Valorificarea crizei

În viaţa fiecărui om apar, din păcate (literalmente!) prea adesea, momente, chiar perioade de criză, pe parcursul cărora este încercat spre lămurire. Pot fi crize punctuale (ai un examen, îţi naşte nevasta, îţi moare cineva drag sau apropiat), praguri pe care eşti obligat să le treci şi la care nu ştii dacă n-o să te poticneşti. Cerul fiinţei tale se înnourează, o îngrijorare evidentă te bântuie în legătură cu felul în care vei reuşi sau nu să ieşi la liman. Te ştii slab, acum îţi realizezi şi mai bine această slăbiciune, ştii că Dumnezeu ar putea să te cerceteze pedagogic cu asprimea mustrării, că tu L-ai necăjit destul de mult pentru a te aştepta la această certare.

Te mişti, obligat de parcursurile zilnice, între oameni cunoscuţi şi mai ales necunoscuţi, îi vezi absorbiţi de treburile lor zilnice, mânaţi de necazurile sau de plăcerile lor, îi găseşti, la o observare atentă, atât de absenţi de preocupările şi grijile tale. Îi fericeşti, deoarece îi bănuieşti în afara oricăror probleme speciale, instalaţi într-o anumită matcă mai mult sau mai puţin comodă, care le asigură o siguranţă protectoare. În acelaşi timp, pentru cei de care depinzi problemele tale sunt cu totul obişnuite, curente şi, ca atare, prezintă un grad accentuat de banalitate. Medicul se întâlneşte în fiecare zi cu zeci de cazuri asemănătoare, profesorul la fel etc., în orice caz, ceea ce tu trăieşti cu destulă anxietate nu reprezintă pentru ei situaţia ieşită din comun care este pentru tine. Şi atunci, în aceste situaţii-limită, aproape fără să vrei, aproape fără să-ţi dai seama, încerci să te întăreşti făcând salturi în timp. Îţi spui că peste un anume interval, de obicei nu prea îndelungat, totul va fi trecut într-un fel sau altul, că proba penibilă va fi rămas în urmă, că importanţa lor s-ar putea să nu mai fie aceeaşi, că te vei afla, poate, în faţa altor încercări, căci şirul lor, o realizezi tot mai bine, e nesfârşit. În felul acesta te uşurezi un pic, parcă totul devine mai suportabil. Realizezi că timpurile tale de încercare nu au neapărat şi totdeauna un caracter absolut, că, de viaţa aceasta ţinând, au în ele şi ceva relativ. Un fel de "ce e val ca valul trece". E drept că valul te izbeşte uneori destul de rău, că el poate lăsa urma ce se constituie în cicatrice, cicatrice care adesea se pot redeschide dureros. Alteori perioadele de încercare pot fi mai lungi, te afli pentru mai mult timp într-o situaţie dificilă, şi ieşirea dintr-un astfel de tunel poate să nu se întrezărească apropiată. În acest caz realizezi încă şi mai bine dependenţa ta de Dumnezeu, ştii că o să ieşi mai bine numai "dacă o vrea Dumnezeu", "când o vrea Dumnezeu", "cum o da Dumnezeu". Încerci să manevrezi atunci cu calupuri mai mari de timp, dar incertitudinea care planează asupra viitorului e mai mare, prin durata ei, mai gravă şi cu implicaţii care se pot dovedi mai persistente şi în mai mare măsură decisive pentru viaţa ta. În fond, au destulă dreptate şi aceia care consideră că întreaga viaţă e o mai scurtă sau mai lungă criză, un şir continuu de încercări, de examene înlănţuite, fiecare cu o importanţă anume în iconomia generală. Paradoxal şi oarecum inexplicabil este faptul că o criză o dată trecută începi s-o regreţi. Îţi dai seama că ea a constituit, de fapt, o perioadă de mai intensă trăire, că starea de luptă îţi era prielnică, creându-ţi o anumită trezie, nelăsându-te să lâncezeşti, să cazi în toropeală spirituală şi existenţială. În aceste momente eşti mai dispus să-L cauţi pe Dumnezeu, trezit la conştiinţa că numai în El afli aliatul cel mai eficient şi cel mai loial.