Urcarea dealului

Un articol de: Ștefan Mitroi - 30 Octombrie 2020

Era imediat după seceriș și ai mei m-au luat cu ei la arie. Stătea un ditamai dealul de grâu în mijlocul câmpului. Dealul acesta a fost prima gârlă în care m-am scăldat! Vrusesem la început doar să-l urc, dar după numai câțiva pași m-am pomenit îngropat până la genunchi în grâu, apoi până la brâu. Văzând că mă duc tot mai în jos, am început să dau din mâini. Curând avea să mă înghită grâul cu totul. Și nu-mi sărea nimeni în ajutor. Nici măcar părinții mei, pe care-i vedeam punând ceva în niște saci, la poalele dealului în care urma să mă înec. Chiar dealul îl puneau, dar era mult, foarte mult de pus. N-ajungeau prea repede la mine. Așa că m-am gândit să încep să înot, ceea ce am și făcut în minutele următoare, băgând de seamă că grâul mă ține la suprafața lui, îngăduindu-mi să respir și chiar să urc fără prea mare efort spre vârful dealului, ce nu se micșora deloc, deși mama și tata, și nu numai ei, dădeau întruna la lopată, încărcându-l în saci. 

Deodată mi s-a năzărit c-ar putea să nu mă observe, încărcându-mă și pe mine și suindu-mă mai apoi într-o căruță, pentru a fi dus la moară, de unde aveam să mă întorc sub formă de făină acasă. 

Ei să nu mă găsească pe nicăieri și eu să le spun, când se așază cu ochii în lacrimi la masă, nu mai plânge, mamă, și nu mai plânge, tată, iată-mă aici cu voi, n-am dispărut, bucurați-vă, sunt pâinea din care tocmai mușcați!

Doamne, ce frumos se vede cerul din largul gârlei de grâu, care se face tot mai mare, chiar cât o mare, ba chiar cât un ocean, și eu mă aflu exact în mijlocul oceanului, singur-singurel, întocmai ca dealul de grâu în mijlocul câmpului. 

Departe, în urmă, se aud vocile câtorva oameni, vorbesc despre mine, despre curajul meu de a mă apropia, înotând, de țărmul Americii - care Americă?, mie mi se pare că mă apropii de cer - una dintre ele e vocea mamei, îmi spune pesemne să fiu atent, să nu ajung din greșeală în sacii în care încarcă grâul. 

 Sunt aici, strig dintr-odată din vârful dealului.

 Vino să mănânci, îmi strigă mama, e ora prânzului, nu ți-e foame?

Ba îmi este, îi răspund, dar cum rămâne cu America? Adică nu, cu cerul, am vrut să spun.

Constat, însă, în timp ce mușc cu poftă din pâine, că e bine și pe pământ. Și că dealul de grâu chiar s-a micșorat. Lucru ce mă bucură nespus. O să-mi fie mai ușor acum ca, până diseară, să ating malul verii următoare. Fiindcă într-acolo am plecat.