Un tânăr ierarh mărturisitor

Evanghelia pe care Sfinții Părinți ai Bisericii au rânduit‑o spre a fi citită la praznicele Sfinților Ierarhi așază înainte ochilor noștri sufletești chipul Păstorului cel bun. Prin excelență, Păstorul Cel bun Care Își dă viața pentru oile Sale este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a venit în lume nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel; El este Cel Care a căutat oaia cea pierdută, a ridicat‑o pe umeri și S‑a bucurat mai mult pentru aflarea ei decât pentru statornicia celor nouăzeci și nouă rămase în staul. Această bucurie nu se aseamănă cu nimic din bucuriile lumii acesteia, pentru că izvorăște din adâncul iubirii nesfârșite.

Însă, de‑a lungul istoriei Bisericii, au existat și numeroși iconomi ai Tainelor și îndrumători ai turmei cuvântătoare care, indiferent de locul în care au slujit, au fost numiți „păstori buni”. Ei au fost lumini aprinse în timpuri întunecate, făclii care au arătat drumul spre Cer celor rătăciți. Desigur, nici unul dintre ei nu ar fi putut să ajungă, în chip desăvârșit, la măsura Marelui Păstor al păstorilor, a Celui Care ne‑a răscumpărat pe noi cu scump și cu sfânt Sângele Său. Și totuși, prin viață, prin jertfă și prin statornicie, unii au ajuns să reflecte, pe cât este cu putință omului, lumina acestui chip dumnezeiesc. Atunci când le privim cu evlavie, chipurile acestor sfinți ne ridică și pe noi din pragul înjosirii noastre.

La pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Elefterie, ierarh al Bisericii din veacul al II‑lea, trăitor în urmă cu aproape 1.850 de ani, suntem chemați cu toții, deopotrivă slujitori și credincioși ai Bisericii, să medităm la tema Păstorului cel bun și la întruchiparea acestei taine în viața Sfântului Elefterie. Adâncirea în aceste înțelesuri ne cere tăcere lăuntrică și inimă deschisă, căci numai astfel putem pricepe ce înseamnă să fii păstor într‑o vreme în care a fi creștin însemna a‑ți pune viața în cumpănă.

Mai întâi de toate, perioada în care a trăit, a copilărit și mai apoi a slujit Biserica a fost marcată de grele și îndelungate încercări, fiind epoca unor persecuții care au durat mai bine de două veacuri și jumătate. Prigonirile de atunci au fost cumplite. Cruzimea acelor torturi depășea orice măsură omenească, iar puterea întunericului părea că biruiește pretutindeni. Marele Sinaxar Constantinopolitan, care a păstrat viața Sfântului Elefterie, precum și alte scrieri vechi, dau mărturie despre pătimirea unor chinuri îngrozitoare, numite în limbajul epocii „munci foarte grele” - suferințe pe care noi, cei de astăzi, cu greu le‑am putea înțelege, darămite îndura cu mintea și cu trupul, așa cum le‑a purtat acest tânăr mucenic. Și totuși, el n‑a cedat, n‑a tăgăduit.

În acei ani de persecuție necruțătoare, Elefterie a rămas orfan de tată. Trista pierdere i‑a marcat copilăria, dar, prin rânduiala lui Dumnezeu, l‑a apropiat și mai mult de Părintele ceresc. Tatăl său fusese o persoană de seamă, iar mama lui, numită Antia sau Evantia, cultiva o credință profundă și vie. Numele ei, Antia, înseamnă în limba greacă „floare”, sau Evantia, „floarea cea bună, cea frumoasă” și, într‑adevăr, ea a fost o floare a credinței care a înflorit în sufletul copilului ei roadele cele mai alese. Ea a fost cea care i‑a sădit copilului, încă din primii ani ai vieții, dragostea față de învățătura creștină. Îl învăța rugăciunile în taină, îi vorbea despre Hristos cu glas șoptit, căci și zidurile puteau avea urechi în acele timpuri de teroare. A fi creștin în acea vreme însemna să trăiești în fiecare zi sub amenințarea morții. Atunci când erau descoperiți sau denunțați de rude, de vecini, de prieteni sau de dușmani, creștinii erau îndată întemnițați, supuși unor procese grăbite, aproape întotdeauna nedrepte, și condamnați la moarte. Tribunalele acelei epoci nu căutau adevărul, ci doar confirmarea acuzației, iar sentința era scrisă dinainte.

