Urmarea lui Hristos, sensul bogăţiei celei adevărate

Un articol de: Pr. Sergiu Popescu - 04 Septembrie 2022

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

Frumoasă și plină de învățături este pericopa evanghelică din această duminică. Și în același timp o oglindă sau o radiografie a sufletului omului, un om care duce o luptă permanentă pentru mântuire, pentru desăvârșire. Sfântul Ioan de Kronstadt spunea că, „din pricina păcatului, omul piere fără contenire şi are nevoie de un Mântuitor statornic, de fiecare zi. Acesta este Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Roagă-te de mântuire, dinlăuntrul tău, numai Lui, fă-o cu credinţă vie, limpede văzătoare şi Acela te va mântui. Aşa m-a mântuit şi pe mine în chip minunat, de mai multe ori. Mântuirea pe care am primit-o a fost tot atât de vădită ca şi cum m-aş fi găsit în temniţă şi mi-ar fi venit un izbăvitor să mă scoată de acolo” (Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, București, 2005, p. 393). Pentru orice creștin, idealul este mântuirea și, în această ­călătorie lungă, omul nu trebuie niciodată să meargă la întâmplare. Părinții Bisericii spun că „cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”, pentru că acest drum anevoios nu este același pentru toți și „fiecare trebuie să-și caute și să-și găsească poteca lui, aceea care este numai a lui, și să-i găsească pe cei care, ca și dânsul, au încercat-o și-i pot fi călăuze” (Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 283). Înainte de a analiza mai în amănunt pericopa de astăzi, se cuvine să ne reamintim cele istorisite de Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. 

Când Hristos e căutat pentru sensurile adânci ale vieții

În activitatea Sa de propovăduire, Mântuitorul a cunoscut mulțimi de oameni. Mulți îi vor fi ieșit în cale pentru a-I cere, în primul rând, ajutorul; căutau mai ales tămăduirea trupului, vindecări miraculoase ale unor boli care nu puteau fi vindecate de oameni. Au existat însă și oameni care L-au căutat pentru a-I cere un alt fel de ajutor: un sfat sau un îndemn potrivit pentru folosul sufletului. Este și cazul tânărului din această pericopă, căruia Evanghelistul Matei nu-i reține numele, și care, apropiindu-se de Iisus, L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a dobândi viața veșnică. Părea deci că nu-l interesa nimic din lumea aceasta, preocuparea sa principală fiind viața veșnică. După un scurt dialog, pricinuit de formula de introducere folosită de acest tânăr („Învățătorule bun”), urmează îndemnul Mântuitorului de a păzi poruncile („să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), porunci pe care însă acest tânăr le respectase din tinerețile sale. Un paradox aici; tânăr fiind, respectase poruncile Decalogului din tinerețile sale - înțelegem noi dintotdeauna. Tânărul acesta căuta însă de­să­vârșirea și nu știa ce-i mai lipsește. Îl lămurește Domnul Hristos spunându-i să renunțe la toate averile sale, să le împartă săracilor și apoi să-I urmeze. Era ultimul pas pe care trebuia să-l mai facă pentru a dobândi desăvârșirea; dar un pas ce s-a dovedit prea greu de făcut. Și atunci a plecat întristat, pentru că, bogat fiind, nu putuse renunța la bogățiile sale. Concluzia este desprinsă chiar de Mântuitorul: cu mare greutate va intra un bogat în Împărăția cerurilor, mai greu decât trece o cămilă prin urechile acului. Iar pentru că ucenicii auzind acestea s-au tulburat foarte tare, întrebându-se cine poate să se mântuiască, pericopa evanghelică se încheie cu o mângâiere: ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu (Matei 19, 16-26). 

