Vasile Voiculescu, piscul jertfei prin dragostea de semeni

Proeminenta creație și activitate a lui Vasile Voiculescu lasă impresia că se diminuează cronologic pe nedrept, când în substanță nu ar trebui să lipsească din nici un manual, fie de istorie, fie de limba și literatura română, fie chiar de medicină. Acest român neaoș, de o sensibilitate și generozitate prolifice, a reușit să atingă într-o viață de om performanțe uluitoare în multe domenii aparent fără vreo legătură.

Și tocmai de aceea Vasile Voiculescu poate fi lesne asociat cu geniul. A emulat structural pe profunzimea nea­mului nostru cu mult patriotism, jertfă de sine, cu dragoste necondi­țio­nată pentru neam și țară, pentru credință, tradiții și limbă. Fără a face abstracție totală de universalitate, a contribuit esențialmente la for­tificarea identității noastre națio­nale. Cu atât mai mult în perioadele ei de criză pe care poetul, medicul, redactorul radio, prozatorul, dar și deținutul politic Vasile Voiculescu le-a traversat în cele mai complicate teatre de operații ale spațiului românesc de secol 20.

Geniul este de la Dumnezeu

A venit pe lume în ziua de 13 octombrie 1884 la Pârscov, jud. Buzău, într-o familie de oameni credincioși și gospodari, „comersanți” cu oarecare pământuri și avere. Dețineau acareturi, grajduri pentru animale, casă pentru argați, având posibilități pentru a-și susține copiii în școli. Tatăl său pe nume Costache Voicu și-a schimbat ulterior numele în Voiculescu.

Mama sa, Sultana, dar și cele cinci surori mai mari au contribuit la educația și formarea dintru început a lui Vasile, insuflându-i dragostea pentru Dumnezeu (mama) și pentru litere (surorile care mergeau deja la școală). Sub aceste auspicii, încă de la începutul vieții a avut toate premisele pentru a-și cultiva sufletul în dragostea de Dumnezeu și de slove. Iată ce mărturisea mai târziu: „La vârsta de cinci ani citeam destul de bine. În clasele primare știam poeziile lui Alecsandri pe de rost. Tot așa, Anton Pann, care era foarte mult citit în satul nostru”.

La vârsta de șase ani Vasile a fost înscris la școala din Pleșcoi, unde a terminat primul an obținând premiul I cu coroniță. A finalizat clasele primare și gimnaziale la Pensionul de băieți „Rășcanu” din Buzău. Pentru copilul Vasile Voiculescu a fost o perioadă dificilă, dezrădăcinat timpuriu de familia pe care o iubea atât de mult și de unde primea toată atenția. Drept mărturie: pe când a fost vizitat de mama sa la internatul din Buzău, la plecare, fără să bănuiască nimeni, Vasile s-a agățat de trăsură și s-a ascuns sub scândurile din spate. L-au găsit abia la Pârscov, la casa părintească, după care tânjea atât de mult.

Primii doi ani liceali i-a făcut la Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău. Apoi s-a mutat la Liceul „Gh. Lazăr” din București. Două dintre surorile mai mari erau deja căsătorite în capitală și au insistat ca Vasile să se mute la această școală de prestigiu. După bacalaureat s-a înscris la Facultatea de Litere. Citise deja foarte mult și devenise un mare pasionat de literatură.

Debutul literar și medical

Surorile nu au fost de acord atunci când Vasile s-a înscris la Facultatea de Litere și au insistat să urmeze Medicina. Temându-se să nu piardă susținerea lor, tânărul Vasile Voiculescu s-a înscris în următorul an la Facultatea de Medicină. A încercat să ducă în paralel ambele facultăți, însă nu a reușit, terminând-o doar pe a doua, pe care a urmat-o între anii 1903 şi 1909. Aici a cunoscut-o și pe viitoarea soție, Marioara Mitescu. Provenea dintr-o familie modestă, însă avea să-l susțină de fiecare dată pentru a-și putea desfășura bogata activitate. În anul 1910 s-au căsătorit la Pârscov, iar slujba religioasă a avut loc la Mănăstirea Ciolanu. Tot în anul 1910 Vasile Voiculescu și-a susținut teza de doctorat în chirurgie, însă s-a specializat în medicină internă și epidemiologie.

Debutul literar a avut loc în martie 1912 în revista Convorbiri literare cu poezia „Dorul”, semnată cu ini­ția­lele V.V. În perioada de început a fost influențat major de Vasile Alecsandri și de curentul sămănătorist. Primul volum, intitulat simplu „Poezii”, i-a fost publicat într-un tiraj de 600 de exemplare la Editura Poporul în anul 1916, pe când avea 32 de ani.

