Unirea, unitatea şi Biserica

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 29 Noiembrie 2015

Când se face pomenirea Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul României, ne amintim şi de Marea Unire din 1918. Această coincidenţă a succesiunii celor două sărbători româneşti ne face să ne gândim din nou la idealul cel mai mare al acestui neam şi la ceea ce a reuşit el să realizeze, în cei aproape o sută de ani de la actul semnat la Alba Iulia.

Sigur că la nivelul de jos, al familiilor şi chiar al micilor comunităţi, unirea nu a avut un efect spectaculos, însă idealul unităţii naţionale a ajuns să fie privit de toată lumea şi ca o împlinire personală a românului, nu doar ca o realizare măreaţă a politicienilor. Pe de altă parte, în ţara nou-formată nu erau numai români de neam, aşa că cei care conduceau statul a trebuit să se gândească la o metodă de a-i face pe toţi să se simtă români, că fac parte din această naţiune care tocmai se împlinise prin unire.

Biserica Ortodoxă a devenit atunci liantul tuturor românilor ortodocşi, prin unirea eparhiilor sub oblăduirea aceluiaşi mitropolit primat, oferind astfel un exemplu de unitate pentru toţi oamenii care puteau să mai aibă dubii în privinţa unirii.

Astăzi, problema unităţii cetăţenilor acestei ţări se pune la fel de stringent ca acum un veac, însă rezolvarea nu se întrevede, cel puţin din partea autorităţilor centrale. Dorinţa de copiere a realităţilor din ţările occidentale spre care tind aspiraţiile celor mai mulţi români a lăsat în ţară un vid de voinţă şi putere de muncă asemănător cu dezastrul de pe urma unui flagel. Oamenii declară că nu mai sunt interesaţi de nimic, tinerii nu vor să privească spre viitor din cauza realităţii înconjurătoare, pe care o cauzează inclusiv ei, iar instituţiile sucombă în proiecte stufoase și reforme care se succed la nesfârșit. Toate acestea creează un scenariu sumbru al unei ţări din care cetăţenii ar prefera să plece. Astfel se petrec lucrurile cu doar câţiva ani înainte de prăznuirea unui secol de la împlinirea visului românesc al unirii poporului într-o singură ţară. Pentru aceasta, unii dau vina pe postmodernism şi globalizare, alţii dau vina pe legendele naţionale impuse mai ales în timpul comunismului şi care acum sunt demolate, rând pe rând. Indiferent de cauză, problema rămâne aceeaşi şi fără rezolvarea ei ţara se afundă din ce în ce mai mult în mlaştina indiferenţei faţă de orice: oameni, instituţii, trecut sau viitor.

Deşi soluţia este cunoscută de cei mai mulţi, mirajul occidental al secularismului hedonist fură atât minţile celor de care depinde soarta ţării, cât şi ale cetăţenilor care sunt în miezul problemei, direct afectaţi de lipsa de perspective cu care se confruntă. Consumerismul fără discernământ şi lipsa asumării oricărei responsabilităţi nu pot continua la nesfârşit, fără a aduce daune majore sănătăţii naţiunii. Dar pentru că din soluţie fac parte întoarcerea la valorile morale, care la noi sunt creştine, precum şi renunţarea la unele practici care dăunează aproapelui, aceasta se pare că nu va fi luată în calcul, cel puţin în viitorul apropiat. Rolul Bisericii Ortodoxe, cu un aport indubitabil la unitatea poporului român, urmează încă să fie înţeles de cei care vor binele şi prosperitatea României.