Unde sunt jocurile de altădată?

Cheful de joacă şi spiritul de aventură sunt caracteristice tuturor copiilor care îşi ţin la mare preţ tovarăşii de trăsnăi. Copilăria este perioada când lumea se lasă descoperită, iar curiozitatea, prin celebra întrebare „de ce?“, este motorul de depăşire a hotarelor atent stabilite de grija părintească. Care dintre copii nu a primit o chelfăneală sau măcar nu a fost apostrofat pentru faptul că a trecut de limita impusă „din faţa blocului“ sau, şi mai grav, a plecat să cerceteze, împreună cu tovarăşii, de joacă oraşul sau împrejurimile. Până nu demult, copiii apelau la imaginaţie pentru a-şi confecţiona singuri jucăriile şi pentru a-şi inventa jocurile. În rândurile de mai jos, vă prezentăm câteva dintre jucăriile şi jocurile, unele pe cale de dispariţie, ale copilăriei noastre şi ale copilăriei părinţilor noştri.

Printre jocurile şi jucăriile de odinioară, din secolele trecute, specialiştii de la Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal „Moldova“ Iaşi ne-au enumerat: fluiere, arşice, puşculiţe, ocarine, titirez (sfârlează), tot felul de fluierici cu forme de animale sau păsări şi alte vase cântătoare confecţionate din diverse materiale, în special din ceramică, harapnic, puşcoci de soc, scripci (viori) din cioclegi (coceni de porumb), păpuşi din cârpe sau din linguri de lemn, mingi din cârpe, morişcă de vânt din hârtie sau tablă, măşti de hârtie, şiraguri de tulpini de păpădie. Zmeiele vin din Orient Confecţionat de copii era şi celebrul zmeu de hârtie care aducea o încântare deosebită atunci când se înălţa în adierea vântului. Primele zmeie au fost confecţionate în Orient, şi reprezentau sufletul. Atunci când au apărut, unele dintre jocurile întâlnite azi aveau un caracter iniţiatic, care era dublat şi de unul ritualic. În timp, jocurile şi-au pierdut aceste semnificaţii, fiind păstrată doar partea ludică. Astfel, se pare că, la început, jocul cu mingea se juca doar de adulţi. Unii specialişti consideră că acest joc ar fi apărut în Orientul Apropiat, în timp ce alţii cred că mayaşii ar fi invenat jocul. De asemenea, în jocul copiilor apar şi acum, ca în vechime, obiecte ale unor perioade de mult apuse, precum arcul cu săgeţile, praştia, topuz (buzdugan), halice (cerc de fier prins de călereţi în fuga calului). „Jocurile copilăreşti ale valahilor“ de la 1718 O primă menţionare a jocurilor de la noi este cea a lui Antonio del Chiaro care amintea, pe la 1718, în „Jocurile copilăreşti ale valahilor“, de minge, titirez, nucile în gaură, nasturi (sâmburi), baba oarba, călăreţul, de-a caii, praştia, ţurca, bâzâita, scrânciobul. O formulă folosită de copii la joc pe la mijlocul secolului al XVIII-lea era „Una-i mara/ Două-i para, Tri-i rugri/ Piciorugri/ Solomon socotea/ Cingeţi-mi-l/ Podohiţi-l/ Şi-nainte iute/ Du-te!“. De asemenea, copii se mai jucau cu beţişoare, coarda, pietricele, iar pietricica cu care se jucau la şotron se numea „paia“, în timp ce un alt joc se numea „De-a Puia Gaia“, un fel de „hoţii şi vardiştii“ în varianta de la oraş. Jocurile erau jucate şi în funcţie de perioada anului. Astfel, de Paşte se juca „Azi se lasă sec“ (de Păresimi), miercurea de Paşti de juca „câtu mâţii“, iar joia de Paşti se juca „tocoanele“. Copiii nu ratau nici un prilej de a se juca, astfel, ei aveau chiar şi jocul „de-a priveghiul“. În ziua de Florii, copiii îşi confecţionau tilinci din coaja smicelor de salcie, corn sau bucium din coajă de salcie, vioară din coceni de porumb sau muzicuţe din