Un tezaur păstrat peste veacuri

Nu doar istoria, dar şi existenţa unei părţi însemnate a fondului arhivistic naţional al României este strâns legată de istoria şi activitatea Bisericii Ortodoxe din vechiul spaţiu românesc. Fondurile create de instituţiile bisericeşti din aceste zone, în special în Moldova şi Ţara Românească, cu mult înainte de înfiinţarea Arhivelor Statului (Bucureşti - 1831, şi Iaşi - 1832), oferă cercetătorilor o informaţie diversă şi bogată cu privire atât la viaţa religioasă, cât şi la cea istorică, socială, politică sau culturală dintr-un interval de existenţă a statelor româneşti sărac în informaţii. Toate împreună constituie un tezaur inestimabil pentru cunoaşterea istoriei ţărilor române şi chiar a popoarelor vecine sau conlocuitoare. 

 

De subliniat şi faptul că Biserica nu doar a păstrat, de-a lungul secolelor, documente extrem de importante din acest punct de vedere, dar mai ales în epoca medievală, când ştiinţa de carte era foarte puţin răspândită, mănăstirile au fost centre de redactare a documentelor emise de cancelariile domneşti. 

 

„Orice stat din lumea aceasta emite acte, care sunt apoi păstrate, arhivate, în special pentru valoarea lor legată de proprietate. Dacă vorbim, spre exemplu, de un hrisov al lui Ştefan cel Mare, astăzi îl putem considera un act notarial, sub forma unui transfer de proprietate făcut sub girul domnitorului. În ceea ce priveşte arhivistica din spaţiul românesc, primele arhive ale statului, gândite ca instituţii de sine stătătoare, au fost instituite prin Regulamentele Organice din 1831. Astfel, în iunie acelaşi an, s-au constituit Arhivele Statului de la Bucureşti, iar la 1 ianuarie 1832 au fost create, la Iaşi, Arhivele Moldovei. Primul arhivist, cel care a organizat această activitate în Moldova, a fost Gheorghe Asachi, care a primit cu această ocazie şi rangul boieresc de agă, devenind şi membru al Sfatului Ţării. Sigur că şi înainte de 1831 existau forme de arhivare. Divanele domneşti, de exemplu, ţineau toate actele legate de proprietate şi de funcţionarea cancelariei domneşti. În paralel, fiecare mănăstire avea o arhivă proprie şi faptul că multe dintre aceste acte au fost foarte bine păstrate peste secole şi au putut ajunge mai apoi în atenţia cercetătorilor a ajutat enorm în studiul istoriei noastre“, explică directorul Direcţiei Arhivelor Naţionale Iaşi, Florin Cîntic. 

Dacă vorbim de exemplul particular al Direcţiei ieşene a Arhivelor Naţionale, colecţia de aici numără aproximativ 17.000 de metri liniari de arhivă, cuprinzând fonduri administrative, bisericeşti, culturale, militare, economice, judecătoreşti, sociale şi personale. Printre cele mai vechi şi mai importante documente găzduite la arhiva din Iaşi se numără circa 400 de pergamente din vremea tuturor domnitorilor Moldovei, începând cu Iuga Vodă, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Petru Movilă, hărţi realizate în secolul al XVI-lea, celebrele timbre „Cap de bour“, scrisori şi documente aparţinând unor mari personalităţi.  

 

În colecţia „Pergamente“, cel mai vechi document aflat în păstrare la arhiva din Iaşi este o relatare în limba franceză, semnată de Guillaume de Saint-Avy, ce datează de la 12 mai 1362, iar actul cu cea mai mare vechime emis într-o cancelarie a Moldovei este un fragment hrisov al domnitorului Iuga Vodă, de la 8 noiembrie 1399.  

 

„În perioada medievală, cam tot ceea ce a însemnat document scris a fost în slavonă, pentru că aceasta era limba folosită în mănăstiri, iar de pe la 1800 a început scrierea în româneşte, dar cu caractere chirilice. Până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, mănăstirile au fost cele care au asigurat şi redactarea documentelor, şi păstrarea lor, astfel încât rolul Bisericii, din acest punct de vedere, a fost unul extrem de important. De asemenea, caligrafii de pe lângă cancelariile domneşti erau, de regulă, şcoliţi în mănăstiri, iar redactarea unui document presupunea o muncă foarte migăloasă. Pe măsură ce înaintăm în timp, din secolul al XVII-lea începând, pergamentele se transformă în adevărate opere de artă, expresie a rafinamentului la care se ajunsese, dar şi a faptului că pagina scrisă a început să fie considerată din ce în ce mai importantă, astfel încât se acorda atenţie nu doar mesajului, ci şi formei care ambala acest mesaj. Pergamentele erau făcute din piele de animal, de regulă oaie, capră sau viţel proaspăt născut, prelucrată pentru a dăinui în timp, inscripţionată cu cerneală vegetală de diverse culori, dar şi cu imagini de un extraordinar rafinament. Aceste documente erau autentificate de domnitor prin pecetea ştanţată într-un căuş de ceară sau, în anumite cazuri, prin sigiliul inelar. Puţini fiind ştiutori de carte, semnăturile domnitorilor nu apar decât de prin secolul al XVII-lea“, explică prof. dr. Florin Cîntic.

În colecţia „Manuscrise“ a fondului păstrat la Arhivele Naţionale Iaşi se găseşte un exemplar din celebrul „Regulament Organicesc a Moldovei“, din 1831, unde, la pagina 285, se precizează: „În fieştecare an, la încheierea sesiilor Obşteştii Adunări, orighinalurile sămilor înfăţoşate, precum şi a alte documenturi, se vor depune în Arhiva Statului, a căreia alcătuire şi păstrare va fi încredinţată unui boieriu cu însuşirile cerute pentru asăminea dregătorie. Arhivistul Statului, ca un depozitariu al acturilor publice şi dregătoreşti, să va numi de către Domnul, din candidaţii propuşi de către Obşteasca Obicinuita Adunare“.  

 

La 1 ianuarie 1832, ca efect al acestei prevederi, au început să funcţioneze la Iaşi Arhivele Statului Moldovei, sub conducerea agăi Gheorghe Asachi (1832-1850), urmat în această funcţie de vornicul şi apoi spătarul Vasile Alecsandri (1849-1853). Primul sediu al arhivelor a fost într-o aripă a casei boierului Alecu Balş, iar în timp, documentele Moldovei au mai fost găzduite de Biserica „Sfântul Ilie“, de Şcoala Vasiliană de la Mănăstirea „Trei Ierarhi“, în mănăstirile Frumoasa şi Cetăţuia, iar din 1911 şi până în 1977, când au fost mutate în actualul sediu al Direcţiei Judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale, au fost păstrate în incinta fostei stăreţii a Mănăstirii Golia.