„Vegheați pentru viața voastră...”

În 1883, Mitropolitul ortodox al Nicomidiei, Filotei Vrienios, descoperea și punea la dispoziția lumii academice un manuscris, Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli, de o importanță remarcabilă pentru cunoașterea primelor învățături apostolice referitor la morala creștină, rugăciune, post și milostenie, săvârșirea botezului, mărturisirea păcatelor, Liturghia euharistică, însoțită de agapa frățească, ierarhia bisericească, așteptarea eshatologică, venirea Mântuitorului în slavă. Cercetătorii, istorici, teologi, patrologi și liturgiști, s‑au interesat numaidecât de această lucrare inedită și au ajuns la concluzia că era foarte cunoscută în primele comunități creștine, fiind considerată uneori chiar parte integrantă a scrierilor canonice.

Părinții din secolele al III‑lea și al IV‑lea o citează, fie în calitate de carte inspirată canonică, Pseudo‑Ciprian (Adversus aleatores, 4), fie considerând‑o scriere apocrifă, Eusebiu al Cezareii (Istoria bisericească III, 25), fie sfătuind‑o spre citire neofiților ca fiind o „scriere folositoare” pentru învățătura creștină, Sfântul Atanasie al Alexandriei (Scrisoarea Pascală, 39). Data redactării finale a acestui document continuă să fie și astăzi disputată între specialiști. Putem reține totuși ca dată a redactării finale anii 100‑140, la Antiohia în Siria, fiind o lucrare de compilație a mai multe documente de disciplină și învățătură bisericească.

Educație pentru viață

Scrierea, chiar dacă este foarte scurtă, cuprinde patru părți, fiecare propovăduind o învăță­tură specifică. Prima parte este dedicată trăirii moralei creștine, prin prezentarea celor două căi: calea vieții și calea morții. Fundamentul acestei învățături este evanghelic, „întâi de toate, Îl vei iubi pe Dumnezeu, Care te‑a creat, și în al doilea rând, îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți; iar ceea ce tu nu vrei să ți se facă, nici tu să nu faci celuilalt” (cf. Mt. 22, 36‑40). În practica de fiecare zi, aceasta înseamnă a te ruga pentru duș­manii tăi, a‑i binecuvânta pe cei ce ne blestemă, a posti pentru cei ce ne prigonesc. Dumnezeul iubirii, al milostivirii și al împăcării îi invită pe oameni la bunătate, blândețe, cumpătare în toate, evitarea gâlcevilor inutile, smerenie, comuniune. De asemenea, învățătura creștină promovează, pe orice cale, viața, dreptul celuilalt la existență, chiar și a pruncilor nenăscuți încă, și interzice „uciderea copiilor și a creaturilor lui Dumnezeu prin avort”. Dumnezeu este autorul și stăpânul vieții. Conform discursului Sfântului Pavel în Areopagul din Atena, în Dumnezeu „trăim, ne mișcăm și suntem” (Fap. 17, 28). Prin con­secință, omul nu are nici un drept asupra vieții, care este darul cel mai de preț al lui Dumnezeu făcut oamenilor. De aceea, încă de la începuturile crești­nismului, Biserica a transmis învățătura asupra sacralității vieții, iar cel care încalcă porunca „să nu ucizi” (Dt. 5, 17) pășește negreșit pe calea morții ce duce la pieirea veșnică. Viața îi aparține lui Dumnezeu chiar din sânul matern, de aceea, conform Didahiei, nelegiuit și vrednic de pedeapsă este cel ce‑și ridică mâna împotriva vieții cuiva. În finalul acestei părți este enumerată o listă de păcate ce promovează mai degrabă moartea decât viața: minciuna, mânia, gelozia, cearta, violența, vrăjitoria, idolatria, furtul, slava deșartă, lăcomia, obrăznicia, ipocrizia, farmecele, fățărnicia, inima împărțită, judecata falsă, îndoiala. Îndemnul din finalul acestei părți are drept scop îndreptarea celor căzuți în asemenea păcate și punerea în gardă a celor care se mulțumesc să trăiască pe acest pământ fără să se gândească la viața de veci pentru care ne‑a creat Dumnezeu: „Ai grijă ca nimeni să nu te rătăcească de la această cale a Învățăturii, fiindcă un asemenea om te va învăța fără Dumnezeu. Dacă poți purta tot jugul Domnului, vei fi desăvârșit; dacă nu, fă cel puțin ceea ce‑ți stă în puteri”. Desăvârșirea și sfințenia sunt vocația ultimă al omului.

