia nu s-au șters prea repede, iar refacerea economică, armonizarea legislativă, monetară au fost alți pași dificili, dar necesari pentru omogenizarea și unificarea reală a țării.
Curând, s-a simțit nevoia ca toată această uriașă zbatere a societății românești să fie încununată de o ceremonie măreață care să celebreze actele istorice ale Unirii din 1918. Așa s-a ajuns, la propunerea reginei Maria, la ideea de a se organiza o ceremonie religioasă și politică în scopul de a-i încorona la Alba Iulia pe Ferdinand și Maria ca regi ai României Întregite. Inițiativa reginei a fost pe placul tuturor și așa s-a creat, în iunie 1920, o comisie care să organizeze și să gestioneze o ceremonie de o astfel de amploare la care trebuiau să participe și numeroși invitați din străinătate. Sediul comisiei a fost stabilit în Palatul Ministerului Lucrărilor Publice din București, iar Anghel Saligny a primit această onoare de a coordona o comisie din care mai făceau parte nume precum Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Mitropolitul Miron Cristea, George Enescu, pictorii Costin Petrescu și Arthur Verona și arhitectul Victor G. Ștefănescu. Mitropolitul primat Miron Cristea a avut ca misiune în cadrul comisiei să întocmească un ceremonial religios, și nu numai, pentru procesiunea încoronării, acesta inspirându-se în munca sa după vechile tipice românești, dar și cele bizantine, rusești și austriece.
Pregătirea unui astfel de eveniment necesita eforturi susținute, un număr mare de oameni, un buget pe măsura ambiției proiectului, dar și executarea în regim de urgență a unor lucrări fără de care ceremonia nu putea avea loc.
Un mare arhitect, un mare istoric și un proiect monumental
Alegerea orașului încoronării a fost previzibilă și nu a fost contestată de nimeni. Orașul avea o uriașă încărcătură simbolică - Mihai Viteazul, 1 Decembrie 1918 și dispunea de o infrastructură care să permită afluența oamenilor care doreau să fie martori ai unui eveniment istoric și unic în același timp. Lipsea o biserică ortodoxă pe măsura importanței serbării. De aceea, s-a ajuns la concluzia că trebuie construită urgent o catedrală care să poată să răspundă exigențelor ceremoniei și care să rămână mărturie peste timp despre încoronare. Cel care a primit sarcina de a realiza proiectul Catedralei a fost arhitectul Victor G. Ștefănescu (1877-1950). Ștefănescu și-a făcut studiile de arhitectură la Paris, iar printre lucrările sale se numără: Palatul Artelor și Cercul Militar din București, fațadele și coloanele Gării de Nord - București.
După cum mărturisea arhitectul într-un articol publicat în acei ani pentru realizarea proiectului catedralei, s-a consultat cu Nicolae Iorga, acesta din urmă pledând pentru o clădire cu o simbolistică istorică. Așa a fost aleasă ca model biserica Mitropoliei din Târgoviște, iar locul, după cum mărturisea același arhitect, a fost ales „pe locul vechii bisericuțe a lui Mihai spre comemorarea înfăptuirii de veci a visului nostru secular”. Trebuie precizat că, la 1597, Mihai Viteazul a ctitorit aici o biserică dărâmată în 1713-1714 de către austrieci cu ocazia lucrărilor pentru amenajarea cetății de aici. În chip de mănăstire din secolul al XVI-lea se construia un complex de clădiri care erau menite să rămână ca loc de încoronare a domnilor țării, mai scria Victor Ștefănescu.
Construcția catedralei a început în 28 aprilie 1921, când a fost pusă și piatra de temelie, iar în permanență suveranii s-au interesat de stadiul realizării lucrărilor. Proiectul complexului de 750 m², cu o clopotniță în zona vestică de 58 de metri, a fost realizat de o societate din București - Întreprinderea Generală Tehnică -, aceasta fiind condusă de inginerii Tiberiu Eremia și Dumitru Marcu. La 1 decembrie 1921, construcția era finalizată, rămânând de executat pictura interioară, sarcină care a revenit unei echipe conduse de către pictorul Costin Petrescu. Pictura a fost realizată în stil neobizantin.
Edificiul care îmbină elemente de arhitectură ale stilurilor bizantin și brâncovenesc, dorind să glorifice reîntoarcerea la formele tradiționale românești, are formă de cruce greacă, lungime de 40 de metri și lățime de 18 metri. În pridvorul de la intrarea în biserică se află patru plăci de marmură care evocă o serie de evenimente semnificative ale luptei românilor ardeleni: Unirea de la 1600 a lui Mihai Viteazul, tipărirea în 1648 a Noului Testament de către Mitropolitul Simion Ștefan, suferințele martirice ale liderilor răscoalei țărănești de la 1784, refacerea unității spirituale și bisericești a românilor în 1948. Pe frescele bisericii, în pronaos se află chipurile lui Mihai Viteazul și doamnei Stanca, iar în naos, în nava centrală găsim portretele regelui Ferdinand și reginei Maria, iar în navele laterale, pe cele ale Mitropolitului primat Miron Cristea și Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan.
„Acolo nu a fost numai paradă, ci cult...”
Finalizarea lucrărilor catedralei în septembrie 1922 a fost urmată de sfințirea sa în 8 octombrie 1922. După ce această ultimă etapă a fost săvârșită, ceremonia încoronării, deja stabilită pentru ziua de 22 octombrie, putea fi realizată. Din păcate, intrigile, invidiile și politicianismul și-au făcut loc și cu această ocazie, pentru că Iuliu Maniu, liderul opoziției, nu a dorit ca guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu să fie aureolat și cu această realizare, de aceea unii dintre liderii politici au boicotat ceremonia. Pe de altă parte, reprezentanții Bisericii Catolice au blocat propunerea Mitropolitului Miron Cristea de ungere cu mir a suveranilor. Încoronarea a fost una cu mare fast, s-a oficiat slujba religioasă și s-a rostit rugăciunea pentru încoronare, în curtea catedralei, suveranii primind coroanele în uralele mulțimii și în salvele tunurilor.
Martor la ceremonie, cu lacrimi de bucurie, Episcopul Roman Ciorogariu a notat în jurnalul său derularea evenimentului: ,,În ziua Încoronării s-a desfășurat privirei omenești toată splendoarea unei țări care știe să se manifeste. Mie mi-a strălucit mai mult haina țărănească care acoperia inima de aur a poporului nostru. Acolo n-a fost numai paradă ci cult, cultul ce se săvârșia în biserică, unde sta un rege... și o regină, închinându-se cu evlavie înaintea Tronului ceresc. Acel „vrednic este” din biserică a fost răsunetul țării întregi... Și s-a desăvârșit unirea tuturor Românilor, proclamată la Alba Iulia, luptată de eroica armată română pe câmpul de luptă și încoronată la praznicul praznicelor naționale din Alba Iulia, în ziua de 15 Octomvrie, scrisă cu litere de aur în istoria neamului românesc”.