foi de ceapă. O numărătoare pentru jocul „de-a mija“ sau „de-a carele“ este în limba „slava schimonosită“ şi reflectă schimbarea grafiei chirilice cu cea latină. Această limbă seamănă oarecum cu păsăreasca „modernă“: „Ona/ Dona, Tina/ Pana, Cinca/ Usca, Sodi/ Poti, Cama/ Pichi“. „Prin târgurile mari nu se mai vorbeşte de arşice, hâlcă“ Gheorghe Ghibănescu scria, la 1888, că preferatele copiilor erau jocurile cu mingea, cucu, hâlca, ticu-n patru (opt), cloşca cu puii, ulii, podu popii, pietricelele, după cum au menţionat specialiştii de la Muzeul Etnografic al Moldovei. Tot Ghibănescu scria cu tristeţe, la anul de graţie 1888, că „Prin târgurile mari nu se mai vorbeşte de acestea: arşice, hâlcă, sunt uitate“. O jucărie care premerge celebrele „tubermane“ este „puşcociul de soc“. Acesta se confecţiona dintr-o ramură de soc mai groasă, care se scobea la mijloc, astfel încât, să rămână o ţeavă care era ţeava puşcociului. Se alegea apoi un alt băţ, dar mai lung, numit arbiu. Se mai luau nişte câlţi, din care se făceau două gloanţe. Acestea se mestecau în gură, până se umezeau, apoi se puneau în ţeavă şi se împingeau cu arbiul până ajungea la capăt, iar cel de-al doilea glonţ se împingea cu arbiul până la jumătatea ţevei: cel dintâi care era la gura ţevei sărea şi pocnea. Această variantă a puşcociului este povestită de Petre Ispirescu, dar mai erau şi variantele de puşcoci cu pană sau puşcoci de apă, după cum au arătat muzeografii de la Muzeul Etnografic al Moldovei. Titirezul nu moare niciodată O jucărie foarte apreciată, ca dovadă şi persistenţa sa în timp, este titirezul sau prâsnelul. Acesta era făcut dintr-o piatră plată, ca un disc găurit la mijloc, prin care se introducea un beţişor, aceasta fiind varianta descoperită, datând din neolitic. Asemenea prâsnele au fost descoperite din perioade foarte îndepărtate, în toate continentele, din Europa până în Australia, iar specialiştii cred că înainte de a ajunge azi prin loterii, înainte foloseau ghicitorilor, ca simbolism al roţii. Datorită diverselor valenţe ale jocului, acesta a fost considerat de unii antropologi ca mijloc de comunicare cu invizibilul, în timp ce psihologii consideră că jocul are calităţi prin asumarea de către copii a unor roluri, cunoştinţe şi respectarea unor reguli, un mijloc de stabilire a relaţiilor interpersonale şi modificare a celor vechi, prilej de verificare a relaţiilor cu ceilalţi şi a atitudinii acestora faţă de noi, mijloc de a verifica faptul că succesul şi eficienţa acţiunilor proprii depind de acţiunea celorlalţi, un mijloc de învăţare a negocierii, este un mod de experimentare a unor comportamente strategice. Jocurile „epocii de aur“ Copilăria, cu jocurile sale, este cea mai frumoasă perioadă a vieţii, iar amintirile din copilărie nu pot fi separate de jocurile la care participau copii din acelaşi sat sau cartier, în oraşe. Amintirile lui Creangă sunt considerate amintiri ale copilului universal, jocul fiind lumea pe care tovarăşii de joacă o ţes în jurul lor. O hartă a copilăriei poate fi descrisă în funcţie de jocuri. Acestea se regăsesc pe toate continentele şi în toate timpurile. Dacă în trecut copiii se jucau cel mai adesea împreună, acum aceste jocuri de societate se restrâng şi din ce în ce mai mult teren câştigă jocurile pe calculator, în lumea virtuală. Azi, mai sunt puţini copii care mai joacă „Raţele şi vânătorii“, „Apa, apa, foc, foc“, „Baba oarba“, „De-a v-aţi ascunselea“, „Fazan“, „ŢOMANAP“, „Împărate, împărate, cât e ceasul la cetate?