Chiar și moartea avea grade de cruzime. Cea mai ușoară, numită și „moartea bună”, era decapitarea. Însă, pentru mulți dintre creștini, chinurile se întindeau pe zile sau chiar săptămâni și luni întregi. Trupurile lor erau sfâșiate, oasele zdrobite, iar sufletele lor se înălțau din mijlocul acestor cumplite pătimiri ca tămâia curată spre cer. Așa a fost și în cazul Sfântului Elefterie. El a fost martirizat, am putea spune, în mai multe etape distincte: mai întâi, îndată după ce a fost adus înaintea autorităților vremii; apoi, după o perioadă de refugiu în munți, iar în cele din urmă, odată cu mărturisirea și unirea sa deplină cu Hristos, în urma morții prin decapitare. Fiecare etapă a fost o treaptă spre cununa slavei veșnice, o nouă încercare prin care Dumnezeu l‑a întărit și l‑a pregătit pentru bucuria fără de sfârșit.

Mama acestui martir a fost, la rândul ei, muceniță, arătând cu prețul propriei vieți adevărata dragoste a unei mame creștine, model pentru familiile credincioase. Iubirea ei nu s‑a oprit în pragul morții, ci l‑a urmat pe fiul ei până dincolo de mormânt, unind cele două inimi într‑o jertfă comună.

După ce primise din fragedă vârstă o educație creștină profundă, Elefterie a fost remarcat de Episcopul Romei. Aproape toți episcopii Romei din prima perioadă a Bisericii au fost trecuți în rândul sfinților: unii fiind martiri, alții mari învățători, teologi și misionari plini de râvnă pentru vestirea Evangheliei. Într‑un asemenea context a fost remarcat și copilul Elefterie. Ochiul păstoresc al episcopului vedea dincolo de vârsta fragedă, recunoscând în acest copil un vas ales pentru slujirea Domnului.

Întâlnim și astăzi, în multe biserici, copii cu dragoste sinceră față de slujbele sfinte, de rugăciune și de slujirea Altarului. Există o parohie unde, de la numirea unui preot tânăr, aproximativ cincisprezece copii de vârste diferite au început să vină duminică de duminică la biserică, iar unii dintre ei s‑au înscris la Seminarul Teologic. Așa se întâmplă atunci când există vocație, educație și exemplu viu. Când copiii văd în slujitor o flacără aprinsă, se aprind și ei de la lumina acestuia. Din viața Sfântului Elefterie înțelegem că și el a fost un astfel de copil ales.

În ceea ce privește Episcopul Romei care l‑a hirotonit, unii cercetători spun că a fost Anichit, alții Anaclet; numele lor sunt asemănătoare, iar perioadele păstoririi lor au fost foarte apropiate. Unii istorici îi datează viața și slujirea Sfântului Elefterie în vremea lui Anichit, alții puțin mai târziu, din dorința de a păstra o cât mai mare exactitate cronologică, raportându‑se la domniile împăraților și la succesiunea episcopilor. Cronologia lumească poate rămâne nesigură, dar roadele duhovnicești ale vieții lui sunt neîndoielnice. Însă, dincolo de timpul pământesc, mult mai vrednică de laudă este râvna față de cele cerești a acestui tânăr, care la 15 ani a devenit diacon, la 18 ani preot și la doar 20 de ani episcop. O ascensiune atât de rapidă nu era rodul ambiției, ci al harului vădit care lucra în el.

Astfel de cazuri sunt extrem de rare. Fără îndoială, Sfântul Elefterie a avut calități cu totul deosebite, de vreme ce Episcopul Romei - o persoană de mare autoritate și influență - a hotărât o ridicare atât de timpurie în treapta preoțească. Trebuie să fi văzut în el ceva ce depășea măsura obișnuită, o maturitate duhovnicească care nu se potrivea cu numărul anilor săi. Mai târziu, începând cu veacul al IV‑lea și până spre sfârșitul veacului al VII‑lea, s‑a statornicit în Biserică rânduiala potrivit căreia nimeni nu mai putea fi hirotonit la asemenea vârste fragede. Înțelepciunea Sfinților Părinți a văzut că, în timpuri mai liniștite, tinerețea avea nevoie de mai multă osteneală pentru deprinderea rânduielilor și de coacere, de adâncire treptată în tainele credinței, prin studiul cuvintelor Sfintei Evanghelii și al marilor opere teologice ale Bisericii.

