Un vis întruchipat, cinci decenii de la sfințirea bisericii românești din Ierusalim

Cu dorul după lumina Învierii, au trecut cinci decenii de când, sub cerul arzător al Ierusalimului, s-a târnosit un altar românesc, pus sub ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.

Ziua de 28 mai 1975 a fost pecetluită cu lumină și har, atunci când biserica Reprezentanței Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului a fost sfințită de Patriarhul României de atunci, Justinian Marina, înconjurat de ierarhi români și ai Bisericii Ierusalimului. Între aceștia se aflau și doi viitori patriarhi ai României: Mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu, și Mitropolitul Olteniei, Teoctist Arăpașu - purtători ai unei viziuni ce avea să rodească în timp.

La jumătate de veac de la acel ceas solemn, e cuvenit să reînviem în cuvânt câteva amintiri de mare preț, care nu țin doar de istoria eclesială recentă, ci de dorința fierbinte a românilor de a avea în Țara Sfântă un loc al lor, unde să audă Liturghia în graiul în care s-au rugat și strămoșii lor.

În spatele acestui vis, s-au petrecut ani de trudă, ezitări și biruințe. Nenumărate încercări, unele risipite în tăcere, altele pecetluite de har, au scris parcursul anevoios către înființarea nu doar a unei biserici românești, ci a trei așezăminte sacre în pământul sfințit de pașii Mântuitorului. Dar momentul mai 1975 nu a fost doar o reușită administrativă. A fost un gest de comuniune profundă între două Biserici surori - Ierusalimul și România - și o împlinire sufletească pentru Patriarhul Justinian.

Se știe că cel de-al treilea Patriarh român, om al înțelepciunii și viziunii, a nutrit două mari dorințe: să ajungă la Muntele Athos și să pășească pe pământul Țării Sfinte. Prima s-a împlinit în 1963. Cea de-a doua a fost amânată, întârziată de împrejurări - de sănătatea Patriarhului de la Ierusalim, de contextul vremii. Dar nădejdea nu s-a stins. Îmi amintesc cuvintele arhimandritului Lucian Florea care, într-o scrisoare, îi cerea Patriarhului Justinian să nu-l uite în rugăciune și să arate cinstirea cuvenită Mitropolitului Isidor al Nazaretului - un ierarh ce s-a arătat adesea sprijinitor și grijuliu cu românii pelerini. Patriarhul a răspuns, cu noblețe, prin gesturi și atenție, prin recunoștință vie.

Drumul până la acest moment nu a fost nici scurt, nici lipsit de încercări. Vizita Patriarhului Justinian fusese planificată pentru 1969, ca răspuns la vizita Patriarhului Benedict al Ierusalimului în România, în 1968. Însă contextul politic tensionat și dorința Bisericii Ierusalimului de a încheia mai întâi un Acord oficial privind funcțio­narea Așezămintelor românești au amânat planurile până în 1975.

Acordul propus a fost analizat de o comisie de teologi și clerici, iar Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române a constatat că, istoric și canonic, biserica românească din Ierusalim funcționa de drept, cu aprobări încă din 1914, 1935 și 1937. Cu toate acestea, pentru buna înțelegere, s-a decis recunoaș­terea în scris a respectului față de canoanele Patriarhiei Ierusalimului și de legis­lația statului Israel.

În cele din urmă, după ani de așteptare, dorința s-a împlinit. Între 20 și 30 mai 1975, delegația Bisericii Ortodoxe Române s-a aflat în Cetatea sfântă. Întâlnirile cu Patriarhul Ierusalimului și cu ceilalți ierarhi, slujirea Sfintei Liturghii în Biserica Învierii, pelerinajul la Locurile Sfinte și, mai presus de toate, sfințirea bisericii româ­nești au fost momente de o încărcătură spirituală copleșitoare - împliniri lăuntrice ale unui om care și-a pus viața în slujba Bisericii. Au făcut parte din delegație ierarhi de seamă: Mitropoliții Iustin și Teoctist, Arhiepiscopul Teofil, Episcopii Vasile Coman și Antonie Ploieșteanul (Plămădeală), însoțiți de clerici, diaconi și de corala preoților Capitalei, chemată să înalțe răspunsurile la slujbe, în special la slujba de sfințire.

Textele publicate în acele vremuri ne arată că Patriarhul Justinian s-a pregătit îndelung. Discursurile lui aveau temeinicie, dovedind o cu­noaș­tere riguroasă a istoriei Patriarhiei Ierusali­mului și a legăturilor ei cu Țările Române, o amin­tire precisă a celor care au trecut munții și mă­rile pentru a lega punți între Orient și Carpați - de la patriarhii vestiți până la cei care, deși mai puțin cunoscuți, au fost la fel de importanți.

Patriarhul Justinian a dăruit, a binecuvântat, a mulțumit. Iar răspunsul a fost pe măsură: a fost întâmpinat cu cinste și bucurie, nu doar de cler, ci și de autoritățile statului Israel. Faptul că a fost primit oficial de cele mai înalte perso­na­lități publice ale momentului a arătat că România, prin glasul și prezența Bisericii, era cunoscută, respectată, iubită.

În timpul acelei vizite, Patriarhul Justinian a vorbit cu emoție despre înaintașul său, Miron Cristea, cel care cu decenii înainte, înfruntând vremuri grele, a pus temeliile prezenței românești în Ierusalim. Dacă Miron ajungea cu vaporul de la Constantinopol la Haifa, Justinian, după o jumătate de veac, pășea pe urmele lui, într-un context diferit, dar cu aceeași inimă aprinsă de credință.

Pelerinajul a fost o călătorie duhovnicească la izvoarele credinței: Biserica Sfântului Mormânt, Lida, Betleem, Galileea, Nazaret, Iordanul, Marea Tiberiadei, Ierihon și alte locuri sfinte au fost ve­nerate cu evlavie de către dele­gația românească.

În ziua de 25 mai, la Sfântul Mormânt, Patriarhul Justinian a oficiat Sfânta Liturghie în Biserica Învierii, alături de ierarhi ai ambelor patriarhii. După slujbă, delegația a fost primită de Patriarhul Benedict, într-o atmosferă de înfrățire și recunoștință.

Ziua de 28 mai a fost plină de lumină și mulțumire. Sub cupola bisericii închinate Sfântului Gheorghe, în prezența a 250 de credincioși români, s-a oficiat slujba de sfințire. Alături de Patriarhul Justinian au slujit Arhiepiscopul Stefanos, Mitropolitul Teoctist, Episcopul Vasile, clerici ai ambelor Biserici.

La acele momente a fost de față Patriarhul Benedict al Ierusalimului, ca martor și părtaș la împlinirea unui vis românesc vechi de decenii. Hrisovul de sfințire, scris pe pergament cu grijă și solemnitate, a fost întocmit în două exemplare: unul, așezat în Sfânta Masă, spre veșnică aducere aminte; celălalt, dus cu grijă acasă, în Arhiva Sfântului Sinod, ca mărturie peste timp.

„Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale!” - cu aceste cuvinte se încheia Hrisovul, semnat de Patriarhul Justinian, de ierarhii români, de Mitropolitul Isidor al Nazaretului, de Arhiepiscopii Stefanos, Iacobos, Hrisantos și Bartolomeu, dar și de reprezentanți ai Bisericilor catolică, armeană, etiopiană, siriană și luterană, de oficialități israeliene și de cre­dincioși români - toți uniți sub cupola unei clipe de har.

A urmat Sfânta Liturghie, înălțată cu vrednicie de soborul amintit, în vreme ce Patriarhul Justinian a stat în jilțul patriarhal, cu fața senină și inima plină. La final, Episcopul-vicar Lucian Făgărășanul a prezentat o dare de seamă asupra lucrărilor împlinite, iar Patriarhul a rostit un cuvânt de suflet, care a rămas în amintirea celor prezenți:

„Cu ajutorul lui Dumnezeu, am pus astăzi cununa unei lucrări începute cu patru decenii în urmă, sfințind una (sic!) dintre cele două așe­zăminte ale noastre de la Locurile Sfinte, și anume Biserica și așezământul din Ierusalim. Toți cei prezenți aici ne-am unit cugetele, având în inimile și în mintea noastră pe toți cei care s-au ostenit și au dus la bun sfârșit această sfântă lucrare.

De aceea, cu pioasă amintire, ne îndreptăm gândul către fericitul întru pomenire Patriarhul Damianos al Ierusalimului, care a ales și a binecuvântat locul pentru zidirea acestui așezământ în anul 1914 și către fericiții întru pomenire Miron, Patriarhul României, și Timotei, Patriarhul Ierusalimului, în vremea cărora s-a pus piatra de temelie a bisericii pe care am sfințit-o astăzi și a așezământului ortodox românesc în care ne găsim cu toții. Același gând pios ne poartă cu recunoștință și către binecredincioșii creștini din țara noastră, care au contribuit cu evlavie, prin daniile lor, la înălțarea acestor sfinte așezăminte în anii de zidire 1938-1940.

Am ascultat cu toții raportul PS Episcop-vicar Lucian Făgărășanul asupra lucrărilor executate la aceste așezăminte, în urma vremurilor de restriște care s-au abătut și asupra Țării Sfinte, timp în care au avut de suferit și așezămintele noastre așezate în apropierea Mormântului dătător de viață al Mântuitorului nostru.

Pentru aducerea la îndeplinire a acestor lucrări, mulțumim mai întâi Bunului Dumnezeu, Care a revărsat harul Său cu îmbelșugare asupra celor ce s-au ostenit cu ducerea lor la bun sfârșit. Mulțumiri aducem și PS Episcop-vicar Lucian care, la îndemnul Nostru, de 12 ani s-a străduit, ca Superior al Așezămintelor noastre la Locurile Sfinte, să repare și să pună în bună stare de funcționare atât căminul, cât și biserica. Pentru râvna și dragostea arătată, pentru strădania ce a avut în desăvârșirea acestor lucrări și, mai ales, pentru modul cum a reprezentat Patriarhia Română la Ierusalim și în Țara Sfântă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a cinstit și înălțat la treapta de arhiereu și i-a dat o însărcinare de mai mare răspundere, ca Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Occidentală, post în care a fost ales din luna decembrie 1974.

În locul PS Sale, am rânduit ca treburile așezămintelor noastre din Țara Sfântă să fie preluate de PC arhimandrit Vasile Costin, doctor în teologie, cu studii la București și Atena. Ne punem toate nădejdile în Preacuvioșia Sa și-i dorim să continue lucrarea gospodărească și duhov­nicească pe drumul deschis de PS Episcop Lucian.

S-a vorbit aici despre lucrările de reparații și de pictură și despre sumele cheltuite. În adevăr, una dintre grijile noastre încă de la întronizare a fost cea pentru sfintele lăcașuri, fie mănăstiri, fie biserici de parohii.

Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu ca, în cei 27 de ani de patriarhat de până acum, să vedem toate mănăstirile și bisericile din țara noastră restaurate și împodobite, iar pe călugări și călugărițe viețuind în chilii înzestrate cu lumină electrică, calorifer, parchet, canalizare, băi etc. Nu am uitat, precum vedeți, nici sfintele lăcașuri de peste hotare. Peste tot am trimis, cu mână largă, tot ce a fost de tre­buință pentru buna lor funcționare și pentru ca enoriașii - frați români - să se simtă aici ca într-un colț din țara lor.

Iubiți credincioși români, sfințind această biserică, ea devine de acum, după aceste strădanii, casa lui Dumnezeu, locul unde Domnul Hristos este în permanență prezent, cum El însuși a spus: „Acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”. Deci, când intrați în această sfântă biserică, să știți că Domnul este de față, e în mijlocul celor ce se roagă, iar cel care, după ce am sfințit-o, va cuteza să o tulbure cu preocupări din afară sau cu necuviință, să­vâr­șește păcat în fața lui Dumnezeu prezent aici. Când pășim pragul sfintei biserici, cum spune cuvântarea Heruvicului, suntem îndatorați ca «toată grija cea lumească să o lepădăm».

Cunoscând că acest sfânt așezământ, pe lângă menirea lui de lăcaș de închinare, are și rolul de Reprezentanță a Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului, e de datoria noastră să amintim superiorului ei actual că are îndatorirea să respecte, cum s-au respectat întotdeauna, prevederile canonice privitoare la Scaunul Patriarhiei Ierusalimului și dispozițiile legale în vigoare în statul Israel, în activitatea pe care o va desfășura. Să asigure asistența spirituală și religioasă numai a credincioșilor ortodocși români aflați temporar în Israel și a personalului propriu al Reprezentanței, îngrijindu-se, în același timp, de întreținerea și păstrarea intactă a bunurilor bisericii noastre de la Locurile Sfinte. Să întrețină și să promoveze bunele relații dintre Patriarhia Română și Patriarhia Ierusalimului, fără a se amesteca în chestiunea Tronului Patriarhal al Ierusalimului și al Frăției Sfântului Mormânt. Să împlinească permanent și după rânduiala tradițională ortodoxă slujbele bisericești, spre folosul și zidirea credincioșilor acestei biserici, pomenind totdeauna numele Preafericitului Patriarh al Ierusalimului și numele Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, de care depinde Reprezentanța.