“, „Podul de piatră“, „Ţară, ţară vrem ostaşi!“, Ţăranul e pe câmp“, „Raţele şi vânătorii“, „Vulpea în pădure“, „Şotronul“, „Ţările“, „Leapşa“, „Flori, fete şi băieţi“, „Aţa“ (elasticul), „Ţurca“, „Sticluţa cu otravă“, „Hoţii şi vardiştii“, „Soma - soma“, „Ligheane, ligheane, sticle şi borcane“, „Venea un prinţ călare“, „Şapte (nouă) pietre“. Cine a mai auzit cântându-se prin parcuri sau în apropierea spaţiilor de joacă „Ţăranul e pe câmp, ţăranul e pe câmp, ura, drăguţa mea, ţăranul e pe câmp“? „Hoţii şi vardiştii“ au plecat să muncească în străinătate Cei care au copilărit prin anii â80 îşi amintesc de bogăţia jocurilor pe care le împărtăşeau cu vecinii. „Eu am copilărit într-un cartier plin cu turci, tătari şi români, cum e în Dobrogea“, şi-a amintit Bogdan P., care a copilărit în Tulcea. „Eram şi mai mulţi copii atunci, dar ne amestecam la joc fără probleme. În general, băieţii se jucau cu băieţi şi fetele cu fete. Jocurile erau ale copilăriei, nu ţineam cont de etnii. Jucam fazan. Jucam nouă pietre, jucam «Împarate luminate, cât e ceasul?», - hmm... şi parcă aud şi acum răspunsul... - «nouă paşi de uriaş sau doi paşi de furnică». Jucam «Flori, fete, filme sau băieţi, actori sau cântareţi», jucam mijita, băieţi şi fete laolaltă, jucam cu mingea. Fetele ţopăiau toata ziua la coardă şi ştiau multe figuri. Jucam uneori «aţele încurcate», chestia aia care se joacă folosind un fir aşezat pe degete, cu diferite scheme de apucare, astfel încât să nu se încurce firul“, a spus Bogdan. Nu lipseau jocurile războinice: „Ca băieţi, jucam fotbal, tenis cu piciorul, dar, mai ales, inspiraţi de filmele de la televizor, ne jucam «de-a războiul». Exista un război-joc permanent între băieţii de la capetele opuse ale cartierului, eram «teritoriali». Un cuvânt al copilăriei era «aganda», hai la «aganda». Atunci mergeam şi ne luam armele, beţe din plop pe post de săbii, şi începeam să ne duelăm, să ne fugărim, să urmărim adversarii prieteni din tabăra cealaltă. Jocul se termina cu câte un plânset, adesea cineva era pocnit mai zdravăn sau se accidenta, căzând. Îl duceam acasă, la părinţi. Şi eram speriaţi de întâmplare. Dar o luam de la capăt. Eu eram armurierul, ţineam, bine dosite prin curte, toate ciomegele necesare pentru «aganda», un cuvânt inventat de un puşti turc, Metin. Ne jucam «lapte gros», «Ţară, ţară vrem ostaşi ... pe cine?». Ne plăcea mult să continuăm «aganda» cu alte arme şi muniţii. De pildă, declanşam războiul cornetelor, ne luam «tubermanele» şi umpleam strada de hârtii, spre disperarea tuturor gospodarilor; şi de zgomot, spre disperarea celor care, la vârsta lor, voiau linişte. Apoi treceam la sectorul praştii cu scoabe. O hărţuială. Erau reguli. Nu foloseam bolduri, nici elastice duble, la jocul ăsta, ţinteam doar la corp, nu la cap“, îşi aminteşte Bogdan. Nu lipseau nici jocurile pline de graţie: „Înălţam zmee, cu toţii. O feerie. Foloseam orice fel de hârtie şi beţigaşe din stuf. Sau ne jucam cu avioanele de hârtie. Sau cu libelule, pe care le legam de coadă cu aţa de papiotă şi ieşeam cu ele în lume. Ne plăcea şi zgomotul. Ne plăcea să facem tot felul de chestii. Făceam colecţii de timbre, aveam cu toţii abonament la filatelie, multe, multe clasoare cu timbre din care culegeam lumea. Sau ne adunam la taifas şi ziceam poveşti, uneori câte unul ne mai citea din câte o carte pe care noi ceilalţi nu o aveam, o poveste nouă sau povesteam filme. Escaladam pereţii de pământ galben ai ravinelor, prin păduri, departe de casă, făceam