„Una dintre cele mai înfloritoare domnii“

Se împlinesc în acest an trei veacuri de la martirizarea lui Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi şi a sfetnicului domnesc Ianache Văcărescu. Pentru a înţelege importanţa domniei îndelungate a voievodului român, am stat de vorbă cu acad. dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici, care ne-a prezentat situaţia Ţărilor Române la confluenţa a trei mari puteri şi moştenirea lăsată de Constantin Brâncoveanu Bisericii şi ţării.

Stimate domnule academician Constantin Bălăceanu-Stolnici, cum putem să-l descoperim pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu în istoria noastră naţională? Sunt suficiente cronicile muntene, sau avem şi alte mărturii?

Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici: Ca să ne facem o idee despre Constantin Brâncoveanu, nu este suficient să citim cronicile. Trebuie să vedem toată activitatea lui, de la începuturile domniei şi până când s-a întâmplat catastrofa de la Istanbul. Despre aceste lucruri au fost scrise foarte multe, nu numai de români. Avem acele amintiri ale lui Anton Maria del Chiaro, care a fost secretarul lui, şi avem o vastă corespondenţă, dintre care numai cea diplomatică numără peste 170 de scrisori. Trebuie să vedem ctitoriile sale şi ceea ce a povestit prin tablourile votive, fiindcă tablourile votive nu sunt simple reprezentări ale sale, ele dau o anumită atmosferă politică şi culturală. Şi trebuie să urmărim ceea ce s-a întâmplat în tot sistemul acesta balcanic şi turcesc din momentul în care Brâncoveanu, în 1688, s-a suit pe tron, printr-o lovitură de stat, în stilul secolului al XVII-lea. Cantacuzinii l-au omorât pe Şerban Cantacuzino şi peste noapte l-au făcut domnitor, fără să folosească procedura normală, fără să ceară aprobarea turcilor, pe care i-au pus în faţa unui fapt împlinit. Aceştia au avut încredere în ei, în primul rând pentru că mama sa, Stanca, era Cantacuzină, iar copilul rămăsese orfan în urma uciderii lui Papa Brâncoveanu pe când avea doar doi ani de zile şi a fost crescut de Mihai şi de Constantin Cantacuzino. Aşadar, crescuse între Cantacuzini şi făcea parte din familia lor, deşi după tată făcea parte din boierii Craioveşti. A înţelege pe Brâncoveanu este însă foarte complicat. În primul rând, era un boier român cu o cultură destul de mare, şi această cultură se datorează Cantacuzinilor, mai ales stolnicului, care a studiat la Padova. Dar în al doilea rând a domnit într-un context politic extraordinar de complicat.

Care era situaţia Ţării Româneşti la finele secolului al XVII-lea?

Nu trebuie să uităm că a urcat pe tron într-un moment în care nu numai Muntenia, ci întreaga zonă era într-o foarte mare tensiune. Noi eram provincie otomană, condusă de la Constantinopol. Dar după bătăliile de la Lepanto, Saint Gotthard, şi mai ales după asediul Vienei, turcii au început să cedeze. În acelaşi timp Austria, prin reformele economice pe care le-au făcut habsburgii şi înarmarea puternică şi generalii pe care i-au avut, devenise foarte agresivă în sud-estul Europei. Tot în timpul lui Brâncoveanu începe să se ridice şi Rusia ca mare putere. În timpul lui Ivan şi Petru cel Mare mai puţin, dar când a rămas Petru cel Mare singur, a croit drumul Rusiei spre o mare putere europeană. Din fericire pentru noi, obiectivul lui Petru cel Mare nu era zona Mării Negre, ci zona Mării Baltice. De aceea s-a angajat în marele război cu Suedia lui Carol al XII-lea. Dar ţarul avea ochii aţintiţi şi asupra regiunii sud-estului european, dovadă că a pătruns aici, au fost acele războaie ruso-turce şi campania lui din 1711 care s-a terminat la Stănileşti cu un dezastru pentru armatele ruseşti. Fapt ce l-a făcut pe Ahmet al III-lea, sultanul otoman de atunci, să devină foarte agresiv şi foarte dornic să-şi întărească situaţia pe frontieră, şi mai ales în Principatele Române. De aceea a şi înlocuit ulterior domnii români cu domni fanarioţi.

