„Uşile, uşile!“

În conţinutul Sfintei Liturghii există o formulă cultică, "Uşile, Uşile! Cu înţelepciune să luăm aminte!", a cărei motivaţie primară era dată de realităţile Bisericii din primele secole: existenţa catehumenatului. Prima parte a Sfintei Liturghii poartă şi astăzi denumirea de Liturghia catehumenilor, amintind de practica participării celor ce urmau să primească Taina Botezului la serviciul liturgic central. Formula liturgică amintită limita clar posibilitatea prezenţei catehumenilor la momentele liturgice ulterioare. Catehumenatul a dispărut astăzi din viaţa Bisericii, dar formula liturgică a rămas, păstrând în sine o conotaţie teologică importantă: Biserica e prezenţa inaugurată a Împărăţiei lui Dumnezeu în lumea aceasta. Biserica este o realitate în lumea aceasta, dar, fără a se confunda cu lumea, ea este icoana Împărăţiei lui Dumnezeu. Liturgicul "Uşile, Uşile! Cu înţelepciune să luăm aminte!" operează delimitând Biserica de lume: "Biserica trebuie să fie oricând consubstanţială cu lumea, prin întreaga sa natură, prin întreaga sa umanitate - care este, de asemenea, umanitatea lui Hristos - dar, în acelaşi timp, există în Euharistie o punere de-oparte. Şi în acest sens, formula liturgică "Uşile, uşile!", înainte de prefacerea euharistică, nu este doar o reminiscenţă arhaică din vremea disciplinei arcane. Este esenţial pentru Euharistie, pentru Sfânta Taină a Cinei, ca porţile să fie închise, pentru ca Biserica să se întrunească şi să se distingă", intuia pr. Boris Bobrinskoy.

Cultul Bisericii reprezintă o pregustare a eshatologiei, o "deschidere spre eshatologic", ca împărtăşire "aici şi acum" de Dumnezeu. Cultul nu este o simplă manifestare pedagogică sau academică, ci este spaţiul Împărăţiei inaugurate. Caracterul eshatologic al cultului liturgic este o coordonată fundamentală în teologia şi spiritualitatea ortodoxă. "Liturghia nu e o simplă anunţare a eshatologicului, ci în ea eshatologicul este trăit anticipat, ca normativ pentru întreaga viaţă de aici." Mai mult decât atât, "locaşul Bisericii, ca spaţiu liturgic, e pentru credincioşi o lume transfigurată, sau în curs de transfigurare, lume în care e depăşită separaţia între trecut, prezent şi viitorul eshatologic" (pr. Dumitru Stăniloae). În Liturghia ortodoxă Împărăţia lui Dumnezeu ne devine accesibilă tuturor ca arvună, creştinul pregustând anticipat din bunătăţile veacului viitor. Intuiţiile de mai sus nasc întrebări importante: ce înseamnă pentru viaţa şi misiunea Bisericii faptul că Biserica este o realitate distinctă de lumea în care există? Ce raport există între Biserică şi lume şi care ar fi activitatea Bisericii încât aceasta să nu devină dubletul lumii chiar şi în termeni de competiţie? Înţelegerea Bisericii în categoriile Împărăţiei devine fundamentală pentru viaţa şi activitatea Bisericii. Biserica se separă de lume prin însăşi vocaţia ei, închide "uşile" lumii în sensul că nu se alătură scopurilor lumii animate de "duhul acestui veac"; scopurile lumii nu sunt şi scopurile Bisericii, performanţele lumii nu devin performanţele Bisericii: "cine vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru". Logica Bisericii nu se amestecă cu logica lumii. Un teolog român amintea de faptul că această percepere a Bisericii îi determină modul ei de existenţă: nimic din ce este în Biserică - spunea acesta - nu trebuie să se confunde cu ce este în lume: arhitectura eclesială, iconografia, imnografia etc. Scopul principal al Bisericii nu este în a soluţiona problemele lumii. "Funcţia Bisericii în lume e să facă prezent eshatonul, să manifeste Împărăţia lui Dumnezeu ca ultim termen de referinţă şi astfel să unească cu ea întreaga viaţă a omului şi a lumii. Biserica nu e o agenţie care să rezolve nenumăratele problemele inerente ale acestei lumi, ci mai degrabă poate ajuta la rezolvarea lor numai în măsura în care ea însăşi rămâne devotată naturii şi vocaţiei ei, aceea de a revela lumii că ceea ce nu este din această lume e astfel singurul context absolut pentru a vedea, înţelege şi rezolva toate problemele omeneşti" (Al. Schmemann). În aceste condiţii Biserica nu devine un ghetou, căci mişcării de închidere ("Uşile, uşile!") îi urmează actul de deschidere ("Cu pace să ieşim!"), revărsându-se spre vindecarea şi asumarea lumii cu logica veacului ce va să vină.