Au existat perioade, până la împăratul Iustinian, când, printr‑o novelă, se hotăra ca episcopul să fie hirotonit cel mai devreme la vârsta de 35 de ani, iar alte reglementări prevedeau chiar împlinirea vârstei de 50 de ani. Pentru diaconi și preoți se impunea vârsta de 25 sau 30 de ani, iar hotărârile bisericești ulterioare nu îngăduiau nici măcar hirotesia întru ipodiacon a unui tânăr sub 20 de ani. Hirotonia atât de timpurie a Sfântului Elefterie confirmă, așadar, o trăire excepțională și o dorință arzătoare de slujire a Bisericii.

El a devenit episcop al regiunii Iliric, un teritoriu vast care cuprindea părți din Dalmația, Grecia și Albania de astăzi. Creștinii de acolo, de curând născuți în Duh și în credința Evangheliei, aveau nevoie de un păstor pe măsura râvnei lor. Și Dumnezeu le‑a trimis un ierarh tânăr la chip, dar bătrân la suflet, care știa să‑i lumineze și să‑i întărească în credință. Prezența tânărului Episcop Elefterie în Iliric a atras însă atenția autorităților imperiale.

Împăratul - fie că a fost Adrian, fie Antonin cel Pios, numit și Evlaviosul - a trimis un înalt dregător, pe nume Felix, cu misiunea de a‑l aresta pe episcop. Creștinii acelor vremuri se adunau de obicei noaptea pe ascuns în catacombe, unde săvârșeau Sfânta Liturghie, neavând libertatea de a construi biserici sau de a se întâlni în locuri publice. În tăcerea nopții, sub pământ, ridicau rugăciuni către cer, iar cântările lor sfinte răsunau tainic printre mormintele martirilor. Ajuns în locul unde predica Elefterie, Felix a fost cucerit de frumusețea și puterea cuvintelor lui, încât din prigonitor avea să devină ucenic. Învățături ca ale acestui tânăr episcop n‑ar fi izvorât din gura unui om obișnuit, ci doar din inima unui om în care Se odihnea Duhul Sfânt, și Felix a simțit aceasta.

La fel s‑a întâmplat și cu un alt demnitar, întâlnit de Sfântul Elefterie în vremea ultimei persecuții, cu numele Coremon. Amândoi, din înalți dregători imperiali s‑au convertit la creștinism - un fapt rar și tulburător pentru acea vreme. Felix însuși a mărturisit că dragostea propovăduitorului Evangheliei l‑a cutremurat și că, după ce i‑a ascultat cuvintele, a devenit creștin. Faima Sfântului Elefterie trecuse deja dincolo de hotarele regiunii în care slujea.

În cele din urmă, a fost dus înaintea stăpânitorilor și silit să se lepede de credința sa. Deși tânăr, poate socotit de unii nepregătit pentru chinuri atât de grele, el nu a cedat sub nici o formă. Amenințările celor care aveau putere asupra vieții lui nu l‑au înfrânt, iar în toate suferințele la care a fost supus a ieșit biruitor. Fiecare lovitură primită era o nouă mărturisire, fiecare rană devenea o pecete a credinței lui. În mod firesc, un om care ar fi trecut prin asemenea torturi nu ar fi scăpat cu viață.

După primul val al acestor încercări, Sfântul Elefterie s‑a retras pentru o vreme într‑un munte din apropierea cetății. Acolo se ruga, cânta, slujea și avea îngeri împreună cu el. Fiarele pădurii, prin firea lor sălbatice și neîmblânzite, îi slujeau în chip minunat. Văzând acestea, niște vânători l‑au pârât ighemonului, guvernatorul regiunii, după cum ne spun vechile scrieri. Astfel, a fost adus pentru a doua oară înaintea judecății.