Cum a rezistat domnitorul Constantin Brâncoveanu în faţa acestor trei mari puteri?

Ei bine, Brâncoveanu a rezistat timp de 26 de ani ducând o politică foarte complicată! La urcarea sa pe tron, Ţara Românească începuse un angajament cu Austria. Şerban Cantacuzino şi ginerele lui, Constantin Bălăceanu, erau implicaţi într-o campanie diplomatică foarte intensă, care avea ca scop scoaterea Valahiei de sub tutela turcească şi plasarea sub tutelă austriacă. Apoi a fost presiunea generalului Veterani, care îşi făcuse o tabără chiar la Cerneţi, în Oltenia; au fost trupele de ocupaţie ale generalului Donat Heissler care ocupase Ţara Românească, şi Brâncoveanu a trebuit să se retragă. Cantacuzinii şi Brâncoveanu a trebuit să anuleze această politică, nu pentru că au simţit o turcofilie, ci pentru că se temeau - ceea ce s-a şi demonstrat - că armatele turceşti sunt încă foarte puternice, mai ales când se asociază cu tătarii, iar armatele austriece nu puteau face faţă frontului din sud-estul Europei. A mai intervenit ceva: poziţia lui Ludovic al XIV-lea, care prin ambasadorul său la Constantinopol îi susţinea pe turci foarte mult. Aceasta pentru că una dintre ţintele principale ale diplomaţiei franceze a fost ca habsburgii să nu se ridice prea mult. Când francezii au văzut totuşi că ofensiva habsburgilor condusă în zonă de von Baden începea să fie activă, au deschis un front în Renania contra Ligii Habsburg, obligând trupele austriece să se deplaseze în mare parte acolo. De aceea, în bătălia finală care s-a dat la Zărneşti, în 1690, austriecii au fost învinşi de turci. E adevărat că şi seraschierul otoman a murit, la fel şi Thokoly. De cealaltă parte, Donat von Heissler a fost luat prizonier, iar în bătălia respectivă, şi strămoşul meu Constantin Bălăceanu a fost omorât. Brâncoveanu a instaurat o politică supusă sultanilor turci: le trimitea un haraci mărit, chiar dublat, le făcea toate chefurile, îi „ungea“ cu tot felul de bacşişuri, fiindcă la Sublima Poartă funcţionarii erau foarte corupţi, încât Soliman al II-lea i-a făcut o concesie extraordinară, primindu-l personal - o onoare foarte mare!, şi numindu-l domnitor pe viaţă.

Se confirmă, în cazul domniei lui Constantin Brâncoveanu, trecerea de la domnitorii războinici la domnitorii diplomaţi?

Brâncoveanu nu a fost un războinic! Chiar la Zărneşti, el a asistat la bătălie, dar nu a scos sabia din teacă. Era un om paşnic. În acelaşi timp, a continuat pe ascuns să aibă legături cu austriecii, prin corespondenţă şi prin oamenii pe care îi trimitea, unii dintre ei rămaşi definitiv acolo. În contextul acestor relaţii, Brâncoveanu a reuşit să primească mai întâi titlul de conte maghiar şi ulterior titlul de Principe al Sfântului Imperiu - foarte important!, dar şi dreptul de a se refugia în Ardeal. El avea, în Ardeal, o moşie la Sâmbăta, moştenită de la tatăl său, Papa Brâncoveanu, unde construise un castel. A fost o întreagă manevră politică,

extrem de abilă, destul de discretă, pentru că, dacă aflau turcii, lucrurile se precipitau. Din nefericire pentru el, Cantacuzinii nu-i agreau pe austrieci. Ei aveau o deschidere foarte mare spre ruşi. Părerea mea este că lucrul acesta nu a fost determinat de nişte ambiţii personale sau de nişte relaţii politice filo-ruse, ci de faptul că nu erau de acord cu catolicismul agresiv al habsburgilor. Să nu uităm că era perioada în care catolicismul a fost foarte agresiv în Transilvania, începuseră deja pregătirile pentru Biserica Unită, care a apărut discret în ţara noastră în timpul lui Brâncoveanu, dar s-a dezvoltat câţiva ani mai târziu. În tot acest timp, la Bucureşti erau prezenţi ierarhi ortodocşi precum Dositei şi Hrisant ai Ierusalimului, care făceau presiuni împotriva apropierii de papistaşi. Atunci Cantacuzinii au deschis o poartă foarte largă spre ruşi. Brâncoveanu era mai prudent. Există o mulţime de date din care se vede că a avut legături cu ruşii, dar nu prea avea încredere, pentru că a intuit că ei sunt mai interesaţi de rezolvarea problemelor din nord cu Suedia. După victoria de la Poltava a început, în fond, ascensiunea lui Petru cel Mare.

