Un veac de la întronizare: Moștenirea Patriarhului Miron Cristea

La un veac de la întronizarea Patriarhului Miron Cristea, pomenirea şi pre­țioasa aducere aminte a per­sona­li­tății sale nu sunt doar gesturi de recunoștință, ci exprimă o datorie sufletească - plecăciunea în fața unei conștiințe care a ars pentru unitatea neamului și pentru vrednicia cre­din­ței. A cinsti o astfel de lumină în­seamnă a păstra vie memoria celor care au știut să se dăruiască fără rezerve. Numai cei care știu să fie recunoscători și prețuiesc lumina din viața aproapelui pot fi numiți cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu.

În perioada în care era Mitropolit primat și după ridicarea la vrednicia de Patriarh, Miron Cristea a căutat neîncetat să cultive legături de frățietate și comuniune cu Bisericile Ortodoxe surori. În acest sens, este deosebit de grăitoare legătura pe care Biserica Ortodoxă Română o întreținea cu Patriarhia Ierusalimului, fapt mărturisit de Vasile Goldiș, pe atunci ministru al Transilvaniei în Guvernul României, care i-a transmis Mitropolitului primat o invitație din partea Patriarhului Damian al Ierusalimului (1897-1935).

Încă din 22 februarie 1921, acesta a adresat o scrisoare Mitropolitului primat, prin care îl invita să viziteze „sfânta cetate şi să se închine la preasfântul şi dătătorul de viaţă Mormânt al Domnului Iisus Hristos şi la celelalte preavenerate locuri ale credinţei noastre”. Pe originalul scrisorii, înregistrată la Sfântul Sinod sub nr. 76 din 11 aprilie 1921, Mitropolitul primat Miron a notat rezoluția: „Se ia act şi se va răspunde”.

Damian, păstor al Ierusalimului vreme de aproape patruzeci de ani, a lăsat în urmă nu doar ziduri reînnoite și așezăminte ridicate din temelie, ci și amintirea vie a unui ierarh ce și-a ars candela vieții în slujba Altarului. Și astăzi, la o sută de ani de la adormirea sa, Patriarhia Ierusalimului îl pomenește cu vene­rație.

În acest ceas jubiliar al Patriarhiei Române, când îl pomenim pe primul ei Arhipăstor, este bine să ne amintim că și Miron Cristea a întors gestul frățesc: în toamna anului 1924, a lansat o invitație către Patriarhul Ierusalimului, chemându-l la Bucu­rești și la Iași - o întâlnire între două inimi ale Ortodoxiei, bătând în același ritm al credinței și al spe­ranței.

Când pașii Patriarhului Damian al Ierusalimului au atins pământul românesc, iar mâinile sale au sfințit așezarea pietrei de temelie pentru Catedrala și Reședința Episcopală din Bălți, s-a scris o pagină grăitoare în istoria duhovnicească a românilor. Prezența sa la Bălți¹ a fost mai mult decât o vizită: a fost o binecuvântare și o mărturie vie că aceste locuri țin de fibra românească, de tradiția și identitatea ortodoxă a neamului. Iar în această lucrare, Patriarhul Miron Cristea a fost nu doar un martor, ci unul dintre pilonii ei esențiali.

Invitația trimisă de Damian în 1921 a rămas, pentru o vreme, fără răspuns. Nu din uitare, ci din greutatea grijilor. Miron Cristea era prins în vâltoarea marilor prefaceri bise­ricești: unificarea canonică, stabilirea unei Legi organice, alcătuirea Statutului Bisericii Ortodoxe Române - temelii fără de care nu s-ar fi putut ridica scaunul patriarhal. A venit apoi hotărârea istorică a Sfântului Sinod, la 4 februarie 1925, urmată de recunoașterea prin Lege a ridicării Scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei la rang de Patriarhie. Iar la 29 octombrie, prin Decret regal, Mitropolitul primat Miron Cristea a fost așezat în Tronul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Ziua de 1 noiembrie 1925 a fost zi de sărbătoare a întregii Ortodoxii românești: la Palatul Regal s-a săvârșit învestirea oficială, iar în Catedrală - devenită Catedrală Patriarhală - a avut loc întronizarea solemnă. Sub cupola ei s-au adunat nu doar glasurile credincioșilor, ci și ale Bisericilor Ortodoxe surori și ale statului român, într-o îmbrăți­șare istorică.

Când toate aceste lucrări au fost săvârșite, Patriarhul Miron a răspuns invitației Patriarhului Damian al Ierusalimului şi a întreprins o călătorie în Orientul creștin şi la Locurile Sfinte din Palestina, în perioada 22 mai - 12 iunie 1927. L-au însoțit figuri de seamă: arhi­ereul-vicar Tit Simedrea-Târgo­viștea­nul, director al Cancelariei Sfântului Sinod și viitor Mitropolit al Bucovinei; arhimandritul Timotei Evanghelidis, de la biserica grecească din București; părintele Dumitru Antal, cel ce va deveni arhi­ereul Emilian, și alți apropiați.

Itinerarul a fost o adevărată călătorie inițiatică: de la Ierusalim, cu Sfântul Mormânt și împrejurimile sale sacre, la Betleem și Betania, Muntele Măslinilor și mănăstirile lui, apele Iordanului, deșertul de lângă Marea Moartă, grădinile Ierihonului, portul Iaffa, cetatea Nazaretului, Muntele Tabor și Galileea, Muntele Fericirilor și Lacul Ghenizaretului (Tiberiada). Drumul a trecut și prin Constantinopol, insula Halki, Pireu, Atena, Alexandria și Cairo - fiecare oprire purtând în ea o binecuvântare și o întâlnire cu memoria vie a creștinismului răsăritean². 

