Valeriu D. Cotea, o figură mitică

„Timpul n-a mai avut răbdare.“ Această sintagmă a fost rostită şi apoi aşezată pe coperta unei cărţi la moartea neaşteptată şi încă misterioasă a „Monşerului“, a lui Marin Preda. A răsunat iar în mine şi a scoborât în tainiţele sufletului şi la trecerea din lumea aceasta în cealaltă a unui semen tot cu stea în frunte, ca şi autorul „Moromeţilor“, academicianul Valeriu D. Cotea.

Ieşeanul, legendara figură a cetăţii celeste şi a oenologiei româneşti şi internaţionale, făcea parte de mult, prin respectabila sa vârstă, din tagma înţelepţilor ţării. Ar fi împlinit 90 de ani de viaţă la 11 mai 2016. Academia Română pregătise o sesiune solemnă şi un volum omagial pentru a-l celebra pe cel care nu doar conducea Secţia de ştiinţe agricole a forului nostru academic, dar şi reprezenta prin opera sa ştiinţifică un însemn de nobleţe pe frontispiciul prestigioasei instituţii. N-a fost să fie. „Timpul n-a mai avut răbdare.“ Cu aproape trei săptămâni înaintea jubileului, ce se anunţa ca o binemeritată reverenţă pentru „un om între oameni“, zilele admirabilului Valeriu D. Cotea s-au curmat ca urmare a unui stupid accident. Dispariţia celui care a dat oenologiei un Tratat, considerat drept operă princeps a specialităţii, a stârnit o vie şi profundă emoţie în cetatea Iaşilor şi în toată cuprinderea românească. Mii de ieşeni s-au înclinat la căpătâiul său, în gesturi de pioasă compasiune. Biserica „Sfântul Nicolae“-Copou, ctitoria lui Nicolae Iorga, unde Valeriu D. Cotea a fost prohodit, şi curtea împrejmuitoare erau o mare de flori şi coroane în acea duminică de sfârşit de aprilie. Ca să-l cinstească, bătuseră drum de la Bucureşti şi din alte părţi prieteni dragi şi statornici, precum poeta Ana Blandiana, rostitoare a unui tulburător cuvânt de despărţire.

Indiscutabil că opera ştiinţifică monumentală, elaborată până în ultimele clipe ale vieţii, i-a adus lui Valeriu D. Cotea renumele de care se bucura şi i-a deschis porţile Academiei Române şi ale Oficiului Internaţional al Viei şi Vinului, în conducerea căruia s-a aflat, ocupând felurite şi înalte demnităţi. Însă nu numai prin astfel de contribuţii de mare preţ se poate dobândi o atât de largă şi entuziastă simpatie. E nevoie, de bună seamă, de multe alte daruri ca semenii să vadă într-un compatriot al lor o făptură cu care să se mândrească, un sol şi un frate al lor, în acelaşi timp.
Râvnitor şi trudnic ca un plugar în lucrarea sa, urmând neabătut pravila părinţilor, Ancuţa şi Dumitrache, ţărani demni şi vrednici din Ţara Vrancei, de la Vidra, Valeriu D. Cotea a fost şi a rămas o viaţă un purtător credincios al valorilor ancestrale ale aristocraţiei noastre rurale, iar ţăranii au fost mereu în inima sa, cum mi s-a confesat într-un interviu televizat din 1994, apărut apoi în cartea mea, „Divanuri duminicale“: „Când mă gândesc la satul românesc, mă gândesc la Biserică. Ea ne leagă pe noi cu Dumnezeu. Mă gândesc la cimitirul din sat, care ne aduce aminte de cei care ne-au lăsat moşia. Nu este ţăranul român, este fratele meu, cumnatul, consăteanul meu, copiii mei, părinţii. Ăştia suntem, suntem ţărani români.“ Aidoma acestor oameni ai pământului, legea legilor, ce i-a călăuzit existenţa, a fost pentru Valeriu D. Cotea cea a muncii fără preget. O mărturisea el însuşi, spunând că a izbutit să scoată câteva grăunţe de aur dintr-un munte de piatră. A deprins în satul natal, de la părinţi, de la dascălii şcolii şi de la preotul aşezării, marea lecţie a iubirii aproapelui, sursa preţuirii alese de care a avut parte. Acest mare har se pogorâse atunci şi de acolo asupra-i, amestecându-se cu sângele şi devenind componentă a ADN-ului. Era întotdeauna încântat să întâlnească oamenii, să stea de vorbă cu ei, să le cunoască bucuria şi s-o împărtăşească, să le ştie necazurile şi să-i mângâie după puterile lui. Îi fericea de fiecare dată cu şarmul inegalabil şi mai ales cu dragostea nepervertită. Marea sa comoară, grijită cu smerenie şi naturaleţe, era omenia. Această mare bogăţie, de mulţi neluată în seamă, a atras magnetic lumea spre dânsul. Şi-a folosit forţa de seducţie pentru a pune în mişcare energii nebănuite, a declanşa avânturi, înaintări şi a canaliza resurse întru îndeplinirea unor proiecte spre folosul comunităţii.

Savantul era o alcătuire umană în care ardea tot timpul o lumină binecuvântată. O primise, îmi place să cred, într-o noapte de Înviere la Vidra, când ieşise din biserică şi privise ca de obicei admirativ spre Măgura Odobeştilor, ce i se părea prin salba de mănăstiri un Olimp românesc. Copilul plecat să cucerească lumea a dus cu dânsul acea luminiscenţă şi a păzit-o precum lumina ochilor. Totodată, la ceasul potrivit, i-a poftit pe cei doritori să se împărtăşească din potirul cel minunat luminat.

Astfel, rostuindu-şi viaţa şi destinul, lui Valeriu D. Cotea i s-au deschis porţile sufletelor semenilor săi. Aceştia au văzut în el o fiinţă menită să le aprindă lumina învăţăturii şi lucrării binelui. Treptat, treptat, izvorâtorul de lumină a căpătat atributele unei figuri mitice. Am simţit din plin asta în 2006, când l-am însoţit şi am realizat şi un film de la momentul sărbătorii sale la Vidra, la izvoare, la 80 de ani de viaţă. Întreaga suflare a comunei a fost prezentă la acea celebrare, impresionându-i până la lacrimi pe numeroşii oaspeţi, între care aproape o duzină de academicieni. Aceeaşi stare de profundă trăire am perceput-o şi la Iaşi, la despărţirea de dragul academician Valeriu D. Cotea. Figura cea mitică a Iaşilor suia la ceruri, dar duhul lui sălăşluia în inimile şi în memoria atât de glorioasă a cetăţii.