Cum era privit Brâncoveanu la curţile europene?

Austriecii au avut o foarte bună părere despre el şi l-au susţinut foarte mult. De altfel, i-au susţinut şi pe Constantin Bălăceanu, şi pe urmaşii lor. Nu numai Leopold I, ci şi Carol al VI-lea şi chiar Maria Tereza. Ţarul rus nu avea încredere în el, pentru că îl simţea că nu e hotărât să joace până la capăt cartea rusească. La Bătălia de la Stănileşti, Brâncoveanu strânsese armata undeva pe la Urlaţi, dar o parte din ostaşi, în frunte cu Toma Cantacuzino, a dezertat şi a trecut de partea ruşilor, având un rol important în cucerirea Brăilei. Interesant este că el a stat în expectativă, iar această aşteptare l-a costat capul. Pentru că a fost detectat atât de ruşi, cât şi de sultan şi de marele vizir. În acea perioadă a fost cel mai dur şi violent vizir din istoria turcilor! Aceştia nu i-au iertat expectativa din timpul Bătăliei de la Stănileşti, când nu a intervenit. El chiar primise bani de la Petru cel Mare, pe care ulterior i-a şi înapoiat, dar nu i-a trimis proviziile. Când a văzut că turcii sunt mai puternici, a trimis proviziile către ei. A fost, într-adevăr, o politică ambiguă faţă de ruşi.

Lucrurile poate nu s-ar fi precipitat atât de mult dacă în mintea Cantacuzinilor nu s-ar fi dezvoltat planul de a-l răsturna. Aşa cum au scăpat de Şerban Cantacuzino, care era fratele lor, au vrut să scape şi de Brâncoveanu. Cunoaştem scrisori şi mai ales un fel de raport trimis lui Apafi în care Cantacuzinii, prin tot felul de intrigi, îl arată pe Brâncoveanu ca un trădător faţă de Înalta Poartă. Brâncoveanu a făcut o greşeală în 1713: a bătut monedă. Nu era o monedă de circulaţie, ci comemorativă. O monedă de aur, extrem de interesantă, cu capul lui pe o parte şi stema Ţării Româneşti pe partea cealaltă. Lucrul acesta a fost foarte rău văzut la Constantinopol, mai ales că era amintit în intrigile respective. Domnitorul nu avea dreptul să bată monedă. Rezultatul tuturor intrigilor a fost ceea ce ştim că s-a întâmplat în 1714. Se pare că încă de la 1711 Ahmet al III-lea s-a hotărât să-l pedepsească, dar a aşteptat ca lucrurile să se liniştească, puterea lui militară să se stabilizeze, pentru a-l suprima.

Care este moştenirea lăsată de Constantin Brâncoveanu Bisericii Ortodoxe şi Ţării Româneşti?

Viaţa lui Brâncoveanu nu s-a rezumat numai la politică externă. Să nu uităm că a fost un om de cultură. El a continuat cele două mari proiecte ale lui Şerban Cantacuzino: Biblia de la 1688 şi Academia Domnească, marea sa operă care uneori se uită. Academia Domnească a fost iniţiată de Şerban Cantacuzino, dar este opera lui Constantin Brâncoveanu. El a ridicat Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Bucureşti şi a transformat-o în universitate. Să nu uităm că această academie a fost un for de cultură extrem de interesant, la care veneau cărturari din Balcani, dar şi cărturari greci refugiaţi la Padova, şi era un spaţiu de discuţii, controverse şi confruntări ideologice între ortodoxia latinofilă şi ortodoxia latinofobă. Chiar şi patriarhii Hrisant şi Dositei au fost profesori la această universitate.