Aceeași tărie, aceeași râvnă pentru cuvintele Evangheliei, aceeași statornicie l‑au caracterizat până la capăt. Nu s‑a plecat, nu s‑a îndoit, nu și‑a schimbat cuvântul - pentru că nu era cuvântul înțelepciunii lui omenești, ci Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl mărturisea. În cele din urmă, împăratul a poruncit decapitarea lui. Așa s‑au sfârșit zilele Sfântului Elefterie, fericitul Episcop al Iliricului, păstor bun care și‑a pus viața pentru turma sa și care a intrat, prin jertfă, în bucuria Păstorului Celui veșnic.

Părinții Bisericii ne‑au lăsat, printre altele, această mărturie cutremurătoare: sângele martirilor a fost sămânța cea bună din care a crescut Biserica, nu zidirea de piatră, edificiu supus vremelniciei, ci comuniunea sfântă a credincioșilor, minunata lucrare de mântuire a oamenilor, Trupul tainic al lui Hristos, chemat să‑i adune pe toți în Împărăția lui Dumnezeu. Această Biserică a fost mereu asaltată de porțile și slujitorii iadului, care au încercat, de‑a lungul veacurilor, să o dărâme, să o tulbure și să o slăbească. Împărați cu oștiri, filozofi cu sofisme, eretici cu învățături stricate au venit asupra ei și toți au crezut că o vor birui. Dar Mântuitorul i‑a încredințat pe ucenicii Săi, cu o autoritate care nu cunoaște îndoială: „Porțile iadului nu o vor birui”.

Întrucât Biserica întemeiată de Hristos vorbește necontenit despre Cer, despre bucuria șederii împreună cu Domnul în Împărăția Cerurilor, și nu se amestecă niciodată cu lucrurile întunericului, ea rămâne, prin însăși ființa ei, lumină în lume și chemare spre viața veșnică.

Ce învățăm noi, credincioșii de astăzi, după mai bine de 1.800 de ani de când Sfântul Elefterie, tânăr episcop din zorii istoriei Bisericii, a mărturisit adevărata credință prin sânge? În primul rând, mesajul cel mai puternic atât al vieții lui, cât și al epocii pe care o evocăm este reprezentat de lecția iubirii dintre creștini.

Poate că astăzi nu mai cultivăm sentimente atât de vii și arzătoare, dar Mântuitorul le‑a spus limpede ucenicilor Săi: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi.” Dragostea creștinilor din primele veacuri a uimit lumea. Se vorbea pretutindeni despre atmosfera care domnea în comunitățile creștine, fie că acestea erau la Roma, fie în Iliric, fie la Nicomidia sau în atâtea alte locuri, până la marginile pământului. Păgânii, care trăiau în lume fără nădejde și fără iubire adevărată, priveau cu uimire la acești oameni care nu doar se numeau frați, ci se iubeau ca frații.

Potrivit unei scrieri care ni s‑a păstrat dintr‑o perioadă puțin mai târzie decât cea a martiriului Sfântului Elefterie, aflăm mărturia păgânilor despre creștini: „Iată cât de mult se iubesc aceștia!”. O asemenea exclamație, venită din afara Bisericii, este mai elocventă decât o mulțime de cuvinte frumos alcătuite. Dragostea lor nu era declarată în cuvinte goale, ci manifestată în fapte - în felul cum își împărțeau averea, cum îngrijeau de bolnavi, cum își purtau sarcinile unii altora.

Un alt mesaj profund al sărbătorii Sfântului Elefterie este, fără îndoială, curajul mărturisirii. O astfel de bărbăție nu se poate întemeia pe mândria omenească, ci pe acea putere care se desăvârșește în slăbiciune, după cuvântul Apostolului.

Deși ne aflăm într‑o perioadă de libertate și chiar dacă această libertate poartă cu sine multe semne de întrebare, întrucât nimeni nu ne interzice să venim la biserică, să ne rugăm, să ne mărturisim credința în Mântuitorul Iisus Hristos, totuși observăm alte forme de lepădare: uneori prin tăcere sau indiferență, alteori prin compromisuri subtile, dar nu mai puțin grave, care ne țin departe de înălțimea duhovnicească a martirilor.

Această înălțime este fără egal. Tocmai de aceea, Biserica socotește, dintre toate cetele sfinților - fie că vorbim despre monahi, sihaștri, domnitori evlavioși, ctitori de biserici și mănăstiri - soborul martirilor ca fiind deosebit de important, pentru că ei sunt cei care și‑au vărsat sângele pentru Mântuitorul Iisus Hristos.