alpinism. Ne întorceam plini de praf şi bucuroşi, bucuroşi. O mână de cireşe sau fructe furate erau hrana noastră. Uneori şterpeleam câte un pepene, porumb, pe care-l coceam la focuri mocnite, în păduri. Dădeam iama în livezi, sau, uneori, înarmaţi cu «furătoare», întindeam «hoţoaice» spre fructele din curţile oamenilor. Struguri, prune, cireşe, corcoduşe... he-he, ce bunătăţi şterpelite... Dar, am trecut de la jocuri la «aventuri», iar ele erau mult mai multe... cam aşa era universul copilariei, joc şi aventură, război şi moarte închipuită, gâlcevi de o seara... râsete, râsete, râsete...“. În jurul blocului Andra M., 30 de ani, îşi aminteşte că, în copilăria ei petrecută în Suceava, „foarte mult îmi plăcea «Urmărire», cred că, analog, erau «Hoţii şi vardiştii», dar nu sunt sigură. Se stabileau nişte limite în jurul blocului, care erau mai largi decât la «ascunsa» şi, pe teritoriul acela, o echipă se ascundea din loc în loc, divizată în grupuri mici sau unul câte unul, şi cealaltă echipă căuta. Dacă te vedeau «căutătorii», pentru a te anihila trebuiau să te lovească de trei ori pe spate cu palma. În cazul în care cel care te prindea îţi era amic şi nutrea sentimente de simpatie pentru tine, atunci loviturile de anihilare erau date cu un uşor regret: «ce să-i faci, aşa-i viaţa, trebuie jucată cu fair-play». Apoi, îmi mai plăcea tare mult jocul «Ţările» (sau «Florile»). Cu creta, sau cu o bucată de cărămidă spartă, se desena pe asfalt o floare mare, cu mijloc rotund şi petale late şi lunguieţe. Era un joc eminamente feminin. Fiecare fetiţă îşi alegea câte o petală pe care caligrafia numele unei ţări, cu cât mai mare în realitate - de exemplu celebra SUA - cu atât mai bine, dar şi cele care sunau bine, exotic, erau la mare preţ, precum Japonia. La un semnal, toate proprietarele respectivelor ţărişoare o tuleau la fugă pe o distanţă mică, cât apucau să se îndepărteze în câteva secunde; în prealabil, se stabilea să se numere pân la... apoi rămâneau «împietrite», iar una dintre ele trebuia să le ajungă, într-un număr de paşi, nu mai mare de 10, din câte eu ţin minte. Depindea de cât de elastică erai ca să poţi sări departe-departe. La sfârşit, dacă utimul salt era insuficient, aveai voie să te întinzi pe asfalt ca să atingi măcar cu vârful degetelor vârful piciorului fetiţei respective. Dacă o ajungeai, îi puteai lua o bucată din teritoriu, dacă nu, îţi lua ea ţie. Acum, din nou, dacă îţi era prietenă, îţi lua numai o bucăţică mică-mică, de mărimea tălpii piciorului ei, pe care repede-repede inscripţiona numele ţării dominante; dacă te duşmănea, îţi lua chiar mai mult de jumătate de împărăţie. Din nou erau multe emoţii, sentimente şi obrăjori roşii la jocul asta! Jocuri care implicau multă imaginaţie erau jucatul de-a gospodariile, şi nu de-a mama şi de-a tata, nu ştiu ce-i aia. Eram, desigur, tot grupuri de fetiţe, mame şi copii, nu-mi amintesc vreun tătic pe acolo. Înaintea începerii jocului, mergeam la vânătoare de ingrediente, nu aduceam nimic din casă, oricum nu prea avea nimeni voie să scoată jucăriile afară... Aşa că, ne apucam să căutăm orice mărunţiş semnificativ: sticluţe goale aruncate, dopuri, cutiuţe de plastic şi alte fleacuri de genul asta. Tot aşa, cu improvizaţii, mai era jocul de-a spitalul. Ne puneam ghips ungându-ne cu pastă de dinţi şterpelită de acasă care îţi înroşea pielea şi cauza usturimi. În salonul de nou-născuţi, fetiţele mai mici aveau, în loc de biberoane, păstăi de fasole verde, soră-mea a mâncat odată vreo zece bucăţi - şi-a luat rolul prea în serios -, apoi a vomat toată seara. Injecţiile se făceau cu ace de pin! Mai era celebrul joc «Flori, fete sau băieţi», «filme-artişti sau cântăreţi sau maşini». Aici şmecheria era când plecai cu perechea să stabileşti două nume sau două mărci şi alegeai exemple cât mai indezirabile, de exemplu: «Ce alegi dintre Chioruâ sau Pandele?», «Trabant sau Lada», «Snagov sau Carpaţi». Cel mai adesea urma un refuz şi a doua oară coceai o pereche şi mai aiurea de nume!