Suntem încredințați că prezența acestui așezământ ortodox românesc la Ierusalim și a slujitorilor lui va fi și în viitor mărturie vie a bunelor relații de totdeauna dintre Patriarhia Română și Patriarhia Ierusalimului.

Mulțumim Preafericirii Sale Părintelui Patriarh Benedict pentru dragostea de a fi prezent la această sfântă slujbă, mulțumim înalților ierarhi și slujitori ai Patriarhiei Ierusalimului și tuturor celor care au ținut să fie împreună cu noi la această sărbătoare a bisericii noastre din Ierusalim.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toți!”

A fost un cuvânt nu doar de slavă, ci de recunoștință - față de Dumnezeu, față de cei care au jertfit, față de lucrătorii nevăzuți ai Bisericii. I-a adus omagiu Episcopului Lucian Făgărășanul, care a condus vreme de doi ani Așezămintele din Ierusalim și l-a învestit pe arhimandritul Vasile Costin - noul superior, doctor în teologie - să continue lucrarea duhovnicească și gospodărească cu aceeași inimă aprinsă.

Patriarhul a amintit și de misiunea profundă a Bisericii, aceea de a fi nu doar un lăcaș de cult, ci un loc de comuniune, unde „Domnul Hristos este în permanență prezent”. A avertizat asupra sfințeniei locului, care nu trebuie tulburată cu nimic lumesc, și a cerut ca slujbele să se țină cu rânduială, pomenind numele Patriarhului Ierusalimului și al Patriarhului României - ca semn al legăturii canonice și al unității de credință.

Au urmat gesturi de suflet: fiecărui participant i s-a oferit o efigie - pe o parte, chipul Patriarhului Justinian; pe cealaltă, imaginea bisericii, cu inscripția: „Sfințirea Așezămintelor românești de la Ierusalim și Iordan - 1975”. Patriarhul s-a întreținut apoi cu credincioșii români din Israel, care veniseră cu drag, ca la o sărbătoare de acasă.

Zilele următoare au continuat sub semnul întâlnirilor oficiale: delegația Bisericii Ortodoxe Române a fost primită de președintele Statului Israel, de ministrul cultelor și de președintele Knessetului. Vizite protocolare au avut loc și la Primăria Ierusalimului, la Prefectură, în prezența a patru mitropoliți greci și a oficialilor israelieni. Această întrevedere a fost larg reflectată în presa israeliană, la radio și televiziune, fiind prezentată drept un eveniment major în viața religioasă și diplomatică a orașului sfânt.

Astfel, călătoria Patriarhului Justinian la Ierusalim s-a încheiat sub semnul biruinței și al binecuvântării. Nu doar o biserică a fost sfințită, ci prezența românească în întregul ei a fost reînnoită, întărită și recunoscută la cel mai înalt nivel. A fost un moment de istorie vie, în care piatra, cuvântul și harul s-au unit, iar România ortodoxă și-a făcut auzit glasul chiar în inima cetății sfinte.

Sfințirea bisericii românești din Ierusalim a devenit o ambasadă a sufletului românesc, nu doar un spațiu al dialogului între oameni, ci mai ales un loc de rugăciune necontenită pentru poporul nostru - de la un capăt la altul al lumii. Puținii români care reușeau atunci să ajungă în Țara Sfântă găseau în acea biserică un acasă departe de casă, un cuib de credință într-un ținut al făgăduinței.

Acum, după 50 de ani, înțelegem și mai limpede că un Altar românesc dincolo de granițele țării este o comoară vie. El păstrează flacăra unității cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, dar și legătura noastră cu un trecut de jertfă și dăruire.

Astfel se leagă vremurile între ele: prin suflete mari, prin biserici ridicate din dor, prin rugăciuni care nu cunosc hotare...