Unde s-ar naşte azi Hristos?

An de an, de Crăciun, în cunoştinţă de cauză sau doar aşa, din obişnuinţă, se vorbeşte de o mare taină, de un eveniment petrecut cu multă vreme în urmă şi dificil de explicat pe deplin; imposibil de cuprins cu înţelegerea omenească.

Au trecut peste 2000 de ani de când, în Galileea, o provincie a colosalului Imperiu Roman, s-a născut Iisus. Povestea întreagă o ştiţi, n-are rost s-o mai repetăm. Despre Iisus s-a scris şi s-a vorbit enorm, mai mult decât despre oricine a făcut vreodată umbră pământului. Pentru Hristos, cu viclenie sau cu dreptate, s-au purtat războaie, au fost oameni care, în numele Lui, şi-au dat viaţa fără să stea pe gânduri. Taina lui Hristos i-a inspirat pe oameni cum să trăiască, cum să gândească, cum să creeze. Hristos a aureolat civilizaţii, a creat o altă „ordine“ valorică, a marcat umanitatea pentru totdeauna. De-a lungul istoriei, despre Hristos s-a vorbit în fel şi chip, însă doar cei care au crezut în El, l-au înţeles cu adevărat. Cei care l-au receptat doar ca pe un rabin mărunt, prezentând o învăţătură interesantă (pe alocuri scandaloasă) au rămas cu frustrarea că ceva le scapă, că ceva este infinit mai complicat decât au încercat ei, simplist, să explice. Cei care au crezut cuvântul şi fapta Sa au avut şansa de a afla că a fi om, a iubi, a trăi înseamnă infinit mai mult decât se înţelege de obicei. Despre Hristos se vorbeşte şi se va vorbi până la sfârşitul veacurilor, pentru că lecţia pe care El a dat-o lumii, prin felul în care a venit şi prin modul în care a „plecat“, nu poate fi uitată. Fiul lui Dumnezeu se naşte „sub vremi“ atât de umil, într-o iesle… Cine s-ar fi gândit? Şi totuşi, aşa a fost voia lui Dumnezeu. De ce nu s-a născut, oare, Iisus în palatul lui Irod sau chiar în palatele strălucitoarei Rome? Ar fi fost posibil, pentru că Dumnezeu este în stare de toate. Nu i-ar fi fost mai simplu lui Iisus să-şi facă cunoscută învăţătura dacă, de exemplu, ar fi fost fiul lui Irod? Prin legi, edicte, chiar prin sabie ar fi avut grijă crudul Irod să facă pe plac fiului său. Dar nu, Dumnezeu-Cuvântul a binevoit să fie doar Fiul Fecioarei şi să vestească Evanghelia iubirii nu de la înălţimea balcoanelor de marmură, ci de la „josimea“ prafului de pe străzi. Dacă Hristos-Dumnezeu, cel mai mare om din toate vremurile, s-a purtat cu atâta smerenie, înseamnă că fără smerenie nu putem fi oameni. Iar dacă dorim să fim cu adevărat oameni, să medităm la smerenia lui Hristos, care nu S-a jenat să se „umilească“, chiar până la a fi executat prin crucificare. În multe privinţe, epoca în care S-a născut Mântuitorul seamănă cu epoca noastră. Şi noi trăim într-o structură politică de dimensiunile unui imperiu, cu mulţime de popoare şi culturi diferite. Şi acum, ca şi în vremea Mântuitorului, există profunde inegalităţi sociale, cu oameni foarte bogaţi şi oameni foarte săraci, îngropaţi în dileme sau probleme de tot felul. Nu mai vorbim de diversitatea credinţelor şi relativismul moral al omului modern, situaţie izbitor de asemănătoare, cel puţin în linii mari, cu politeismul antic. Este, aşadar, oarecum simplu să înţelegem duhul lumii în care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut prunc. Am mai putea să ne întrebăm: unde ar alege astăzi Hristos să se nască? Oare în palatele bogaţilor, în vilele celor cu oarece dare de mână, într-un modest apartament de bloc sau între cei care dorm pe cartoane? E greu de dat un răspuns, pentru că Dumnezeu nu gândeşte cum gândesc oamenii şi nu are prejudecăţi, aşa cum au oamenii. Însă, în mod cert, ar fi atras irezistibil de locurile smerite, dispreţuite de oameni, iar astfel de locuri pot fi astăzi, la fel de bine atât palatele bogaţilor, cât şi cocioabele săracilor. Hristos S-a născut în această lume, odată pentru totdeauna, iar mântuirea adusă de El rămâne veşnic valabilă. Azi, avându-L pe Hristos, cei care vor să se mântuiască (adică să fie fericiţi, să nu li se pară viaţa absurdă) măcar ştiu ce au de făcut, ştiu cu cine şi încotro să se îndrepte. Desigur, nu e un lucru uşor, dar nici un lucru valoros nu e simplu la început. Drumul către Hristos începe cu primirea Sa în viaţa noastră, cu reeditarea minunii din Betleem. Cum Îl putem „ademeni“ pe Hristos în intimitatea fiinţei noastre? Fiind mai buni, mai înţelegători, mai darnici, mai iubitori, într-un cuvânt: mai smeriţi. Hristos e irezistibil atras de smerenie; e interesat şi de palatele reci, care se transformă în peşteri primitoare, dar şi de peşterile primitoare, ce pot deveni palate. Totuşi, cel mai mult şi mai mult, Hristos e atras de sufletele încălzite de iubirea faţă de Creator şi mai ales faţă de cei de lângă noi, pentru că această iubire l-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să ia trup, să trăiască printre oameni şi să pătimească pentru mântuirea lumii.