Botezul și Euharistia fac din om o făptură nouă

În partea a doua sunt transmise învățăturile fundamentale referitor la celebrarea Sfintelor Taine, Botezul și Euharistia, și la practica postului și a rugăciunii. Esențial în celebrarea Tainei Botezului este numirea formulei trinitare din Matei 28, 19: „După ce ați învățat toate cele de mai sus, să botezați În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”. Botezul în numele Sfintei Treimi face din om un fiu al lui Dumnezeu, mădular al Bisericii și participant la comuniunea de iubire intratrinitară. Mărturia legată de celebrarea Tainei Euharistiei conține una dintre cele mai vechi rugăciuni euharistice din care reiese unitatea Bisericii: precum din mai multe boabe de grâu răspândite pe câmpii și coline s‑a obținut o singură pâine, precum mai multe boabe de struguri culese de prin văi și coline au devenit același vin, tot astfel și credincioșii răspândiți în cele patru vânturi să devină o singură Biserică, moștenitoare a Împărăției lui Dumnezeu. Condiția esențială pentru a fi părtaș la împărtășirea cu Sfintele Taine este botezul „în numele Domnului”, deoarece prin botez primim darul credinței ce ne face să recunoaștem, sub chipul pâinii și al vinului, adevăratul Trup și adevăratul Sânge al Mântuitorului ca hrană pentru viața veșnică. Botezul și Euharistia fac din om o făptură nouă, restabilind chipul lui Dumnezeu în om, desfigurat prin păcat și îi permit omului să se roage cu înseși cuvintele Mântuitorului: „Să vă rugați astfel: Tatăl nostru care ești în ceruri...” Referitor la post, Didahia introduce o învățătură menită să‑i distingă pe creștini de „fățarnici”: „Posturile voastre să nu aibă loc în aceleași zile cu ale fățarnicilor; într‑adevăr, ei postesc lunea și joia, însă voi să postiți miercurea și vinerea”. Zilele de post ale creștinilor sunt în referință la cele două zile tragice din viața Mântuitorului: într‑o zi de miercuri au avut loc trădarea lui Iisus de către Iuda și negocierea prețului de vânzare, 30 de arginți, iar vineri au avut loc răstignirea și moartea Lui pe cruce pentru mântuirea oamenilor.

În partea a treia sunt descrise misiunea și ierarhia în Biserică. Pe de o parte existau profeții și învățătorii itineranți, care mergeau din comunitate în comunitate și propovăduiau mesajul evanghelic, fără a zăbovi mai mult de o zi sau două, dacă era necesar; iar pe de altă parte existau episcopii și diaconii, care se ocupau de administrarea comu­nităților, întrajutorarea săracilor și săvârșirea slujbelor în ziua de duminică. Aceștia trebuia să fie oameni destoinici, încercați, blânzi și împăciuitori, iar credincioșii aveau datoria morală de a‑i respecta și cinsti ca pe Domnul însuși.

În sfârșit, partea a patra este foarte scurtă și constă într‑un îndemn la veghe: „Vegheați pentru viața voastră și nu lăsați să vi se stingă lămpile voastre, nici să nu se slăbească cingătoarea dimprejurul rărunchilor voștri”. Domnul va veni în slavă, în ceasul în care nu se așteaptă nimeni, și va culege roadele propovăduirii Evangheliei. Didahia îi îndeamnă pe credincioși să lucreze cele sfinte și folositoare pentru suflet, pentru ca în vremurile de pe urmă să fie aflați desăvârșiți și în măsură să evite profeții falși și lingușitori care vor profita de nestatornicia acelor vremuri și vor semăna discordia și îndoiala în sufletele oamenilor. Hristos, biruitorul morții și al păcatului, va veni pe norii cerului împreună cu sfinții Lui, iar cei ce vor fi trăit conform acestor învățături vor moșteni viața veșnică.