Constantin Brâncoveanu a fost şi un sprijinitor al Ortodoxiei. Ca toţi boierii români, şi-a dat seama că Biserica Ortodoxă este coloana vertebrală culturală a poporului. A sprijinit Ortodoxia, în primul rând prin bisericile ctitorite, dar şi prin susţinerea Patriarhiei Ecumenice din Imperiul Otoman, a Patriarhiei de Ierusalim, a Sfântului Munte Athos, unde a închinat mănăstiri şi a donat bani. A fost un susţinător real al Bisericii Ortodoxe. A susţinut şi Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, chiar şi pe mitropolitul care la un moment dat a trecut spre Biserica Unită.

A avut şi o viziune economică modernă. El nu a mers pe ideea continuării economiei feudale, bazată în special pe rentabilitatea pământului. A început să facă exploatări industriale, în măsura în care perioada permitea micii industrii să se dezvolte: ateliere, mori de apă. De asemenea, a fost printre primii mari boieri care au depus bani în băncile străine. A fost acuzat de acest lucru, dar a făcut foarte bine. A depus în băncile de la Braşov, la Viena, la Veneţia, iniţiind o economie embrionar-capitalistă. A avut această viziune. Cum spunea şi Filitti, boierii români au abandonat vechea economie feudală şi au mers, în timpul lui Brâncoveanu, spre o orientare mai mercantilă, ceea ce s-a dovedit a fi un foarte mare avantaj pentru Ţara Românească.

Toate aceste lucruri au făcut ca domnia lui Brâncoveanu, care şi prin durata ei a asigurat stabilitatea ţării, să fie una dintre cele mai înfloritoare. Printre altele, s-a impus în istoria culturii prin stilul brâncovenesc. Desigur, nu el a creat stilul, dar el l-a favorizat, a înţeles importanţa lui. Deschiderea spre Occident a venit în ţara noastră din Polonia, prin Moldova, unde a fost imitat stilul gotic. În Ţara Românească se observă influenţele baroce, aduse şi de boierii Cantacuzini. Planul general al bisericii a rămas acelaşi, tradiţional ortodox. Dar ornamentaţia în timpul lui Brâncoveanu a fost înnoită: elemente de sculptură foarte bogate, flori foarte multe, coloane ample şi ornate, acel pridvor şi logiile care apar la Mogoşoaia sau Potlogi. Stilul brâncovenesc s-a impus şi a reprezentat echivalentul Renaşterii din punctul de vedere al plasticităţii. În pictură nu s-a impus, pentru că la noi pictura se rezuma la biserici. În case nu începuseră picturile personale, sunt câteva portrete ale lui Brâncoveanu, dar nu de şevalet, aşa cum aveau să apară după ce dimensiunile ferestrelor caselor vor creşte, permiţând luminii naturale să pătrundă în interior.

A încurajat în special pictura bisericească, unde observăm exprimat plastic conflictul dintre Brâncoveanu şi Cantacuzini. Mergeţi la Cozia şi o să vedeţi în pictura votivă pe Brâncoveanu cu barbă alături de Doamna Marica şi copii, îndreptat cu privirea spre dreapta, iar Cantacuzinii raşi ca boierii ruşi, cu mustaţa lui Petru cel Mare şi cu faţa în partea cealaltă. Iar dacă mergeţi la Sinaia, veţi observa Cantacuzinii îndreptaţi spre dreapta, iar Brâncoveanu deoparte, cu spatele întors spre ei. Aşadar, conflictul era profund şi se manifesta nu numai în acţiuni, ci şi în exprimări plastice. Să nu uităm că oamenii, în cea mai mare parte, erau analfabeţi, Biserica fiind cea care răspândea cultura, unul dintre instrumente fiind iconografia.

Apoi el a încurajat foarte mult şi tipărirea de cărţi bisericeşti. L-a adus pe Antim Ivireanul, un călugăr georgian foarte cultivat. Acesta a ajuns mitropolit al Ţării Româneşti şi unul dintre cei mai mari organizatori de tipografie pe care i-am avut. Iar Brâncoveanu l-a sprijinit foarte mult, pentru că a văzut în el un instrument de cultură foarte mare. Şi destinul istoric a făcut ca amândoi să fie martiri ai Bisericii Ortodoxe Române, canonizaţi în aceeaşi zi, în 1992.