Inițial a fost medic „de plasă”, fiind trimis în mediul rural, oriunde era nevoie de un medic. Însă în anul 1913 a fost mobilizat pentru prima dată ca medic militar în Bulgaria, participând la Ultimul Război Balcanic. A fost medaliat chiar de regele Carol I cu medalia „Avântul țării”.

Din anul 1916 s-a mutat la Bârlad împreună cu familia - aveau deja 4 copii. Aici Vasile Voiculescu a condus mai multe spitale în calitate de medic militar. În primă etapă a îngrijit răniții războiului, mai apoi și cazurile de tifos și de alte boli infecțioase.

Creația literară și editorială

Câtă vreme s-a aflat la Bârlad nu a încetat nicicum activitatea literară, compunând o seamă de poezii patriotice. Aici l-a cunoscut pe Alexandru Vlahuță, în a cărui casă mergea frecvent și unde a întâlnit importanți scriitori ai vremii. La Bârlad îi apare volumul „În Țara Zimbrului și alte poezii” și lansează revista „Florile dalbe” alături de G. Tutoveanu, T. Pamfile și M. Lungeanu. Alte volume de poezii ale sale sunt: Destin, Pârga, Urcuș, Întrezăriri, Poeme cu îngeri, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare - un total de 90 de sonete pe care Vasile Voiculescu avea să le numeroteze în continuarea celor ale lui William Shakespeare, începând cu nr. 155.

Nu este de neglijat totodată proza lui V. Voiculescu extrem de consistentă. De menționat ar fi: Taina gorunului, Viscolul, Zahei Orbul, În mijlocul lupilor, Schimnicul, Revolta dobitoacelor, Lipitoarea, Ispitele părintelui Evtichie, Sacul cu cartofi, Prin munți, Alcyon și Diavolul alb, Amintiri despre pescuit, Căprioara din vis, Copacul lui Iuda, Capul de zimbru, File rupte etc.

După ce s-a mutat la București a avut o bogată activitate editorială, publicând numeroase articole, dar și ca redactor la Radio România, unde a alcătuit rubrici medicale zilnice și emisiuni literare săptămânale vreme de 15 ani. A primit ca invitați un număr impresionant de poeți și scriitori, fără a face diferențe. Era extrem de deschis atât cu debutanții, cât și cu cei consacrați, chiar dacă nu se afla cu toți în asentiment. Nici activitatea medicală nu a fost una pe care să o fi neglijat la București. Era mereu pus pe fapte bune. Nu exista o zi în care să nu încerce să-i ajute pe cei suferinzi. Pe mulți dintre ei îi vizita la domiciliu. Nu degeaba a fost numit de unii „doctor fără de arginți”. Niciodată nu accepta vreun cât de mic dar. „Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care știa să o arate oricui”, afirma dr. Constantin Daniel, prieten și coleg apropiat. Străbătea fără efort toate periferiile Bucureștiului, având mereu același gând: „Haide să facem o faptă bună!”

Condamnarea și ultimii ani

Din anul 1945 a început să frecventeze grupul spiritual creștin-ortodox „Rugul Aprins”, ce îi avea ca lideri-fondatori pe Sandu Tudor și pe părintele Ivan Culîghin (preot rus refugiat de la Mănăstirea Optina). Aici a dobândit Rugăciunea inimii, care avea să-i fie respirație și inspirație în anii grei de temniță. Pentru că a ținut legătura, chiar și după desființarea „Rugului Aprins”, cu anumiți membri precum părintele Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Andrei Scrima și alții, a fost arestat în 5 august 1958 și condamnat de Tribunalul Militar Regiunea a II-a pentru „uneltire” cf. art. 209 C.P. la 5 ani temniță grea, prin sentința nr. 499/ 1959.

Și-a petrecut restul anului 1958 și începutul anului 1959 la Fortul 13 Jilava, închisoare de tranzit, iar în data de 5 martie 1959 a fost depus la Aiud. De aici, doctorul fără de arginți avea să se elibereze în data de 28 aprilie 1962, pe targă, ca un supraviețuitor al celui mai ticălos regim născocit vreodată, purtând un pulover cârpit cu petice de pătură. În loc de pantaloni purta un soi de burlane de lână. Camarazii săi de suferință i-au încropit din sârmă pulovere deșirate și ce mai găsiseră prin curtea penitenciarului, „ceva haine mai ca lumea”.

Marele poet și medic recunoscut chiar de rege a mai trăit după eliberare aproximativ un an, pe care l-a dus într-o sărăcie lucie, înconjurat de cărți. Neavând bani pentru a se încălzi cu lemne, întru-un soi mut de ultim protest, și-a îmbrăcat complet soba cu cărți. Ne-a părăsit în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. În anul 1993 a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.