Unghiul favorabil

Dacă am măsura cât timp pierdem zilnic străduindu-ne să ne ferim de ceilalţi, am cădea pe gânduri. Căci suntem obsedaţi de toate amănuntele care ar putea să ne trădeze în ochii semenilor. De toate detaliile care ar putea vorbi despre nopţile noastre nedormite, despre excesele noastre culinare, despre desfrânările noastre intime, despre îmbătrânirea noastră prematură, într-un cuvânt despre drama decrepitudinii trupeşti. Altfel spus, orice semn al trupului care ar putea fi interpretat ca un indiciu al degradării îl vom ascunde în spatele unui paravan estetic. Pentru asta, avem nevoie de o strategie a camuflării personale. Depistăm semnele şi apoi le escamotăm: dacă suntem graşi ne îmbrăcăm în haine închise la culoare, dacă ne atârnă pielea gâtului îl acoperim cu un batic, dacă avem chelie o acoperim cu o pălărie, dacă avem cearcăne ne machiem, dacă suntem buhăiţi mergem la saună, dacă suntem mahmuri luăm analgezice, şi tot aşa. Strategia aceasta a renovării zilnice e universală, indiferent dacă la mijloc e vorba de un viciu de care nu mai scăpăm sau de involuţia pe care nu o mai putem încetini. De aceea, ar fi o nedreptate să credem că bărbaţii sunt mai puţin preocupaţi de înfăţişare decât femeile. Cel mult au alte priorităţi decât ele. Nu talia îi obsedează, ci ţinuta. Nu forma piciorului, ci poziţia capului. Nu firele de păr de deasupra buzei, ci cele care le ies din urechi. Există aşadar un manierism masculin, o voinţă de ornament care îi aşază în acelaşi rând cu femeile.

Am fost peste măsură de dezamăgit când am realizat cât de mult mă contemplu în oglindă. Şi am fost de-a dreptul decepţionat când, privindu-mă în luciul ei, mi-am dat seama că mereu caut un unghi favorabil, din care să arăt bine. Pe mine nu mă preocupa înfăţişarea mea adevărată, ci cum să fac în aşa fel încât ea să fie agreabilă. Iar tristeţea e că, din momentul în care găseam un unghi care să-mi mulţumească simţul critic, nu-l mai schimbam. Mă priveam din acea poziţie mereu, ba mai mult, luându-mi ochii de la oglindă, trăiam cu convingerea că imaginea aceea era singura pe care o puteam avea şi în realitate. A fost îndeajuns să ies pe stradă şi să întâlnesc privirea unor tineri ca să mă trezesc. Mă priveau fără să mă remarce. Aveau privirea aceea indiferentă care alunecă peste un om fără să identifice în el un punct de atracţie, sau măcar o sursă de interes. Iar eu aveam senzaţia usturătoare pe care o resimte un bătrân când constată cum privirile oamenilor trec pe lângă el fără să zăbovească. Eram privit cu seriozitate, cu acea consideraţie rece cu care te uiţi la oamenii şterşi. Mă priveau protocolar, fără nici un licăr de atenţie în ochi. Privirea aceea a însemnat certificatul descompunerii mele, atestatul de expirare a farmecului meu. Cine a avut parte de ea ştie că, din punct de vedere al competiţiei estetice, vremea lui a trecut. De atunci, când mă uit în oglindă, nu mai caut unghiul favorabil. Şi cred că maturitatea unui om începe din ziua când, contemplându-şi înfăţişarea, nu mai vede în ea un motiv de admiraţie.