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața să și‑o pună pentru prietenii săi”, spunea Domnul. Avându‑L pe Hristos ca pildă, mulți L‑au mărturisit cu prețul vieții, printre aceștia numărându‑se și Sfântul Elefterie.

Este bine să amintim un lucru deosebit de important: în toate bisericile ortodoxe există o părticică din moaștele unui martir. Fără aceste sfinte odoare nu se săvârșește Sfânta Liturghie. În Sfântul Altar, pe Sfânta Masă este așezat întotdeauna Sfântul Antimis, pe care este închipuită icoana punerii în mormânt a Mântuitorului, cum este și epitaful, pe care îl scoatem în Sfânta și Marea Vineri în mijlocul bisericii. Antimisul are în cusătură o părticică din moaștele unui sfânt martir. Această părticică mică, aproape nevăzută, poartă în ea o tărie mai mare decât toate puterile lumii acesteia.

Explicația acestei rânduieli de cult stă în faptul că, în perioada de început a Bisericii, Sfintele Liturghii se săvârșeau chiar pe mormintele martirilor. În ziua de pomenire a unui martir, credincioșii dintr‑o anumită regiune - îndeosebi din Roma, unde au fost, la un moment dat, cei mai mulți martiri - se adunau în catacombe. Coborau pe trepte înguste, în întunericul pământului, purtând lumânări aprinse, și ajungeau la mormântul martirului - acolo unde trupul lui se odihnea în nădejdea învierii. Și până astăzi se păstrează unele dintre aceste morminte ale martirilor vestiți, pe care se săvârșea frângerea pâinii, așa cum era numită în Noul Testament Sfânta Euharistie. Pâinea frântă pe mormintele lor era un semn că moartea a fost biruită și că viața a înviat din moarte prin Învierea Domnului.

Dacă veți călători la Roma, veți putea vedea, de pildă, mormântul Sfântului Sebastian, cel care a fost omorât cu nenumărate săgeți în aceeași perioadă a cumplitei prigoane, dar și alte multe morminte ale martirilor care s‑au păstrat până astăzi. Toate aceste vestigii descriu până în vremurile noastre poate cea mai frumoasă și mai curată perioadă de mărturisire a credinței din întreaga istorie a Bisericii.

Sărbătoarea Sfântului Elefterie ne mai arată un adevăr: unii oameni, în ciuda puținilor ani de viață pe care i‑au avut, au știut să‑și așeze întreaga existență la picioarele Mântuitorului. Nu numărul anilor face valoarea unei vieți, ci felul în care sunt trăiți acești ani. Nu știm exact ce vârstă avea Sfântul Elefterie în momentul martiriului - probabil vreo 30 sau mai puțin -, însă știm cu certitudine că era foarte tânăr. Dar nu și‑a risipit tinerețea, ci a transformat‑o în jertfă, în mărturisire și în iubire deplină față de Hristos. Tinerețea lui nu s‑a scurs în plăceri deșarte, în ambiții lumești sau în căutarea zădărniciei lumești, ci s‑a topit ca lumânarea care arde înaintea Sfintei Mese, consumându‑se pentru a da lumină.

Sfântul Elefterie reprezintă un chip luminos nu doar pentru slujitorii Bisericii, ci și pentru mamele creștine. În ceasul martiriului său, mama lui, Evantia - numită în unele izvoare Antia -, a venit lângă el și l‑a îmbrățișat, strângând la piept trupul fiului ei, plin de răni și de sânge. Această scenă cutremurătoare, în care dragostea unei mame se unea cu jertfa unui martir, i‑a tulburat până și pe cei fără suflet. Văzând această dragoste care depășește orice înțelegere omenească, chiar și inimile de piatră au fost zdruncinate de puterea ei. Însă păgânii, copleșiți de necredință și de idei potrivnice adevărului, au hotărât să o martirizeze și pe mama mucenicului, pecetluind astfel o dublă jertfă. Astfel, mama și fiul s‑au unit nu doar în viață și în credință, ci și în moarte și în cununa cea veșnică.