“. ▲ Anii ’90 au adus jocurile solitare pe calculator Dacă prin anii â80 jocurile din cartier au cunoscut o perioadă de înflorire, începând cu anii ’90, mai mult succes printre copii au jocurile pe calculator. „Hoţii şi vardiştii“, „De-a v-aţi ascunselea“ sau „Ţăranul e pe câmp“ se joacă din ce în ce mai puţin sau chiar de loc. Părinţii se plâng că, de cele mai multe ori, copiii nu au unde să se joace iar locurile special amenajate pentru joacă sau parcurile sunt prea puţine. Chiar şi aşa, parcurile sunt preferate pentru că aici o parte din copii îşi găsesc tovarăşi de joacă. Jocurile preferate de copiii de acum sunt cele cu mingea, rolelele sau cu bicicletele, rar, foarte rar mai joacă un străvechi „Ţară, ţară, vrem ostaşi“ sau „De-a v-aţi ascunselea“. Dacă nu mai au chef de alergat, dar totuşi mai vor să stea pe afară cu prietenii, copii îşi aduc o păturică şi se aşează pe sub un geam de la parterul blocului şi joacă „Monopoly“. Nu prea au acces la spaţiul verde, dacă acesta există, „pentru că acolo vecina de la doi a plantat nişte frumoşi trandafiri şi crini pe care îi păzeşte cu înverşunare“, s-a plâns un părinte. Unul dintre locurile de joacă preferate de copii, precum şi de bunici, este Parcul Copou, unul dintre puţinele spaţii verzi din Iaşi. Un grup de copii, colegi de la Colegiul „Negruzzi“ şi-au dat întâlnire în Parcul Copou. Copii, cu vârste de 12-13 ani spun că nu prea se joacă, mai mult preferă să meargă la un suc atunci când se întâlnesc, iar fetele merg la shopping: „Nu prea ne mai jucăm. Mă mai joc pe calculator, mai stau pe internet, dar de fapt nu prea joc jocuri, stau pe internet, mai vorbesc cu colegii... Afară mă întâlnesc cu colegii, nu ne jucăm, mergem la un suc, mergem în parc“, a spus Ilinca, de 12 ani. Una dintre fete s-a declarat fană a jocurilor pe calculator: „Joc simulations, un fel de simulări, cu oameni. Construieşti o familie, îi pui pe membrii familiei la muncă, îţi faci casă, o modernizezi. Simulările astea nu le joci cu alţii, joci singur“, a povestit Hana. Un băiat preferă „baschet, sporturi în special. Pe calculator joc simulatoare, simulatoare cu sporturi. Afară, ies cu prietenii la baschet, fotbal, tenis, din astea....“. Copii îşi amintesc şi de alte jocuri pe care le jucau când erau mult mai micii: „De-a v-aţi ascunselea ne jucam, dar mai demult şi nu foarte des. Am jucat şi de-a «Ţară, ţară..», şotron. Am jucat, dar acuma nu mai jucăm“, a spus puştiul de 13 ani. Însoţită de bunica sa, Ioana, o fetiţă de patru ani, a venit în parc cu bicicleta: „Mă joc cu mingea, cu rolele şi cu bicicleta“. Fetiţa nu se joacă singură, ci alături de cei cinci prieteni ai săi. Bunica Ioanei ne spune că ea este „crescută la ţară, unde era foarte frumos, jucam multe jocuri, îmi aduc aminte cu plăcere. Jucam în pământ, făceam păpuşele, le îngropam, le dezgropam, săream coarda, jucam şotron, mingea. Acum copii nu prea mai joacă jocurile pe care le ştiam eu“, crede Aniţei Catinca, de 69 de ani, care a copilărit în Dobrovăţ.