Mântuirea, un dar făcut de Dumnezeu, nu o reușită omenească

Textul din Evanghelia de astăzi ne aduce înainte, încă de la început, chipul unui tânăr care s-a apropiat de Mântuitorul pentru a-I adresa o întrebare - ce să fac ca să am viaţa veşnică? - și pentru aceasta începe folo­sindu-se de o sintagmă măgulitoare la adresa Domnului Iisus: „Învățătorule bun”. Analizând până aici momentul deosebit al acestei întâlniri, am zice noi, neașteptate, ne dăm seama că tânărul acesta pare a nu fi „ca toți tinerii”. Vorbește mai degrabă ca un om bătrân, plin de înțelepciune, calculându-și cuvintele, urmărind un ideal deosebit, desăvârșirea. Nu știm de cât timp Îl va fi urmărit pe Hristos în activitatea Sa de propovăduire a Evangheliei, dar este cert că știa de Iisus, din moment ce îi spune „Învățătorule” și mai ales „bun”. Observase, așadar, atât faptul că Iisus propovăduia mulțimilor, că le învăța, dar și că Îi părea rău pentru toate suferințele poporului, săvârșind vindecări miraculoase, ba chiar înviind din morți. Nu este, deci, de mirare că primul răspuns al Mântuitorului dat acestui tânăr este de fapt tot o întrebare, și încă una cu adânci semnificații și cu mari așteptări: De ce-Mi zici bun? Nu știm cât timp va fi trecut între sfârșitul acestei întrebări și următoarea afirmație făcută de Domnul Hristos: Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu. Suntem tentați să credem că tocmai în acest răstimp stă cheia descifrării, înțelegerii acestui tânăr. Cum spuneam mai devreme, nu părea un tânăr obișnuit, pentru că avea preocupări care de cele mai multe ori nu se regăseau nici atunci și nu se regăsesc nici astăzi pe „lista de priorități” a prea multor tineri. Poate că aștepta Mântuitorul la întrebarea adresată lui - de ce-Mi zici bun? - o mărturisire de felul „Pentru că Tu ești Hristosul” sau „Pentru că Tu ești Mesia”, o mărturisire cât o izbăvire, cât o ridicare la desăvârșire. Cum această întrebare nu a primit nici un răspuns, a continuat tot Iisus, spunând: „Bun este numai Dumnezeu”. 

Pedagogia întrebărilor

Nu putem să nu observăm aici și smerenia Mântuitorului. Așteptase acea mărturisire din partea tânărului nu pentru ca să fie lăudat sau măgulit El, ci pentru ca acel suflet să poată fi eliberat de orice încorsetare, să poată fi mântuit. Tocmai de aceea, toată lauda care I se aduce Lui, El o întoarce spre Dumnezeu („Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu”). Mai departe, urmează răspunsul dat acelui tânăr: „Iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Pare că Domnul Hristos coboară un pic discuția într-un alt plan. Mai simplu, mai pentru toată lumea. Dintr-odată tânărul acesta devine „un om obișnuit”, un om preocupat de mântuirea sufletului său, iar pentru aceasta i se oferă soluții care să-i fie la îndemână. Și totuși, mai există o tresărire, un moment care pare să-l înalțe din nou pe acest tânăr. La întrebarea Care porunci trebuie respectate?, Mântuitorul i-a citat din Decalog din Legea Veche: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aflând acestea, tânărul pare nemulțumit, pare că aștepta ceva mai mult, de vreme ce pe toate acestea le păzise „din tinereţile sale”. Simțea că mai trebuia să facă ceva, că mai putea urca pe această scară a desăvârșirii, simțea că-i mai lipsește ceva. Acest răspuns îl aștepta ca pe o izbăvire. Nu poți să nu te întrebi iarăși dacă nu cumva în acest tânăr stă ascuns, dar gata să se descopere, un viitor ucenic al lui Iisus. Văzând insistența lui, dorința lui de desăvârșire, Mântuitorul ridică din nou dialogul într-un alt plan: Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie. Să recu­noaștem că ne-am dorit cu toții ca Mântuitorul să-i mai acorde o nouă șansă acestui tânăr, să-l vedem ridicat în rândul acelor oameni deosebiți, care rămân în istorie, ba chiar care schimbă istoria; și de data aceasta este vorba de istoria mântuirii neamului omenesc. Acum îi descoperă Mântuitorul ceea ce îi lipsea lui ca să fie desăvârșit: renunțarea la toate averile sale și transformarea lui în ucenic al Domnului. 

Renunță la a avea pentru a fi

Acest cuvânt era greu și neașteptat pentru tânărul bogat. Îl căuta acum Dumnezeu în adâncul inimii lui. Știa însă încă de la începutul acestui dialog ce se găsea acolo, știa că nu va putea să-i despartă sufletul de avuțiile sale. Dar Mântuitorul Iisus Hristos vorbește acum și pentru ucenici. Și lor le spune că averile cuprind sufletul până ce-l stăpânesc cu totul și-l predau diavolului. Eliberându-te de aceste avuții, redevii stăpân peste viața ta. Abia atunci poți să-I urmezi Lui. Un alt aspect important ce merită subliniat aici este sfatul Mântuitorului de a vinde averile și de a împărți banii săracilor. Nu-i cere acelui tânăr doar să lase totul și să-I urmeze, ci îi cere să împartă acea avuție săracilor. În primul rând pentru că acea avuție ar fi putut să ajungă pe mâinile vreunei rude pe care să o aducă în starea de mai dinainte a tânărului, în aceeași stare de robie. În al doilea rând, pentru că exista riscul ca averea să-l întoarcă de pe drumul desăvârșirii, să-l strige, să-l readucă la o viață mai ușoară, supusă plăcerilor de tot felul. În al treilea rând, trimițându-l să-și împartă averile la săraci, caută să trezească în el și iubirea, și mila pentru semenii lui, „să-l aducă la starea bucuriei de a da și de a face bine” (Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, ediția a II-a, București, 2006, p. 431). Cu acest răspuns al Mântuitorului se termină și dialogul dintre cei doi pentru că „tânărul însă, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Până aici mersese dorința sa de desăvârșire. Până la bogăție. Pus să aleagă între cele două, între desăvârșire și bogăție, o alege pe cea de pe urmă. Nu știm dacă a plecat întristat pentru că a fost pus să aleagă între cele două sau pentru că a conștientizat că nu se poate desăvârși din cauza alipirii inimii lui de multele sale avuții. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „Adam a căzut în rai, iar Lot s-a mântuit în Sodoma”. 