Toate aceste mărturii hagiografice descriu într‑un mod cutremurător cât de potrivnice au fost veacurile al II‑lea și al III‑lea pentru istoria Bisericii. Persecuțiile au continuat cu o cruzime greu de imaginat, iar Edictul de la Milan sau Mediolan, din anul 313, deși rămâne deosebit de important, nu a pus capăt prigoanelor decât într‑o anumită măsură, deschizând mai degrabă o poartă spre libertate decât aducând imediat pacea deplină.

Deși sărbătoarea Sfântului Elefterie nu este marcată cu cruce roșie, ea are o importanță aparte pentru creștinii care prețuiesc astfel de mărturisiri și trăiri duhovnicești, pentru cei care își întăresc credința privind la asemenea exemple de jertfă și statornicie.

În mod deosebit, în București, Sfântul Elefterie este cinstit de câteva veacuri prin cele două biserici care îl au drept ocrotitor. Numele lui este rostit în rugăciuni zilnice, iar prezența lui nevăzută veghează asupra credincioșilor care vin să‑i ceară ajutorul. Biserica Sfântului Elefterie‑Vechi, o adevărată bijuterie arhitecturală, care a fost restaurată recent, ca și noua biserică monumentală ctitorită în veacul al XX‑lea.

Aceasta a fost sfințită în anul 1971, însă înfățișarea ei de acum zece ani trăda urmele timpului și ale unei alte epoci. După cum bine știți, dumneavoastră, cei care veniți aici cu statornicie la sfintele slujbe, prin jertfa și efortul depus de mulți binefăcători, s‑a reușit redarea frumuseții și demnității acestui sfânt lăcaș, cu stăruitoarea osteneală a preacucernicului părinte dr. Valer Ulican. Mâinile unite în rugăciune și în trudă au readus strălucirea pe care biserica o pierduse, pentru că, acolo unde este dragoste și jertfă, Dumnezeu binecuvântează roadele.

În fața unor asemenea exemple - precum martiriul Sfântului Elefterie și viețile sfinților din vremea cumplitei prigoane prin care a trecut Biserica - suntem chemați să devenim și noi creștini mai buni, mai atenți și următori mai statornici ai Mântuitorului. Astăzi nu ne cere nimeni să murim pentru Hristos, dar suntem cu atât mai mult datori să trăim pentru El - și uneori aceasta este o jertfă mai grea decât moartea. S‑a spus că în acea perioadă au curs adevărate pâraie de sânge de la nenumărați creștini. Nu cunoaștem cu exactitate numărul lor și nici toate amănuntele vieții lor, pentru că multe dintre scrierile care dau mărturie despre acele vremuri s‑au pierdut: unele chiar în timpul persecuțiilor, altele mai târziu. Focul a mistuit pergamentele, apele le‑au distrus, uitarea le‑a acoperit, dar sângele cu care s‑au însemnat acele slove vorbește și astăzi, mai tare decât orice cronică scrisă. Totuși, tradiția din diferite locuri a păstrat fragmente și frânturi din viața lor, care au fost adunate ulterior în scrieri și apoi în marile colecții hagiografice, între care se remarcă Marele Sinaxar Constantinopolitan, alcătuit cu aproximativ o mie de ani în urmă.

Îl rugăm pe Sfântul Mucenic Elefterie să ne ajute să sporim în credință și să‑i sprijine pe toți cei care, în această viață plină de încercări și provocări, poartă cu statornicie credința curată în Mântuitorul Iisus Hristos. Ne rugăm, de asemenea, Sfântului Elefterie să răsplătească bogate daruri binefăcătorilor pe care Bunul Dumnezeu i‑a rânduit aici, pentru bunătate, răbdare și osteneală.

Și, când ieșim din această biserică, să nu lăsăm în urmă pomenirea Sfântului Elefterie, ci să o purtăm cu noi în inimă, în gând, în faptă. Să ne amintim că și noi suntem chemați să fim martori, nu atât prin sânge, cât prin viața noastră de fiecare zi. Căci fiecare cuvânt bun rostit, fiecare dragoste arătată, fiecare rugăciune înălțată reprezintă o mărturisire. Să priveghem ca, atunci când vine ceasul încercării, fie ea mică sau mare, să avem tăria de a spune, asemenea lui: „Creștin sunt și creștin voi rămâne”.