La întoarcerea în țară, Patriarhul Miron Cristea a prezentat Sfântului Sinod, în ședința din 20 iunie 1927, un Referat privind călătoria la Locurile Sfinte, citit de către Episcopul-vicar Tit Simedrea-Târgoviș­tea­nul. Din acest Referat reținem pasajele privitoare la posibilitatea dobândirii unei biserici pentru români la Ierusalim: „... Ierusalimul şi Palestina e o ţară de religiune şi de spiritualitate prin excelenţă şi aici se intersectează interesele şi năzuinţele tuturor cultelor, tuturor religiunilor. Aşa încât, o datorie morală obligă toate Bisericile ortodoxe şi în special pe noi să ne îndreptăm atenţia cu toată seriozitatea şi spre aceste laturi. În acest scop, prezenţa permanentă a Bisericii noastre la Ierusalim este o necesitate. De aceea, ne-am interesat îndeaproape de posibilitățile creării unui cămin românesc în sfânta cetate şi trebuie să mărturisesc că nu este lucru lesne de realizat. În trecut, Ţările Române au revărsat bogățiile cu mâna largă peste tot Orientul, fără preocupare de a-şi rezerva vreun drept, vreun locşor. Iar azi, când conştiinţa naţională pretinde să beneficieze de imensele sacrificii făcute în trecut, găseşte locul ocupat și puțină dispoziție din partea beneficiarilor. Locurile sunt puține și foarte scumpe la Ierusalim, iar cele ce au importanţă istorică sunt de multă vreme ocupate. Aşa încât fără noi şi mari sacrificii nu putem năzui să ne așezăm la Ierusalim. Noi am văzut mănăstirea Sfinţii Arhangheli şi ne-am înţeles să căutăm să vedem dacă va putea fi cedată românilor şi în ce condiţii. Locul nostru cumpărat de mai înainte de Teodor Burada şi transcris pe numele unui arab nici nu are o situaţie clarificată. Am inițiat pași de clarificare a dreptului nostru. Locul e în cartierul evreiesc. Arabul s-a declarat gata a da o declarație de transcriere, cu condiţia de a achita un rest de plată şi impozitele pe mai mulţi ani...”³. 

La sfârșitul lucrărilor sinodale, Patriarhul Miron, în calitate de pre­ședinte al ședinței, a subliniat câteva puncte esențiale desprinse din Referatul despre călătoria la Locurile Sfinte: să se înceapă tratative oficiale cu Patriarhia Ierusalimului pentru dobândirea Mănăstirii „Sfinții Arhangheli” și a bisericii neterminate de la „Puțul lui Iacob”, dar și să se clarifice situația juridică a unei proprietăți achiziționate în Ierusalim de răposatul Teodor Burada.

Sfântul Sinod şi-a însușit toate punctele expuse de Patriarhul Miron şi i-a dat mandat pentru aducerea lor la îndeplinire. Pe temeiul hotărârii sinodale, acesta a adresat Patriarhului Damian al Ierusalimului o scrisoare (înregistrată la Sfântul Sinod cu nr. 213/28.06.1927), rugându-l să înlesnească dobândirea unui cămin propriu pentru români în Sfânta Cetate.

Aceste vizite la Ierusalim, Constantinopol, Alexandria, Atena, vetre istorice ale Ortodoxiei, ne dezvăluie un chip aparte al Patriarhului Miron: acela al ierarhului iubitor de unitate pan-ortodoxă, al păstorului care credea în comuniunea vie, dincolo de hotare și de timp.

Înainte de a se îndrepta spre Țara Sfântă, el a poposit la Constantinopol, unde a vizitat Patriarhia Ecumenică și câteva dintre insulele din apropiere, în special renumita insulă Halki, unde funcționa vestita Școală de Teologie a Patriarhiei Ecumenice.

De-a lungul timpului, mulți ierarhi de seamă au ieșit de pe băncile acestei școli, închise de decenii, dar evocată și astăzi cu venerație și o nostalgie aproape sacră. La Halki se săvârșea zilnic Sfânta Liturghie, iar biblioteca sa era considerată una dintre cele mai bogate și prețioase ale lumii ortodoxe. 

Studenții erau îndemnați nu doar să se adâncească în teologie, ci și să deprindă arta muzicii bisericești și a slujirii liturgice, devenind ulterior ierarhi de seamă ai Bisericii, oriunde au fost chemați să păstorească.

Prin această călătorie de la Constantinopol la Ierusalim, cu popasuri la Alexandria și Atena, Miron Cristea se conturează nu doar ca Patriarh al românilor, ci ca un adevărat părinte al Ortodoxiei universale. Un pelerin al păcii și al frăției, un om al rugăciunii profunde, care a purtat făclia comuniunii între Bisericile Răsăritene, chiar și în vremuri vitrege, pe drumuri lungi și mări nesigure. Jertfa sa de a merge atât de departe pentru a strânge legăturile Ortodoxiei ne arată un om dăruit până la capăt credinței și nea­mului său - un Patriarh cu privirea spre Cer și cu inima deschisă tuturor fraților întru Hristos.

Note: 
¹. Vizita Patriarhului Damian al Ierusalimului în România a fost relatată pe larg de arhimandritul Iuliu Scriban în revista Biserica Ortodoxă Română, an XLII (1924), nr. 9, septembrie, pp. 546-555.
². Vezi „Raport asupra călătoriei la Locurile Sfinte”, în Biserica Ortodoxă Română, an VL (1927), nr. 7, iulie, pp. 388-396.
³. Arhiva Sfântului Sinod, Dosar 225/1927, ff. 36-37.