Urmarea Domnului din teascul Crucii pe tronul slavei
Duminica a 3‑a din post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34‑38; 9, 1
Zis‑a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să‑şi scape viaţa şi‑o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi‑o va mântui. Căci ce‑i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă‑şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Pe calea noastră către Paști, străbătută bisericește, ne întâlnim în miezul Păresimilor cu îndemnul paradoxal al urmării lui Hristos prin lepădare de sine și apropiere de tronul harului. Hristos Domnul ne cuminecă prin cuvintele Sale pline de putere ca să‑L însoțim pe calea Crucii. Astfel, răsună în inimile deschise cuvintele Domnului, rostite cu năduf, pe drumul către Ierusalim, nemulțumit că ucenicii de odinioară cugetă lumește și au tactici diplomatice și prudențe prevenitoare cu privire la apropiata Sa Pătimire și la suferință: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea și să‑Mi urmeze Mie. Evanghelistul Marcu ține să menționeze expres că Mântuitorul a chemat mulțimea laolaltă cu ucenicii ca să le pună la inimă aceste cuvinte. Îi pusese deja în gardă pe ucenici în chip fățiș cu privire la defăimarea din partea elitei poporului, la Pătimirea și Învierea Sa. Îl apostrofase aspru pe liderul Petru în fața tuturor ucenicilor, delimitându‑Se radical de tipul de comportament autoreferențial: Mergi înapoia mea, satano, că tu nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor (Mc. 8, 33). Celui pe care mai înainte îl numise piatră de căpătâi, acum îi spune căpetenie de demoni. Gândirea inspirată ne ridică în cerul îngerilor, iar cugetarea pătimașă ne coboară în iadul demonilor.
„Bucură‑te, Lemn Sfânt, că pe tine S‑a zdrobit Ciorchinele înţelegător!”
Urmarea Domnului presupune renunțarea la sine pentru afirmarea noastră din partea lui Dumnezeu, pentru dobândirea și împlinirea desăvârșită de sine în Dumnezeu. Cel ce S‑a golit de slavă chip de rob luând invită omul liber să‑L imite lepădându‑se de sine, tăgăduindu‑se pe sine, purtându‑și crucea și lăsându‑se în voia lui Dumnezeu. Așadar, crucea, jertfa, este deopotrivă forma vieții și logica vieții trinitare și duhovnicești. Se și spune în popor: „O cruce am!” Este logica martirică a Împărăției eterne pentru care Crucea devine vector pascal al Sensului. A fi ucenic adevărat al Domnului înseamnă nu doar a părăsi ale tale, ci a te lepăda de tine, de eul îngust, de ispita magnetică a autoreferențialului închis, de tendințele autarhice și monadice ale sinelui. Urmarea Domnului deschide viața torentului de slavă, belșugului haric revărsat din Dumnezeu.
Un iconolog contemporan comenta inspirat: „Hristos a pătimit singur, dar pentru noi toţi, vărsându‑Şi în locul nostru dumnezeiescul Sânge bisericeşte, ca Agonisitor şi Vestitor al Bisericii prin Jertfa Sa pe Cruce”. Într‑un fragment imnografic din tradiţia armeană, Lauda sau panegiricul Sfintei Cruci, atribuit celebrului filosof neoplatonic David Anhaght, supranumit Invincibilul (cca 470‑550), compus de ziua Crucii şi rostit, potrivit tradiţiei, în faţa împăratului roman, regăsim o minunată coincidenţă între Cruce, viță şi teasc: „Bucură‑te, Lemn Sfânt, teasc înţelegător! / Că pe tine S‑a zdrobit Ciorchinele înţelegător/ spre bucuria celor cereşti şi a celor pământeşti!” Imaginea teascului ilustrează jubilaţia Bisericii împreună cu Hristos Cel nimicit în teascul Crucii, dar glorificat în veşminte sângerii la Înălţare, apogeul Jertfei. Din această apoteoză a bucuriei s‑a izvodit una din Cantatele lui Bach (BWV 43/7). Saltul pascal al lui Hristos în sus şi în jos este asemănat cu tresăltarea unui strugure în teasc (Isaia 63, 3). Compozitorul încerca să redea muzical jubilaţia Celui care calcă Teascul, legând zdrobirea Sa ca Strugure mistic sub teascul Crucii direct de bucuria euharistică oferită Bisericii prin Înălţarea Sa arhierească purtând veşmintele purpurii ale Vierului (Podgoreanului). Cu alte cuvinte, în momentul celei mai cumplite revărsări de negativ, de non‑sens (violență, ură, invidie, viclenie, prostie, opacitate) asupra Celui care întruchipează în sine Sensul, Acesta străbate lumea, iadul și cerurile jubilând, oferind tuturor vinul mântuirii. Deși nimicit de necinstea noastră, El ne face cinste cu vinul iubirii nemărginite.
Crucea noastră este altoită pe Crucea Lui spre curmarea neascultării
Urmarea lui Hristos se face deplin din teascul Crucii până la tronul slavei, prin mărturia necontenită a vieții. Crucea Domnului este tronul harului de care ne apropiem, iar Apostolul zilei evocă imaginea Domnului Iisus Hristos ca Mare Arhiereu, întronizarea, proslăvirea şi pecetluirea Sa ca altar înţelegător şi supraceresc unde este chemată şi ridicată Biserica Sa la celebrarea euharistică, după rânduiala lui Melchisedec. Suntem îndemnați să ne apropiem cu încredere de tronul harului Arhiereului Celui mare și compătimitor ca să primim ajutor la timp potrivit. Cinstirea Sfintei Cruci din această duminică arvunește Paștele și îngemănează crucea vieții noastre, persoane și comunități, cu Semnul împărătesc al Arhiereului Care a străbătut cerurile, proslăvit de Tatăl.
Crucea noastră este altoită pe Crucea Lui prin răstignire duhovnicească spre curmarea beției neascultării și a patimilor: „Leapădă, suflete, beţia patimilor, şi încearcă vinul lacrimilor, cel curăţitor prin post, care veseleşte inima şi veştejeşte poftele, şi preface în cenuşă cuptorul trupului, şi te sârguieşte a te răstigni împreună cu Hristos, Cel ce pentru tine S‑a pironit pe lemn, ca să viezi în veci” (Miercuri în a cincea săptămână a Postului, Cântarea a 8‑a).
Unul dintre cei prin care am învățat că Crucea‑i peste tot și că de ea nu scăpăm spre binele nostru a fost artistul creștin Horia Bernea. Nici un demers hermeneutic şi mărturisitor referitor la Cruce în contextul românesc postcomunist nu poate să nu țină cont de poetica dezvoltată de Horia Bernea prin expoziția permanentă Crucea, un nucleu generic, un miez tare, o axă integratoare pentru întregul ansamblu de la Muzeul Țăranului Român. Recunoaştem în gestul restaurator al acestui om începutul robust al unei adevărate terapii colective de vindecare a memoriei noastre culturale, o exorcizare blândă, dar tenace a unui spaţiu în care se instaurase o istorie smintită, un spaţiu care începea atunci să fie reorânduit neideologic, fără patima demonstraţiei facile, după vectorul pascal al Crucii, regăsită în calitatea sa de typos al iconicităţii universale, icoană a icoanelor și condeiul împărătesc care a scris cu sânge actul eliberării omului. În cazul nostru, eliberare multora din starea de necunoaștere ori de rușinare față de Domnul și de cuvintele Sale.
A alege crucea este un act de mărturisire
Pronia îl prefăcuse pe acest om, născut de Ziua Crucii şi vreme de mai mulţi ani izvoditor de prapuri arhetipali, să înalţe și să arate din nou Crucea unui întreg popor, pentru un nou început printr‑o muzeografie mărturisitoare, așa cum face preotul cu crucea‑lumânare pascală, pecetluind cele patru zări: ,,Este o epocă bună pentru mărturisire. Te presează să spui. La un moment dat era suficient ce credeai tu, ce făceai tu. (...) Mă refer la perioada comunistă, era important să te păstrezi întreg şi să faci ceea ce gândeşti în mod ascuns, implicit. Cred că a venit momentul ca anumite lucruri să fie arătate efectiv, să le mărturiseşti. (…) În fond, pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. (…) A mărturisi înseamnă însă şi a depune mărturie; şi asta înseamnă mai mult decât un act de credinţă, capătă un sens social. Un act de credinţă s‑ar putea desfăşura fără ca nimeni să ştie, în secret, în tăcere. Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm Crucea într‑un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să afirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într‑o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant”.
Modelul Bernea este unul evanghelic, propunând inteligenţa şi temeinicia mărturisirii, dorinţa fermă de a arăta Crucea în toată frumuseţea întruchipărilor sale plastice şi rituale felurite, într‑un demers iniţiatic, prin invitarea noastră într‑o pădure de cruci și intuirea miracolului în urma parcurgerii traseului format din spațiile numite Puterea, Folosul, Frumuseţea Crucii; Fast, Reculegere, Moaşte; şi unul recapitulativ: Crucea‑i peste tot. La final, efectul de cascadă al descoperirii surprizei şi bucuriei omniprezenței Crucii.
Misterul stavroforiei universale cuprinde nu doar pasajul evanghelic de astăzi, ci arhive întregi de texte esenţiale, florilegii biblice, patristice, liturgice, omiletice, imnografice, haghiografice, filocalice, ascetice, apocrife, paremiologice şi folclorice, destinate să proslăvească Crucea în dimensiunea sa cosmică (Sprijinul cerului‑pământului: Dinainte de veci; Stâlpul lumii; Sfeşnicul Adevărului; Lemnul vieţii; Respiraţia Crucii) şi antropologică, implicită şi explicită (Legea omului: Omul Cruce; Calea împărătească; Arma Învierii; Exersarea Crucii: ascetul şi mireanul). Din toate acestea vedem cum Crucea Domnului îngemănată cu crucile noastre oglindește luminişul pascal al Vieții. Purtarea crucii noastre, a fiecăruia, ține și de o purtare a crucii neamului, a crucii generațiilor succesive și ne adună în lumina jertfei și a Paștelui împreună cu strămoşii noştri purtători, însemnători şi izvoditori de cruce, culegători ai strugurilor raiului din Vița cea adevărată: „Pe Cruce ai fost pironit, Via cea adevărată, şi neamurile împreună cu tâlharul au cules raiul. Aceasta este slava Bisericii; aceasta este bogăţia creştinilor. Cel ce ai pătimit pentru noi, Doamne, slavă Ţie!”