Bogăția nu este rea în sine. Devine rea atunci când îl leagă pe om

De multe ori îi aduce patimi și le hrănește: lăcomia, beția, mândria, disprețul față de semeni, nepăsarea față de cei sărmani, uitarea lui Dumnezeu ș.a. Sfântul Nicolae Velimirovici ­spunea că „puțini sunt cei în stare să se împotrivească ispitei ascunse în bogăție, să se ridice deasupra avuțiilor, să fie stăpâni slobozi iar nu robi legați” (Idem, p. 433). Dacă ne punem întrebarea până la ce limită acumulările de bunuri nu sunt o piedică pentru intrarea noastră în Împărăția cerurilor, răspunsul îl găsim în scrierile Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului: „Este bogăție și devine o piedică în calea mântuirii tot ceea ce îți prisosește” (Antonie Plămădeală, op. cit., p. 295). Pericopa evanghelică se continuă cu un scurt dialog între Mântuitorul Iisus Hristos și ucenicii Săi: Adevărat vă spun vouă că un bogat cu anevoie va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi vă spun că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Nici nu este nevoie de prea multe precizări sau explicații. Mântuitorul se exprimă acum cât se poate de clar și direct. Singura precizare pe care o putem face acum este legată de trecerea cămilei prin urechile acului. Prin cămilă poate fi înțeles fie animalul respectiv, fie o funie sau o sfoară mai groasă (camilă) care trece mai ușor prin urechile ­acului decât intră bogatul în Împărăția lui Dumnezeu (termenii din limba greacă sunt asemănători). Unii tâlcuitori mai spun că exista în Ierusalim o poartă îngustă numită „Urechile Acului”, iar când o cămilă trecea prin această poartă, ea trebuia să îngenuncheze, să se aplece mult, poarta fiind strâmtă și joasă. Oricum, indiferent de interpretarea dată cuvântului (cămilă sau camilă), este clar că Iisus vorbește despre dificultățile celor bogați de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, dificultăți care vin nu pentru că bogăția este rea în sine, ci pentru că ea creează dependență, pentru că acaparează inimile și pentru că este capabilă să-L izgonească chiar și pe Dumnezeu din aceste inimi. Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat, ba chiar poate că s-au ­înspăimântat la gândul că le va fi greu oamenilor să se mântuiască. Câte slăbiciuni nu are firea omenească! Cu câte trebuie deci să se lupte sufletul pentru propria sa desăvârșire? 

Ucenici fără nădejde

Numai gândind acestea și întrebarea „cine poate atunci să se mântuiască?”, adresată Mântuitorului, este cât se poate de firească, de logică. Nu cumva suntem toți prea slabi pentru un ideal atât de mare, de greu de atins? Nu cumva firea noastră este supusă prea multor slăbiciuni care fac mântuirea greu de dobândit? Privită astfel, ce este de fapt mântuirea? Teologul american Lewis Sperry Chafer (secolul al XX-lea) spunea că „mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu pentru om mai mult decât este lucrarea omului pentru Dumnezeu”. Tocmai de aceea Mântuitorul, „privind la ei, le-a zis: la oameni aceasta este cu neputinţă, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Într-adevăr, „toţi ne mântuim în comunitate, în ­Biserica lui Hristos, şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ducă sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi să vedem lumina cea cerească” (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, Bacău, 2009, p. 38). În același sens, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Crede că după cum în vremea potopului s-au mântuit numai aceia care au intrat în corabia lui Noe, tot aşa şi acum, numai aceia câştigă mântuirea şi se fac moştenitori ai vieţii veşnice, care se află în Biserica lui Hristos”. Puterea lui Dumnezeu este mare. El este Atotputernicul și poate să mântuiască pe toți cei care caută desăvârșirea, indiferent de așe­zarea și starea noastră pe pământ. Trebuie numai să-I ieșim în întâmpinare, să răspundem chemării Sale, iar atunci când rătăcim calea, să ne întoarcem alergând spre Părintele nostru atotputernic și bun. Să nu ne înjosim noblețea noastră (sufletul), să înflorim pământul fără să prindem rădăcini aici pentru că numai așa putem fi siguri că bogățiile acestei lumi nu ne vor împiedica să ­intrăm în viața cea veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu. Amin.

(Pr. Sergiu Grigore Popescu este conferențiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova)