Veşnicia, dialogurile şi întrebările esenţiale
În perioada anterioară Duminicii a 30-a după Rusalii, Biserica a rânduit să fie citite fragmente din Sfânta Evanghelie în care sunt redate cuvintele Mântuitorului cu referire la cei nemilostivi. Am auzit despre un om care petrecea mereu în ospețe îmbelșugate și nu a oferit din firimiturile care cădeau de la masa sa săracului Lazăr, plin de bube, care zăcea la poarta lui. Am auzit apoi despre un om care, primind belșug în urma unor recolte bogate, a hotărât în sine să strice hambarele pe care le avea și mai mari să le zidească.
În Duminica a 30-a după Rusalii ne este prezentat dialogul dintre Mântuitorul Hristos și un om bogat. Cei trei evangheliști care prezintă episodul întâlnirii Mântuitorului cu acest tânăr bogat oferă diferite amănunte: unul spunând că era dregător, altul că era un om oarecare, iar altul că era un tânăr bogat. Acest om, apropiindu-se de Domnul, L-a numit mai întâi Bunule Învăţător (Luca 18, 18).
După ce l-a numit Bunule Învăţător (Luca 18, 18), dregătorul I-a pus o întrebare de-a dreptul neobișnuită: Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Luca 18, 18) sau, după o altă traducere, Ce să fac ca să trăiesc veșnic? Mântuitorul i-a răspuns rezumativ, spunându-i: Știi poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta (Luca 18, 20).
Sfinții Evangheliști Matei și Marcu adaugă un lucru esențial: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Expunerea esenței poruncilor a primit răspuns pozitiv din partea tânărului. Mântuitorul a adăugat: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie (Luca 18, 22). Evanghelia ne spune că tânărul a plecat întristat, căci avea multe bogății. Nu era un bogat de rând, ci unul de seamă, dar la care îndemnul Mântuitorului nu a găsit atunci ecou în inima lui. După refuzul acestuia de a-L urma, Mântuitorul le-a spus ucenicilor: Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18: 24, 25), cuvinte care au stârnit nedumerirea lor: Şi cine poate să se mântuiască? (Luca 18, 26), înțelegând că mântuirea este un dar prețios. Mântuitorul, parcă încercând să-i consoleze, le-a spus: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27).
Dacă ar fi să privim cu atenție la poruncile pe care dregătorul le-a păzit, trebuie să recunoaștem că suntem departe de a le împlini cum se cuvine. Sunt multe forme ale păcatului pe care nu le conștientizăm deplin. Referindu-se la porunca uciderii, Mântuitorul avea să le spună ucenicilor: Iubiți pe cei ce vă urăsc și faceți bine celor care vă vatămă și vă prigonesc. El nu cere iubire pentru iubire, ci mai ales iubire în schimbul urii cu care ar fi putut să se întâlnească ucenicii. Oare de câte ori nu i-am vorbit rău pe alții sau am adus mărturie mincinoasă și am reușit să-l ucidem sufletește pe fratele nostru, nedorind îndreptarea lui, ci doar dorința de a arăta că el a greșit, considerându-ne superiori și infailibili. Îndeplinim poruncile amintite de Mântuitorul uneori formal, alteori deloc.
Tradiția Bisericii spune că cel care avea multe bogății și a plecat de lângă Mântuitorul nu a avut atitudinea lui Zaheu din Ierihon de a împărți jumătate din avuție săracilor și de a răsplăti împătrit tuturor celor nedreptățiți. Dacă Mântuitorul ne-ar fi cerut să lăsăm toate câte avem, cel mai probabil am fi foarte întristați, întrucât suntem legați de lucrurile trecătoare și prea puțin de cele spirituale, înalte.
Învățăm că există întrebări esențiale și vorbe goale. Noi ne-am obișnuit cu cele de pe urmă, pe care le rostim la tot pasul, discuții fără folos, vorbire în zadar despre alții, irosirea timpului și a liniștii interioare. Întrebările esențiale sau existențiale, cum a fost și cea a dregătorului din Evanghelia acestei duminici, trebuie să le adresăm permanent. Ce bine ar fi dacă am reflecta în fiecare zi la această temă: Ce să facem pentru a fi mai aproape de Dumnezeu și pentru a dobândi Împărăția cerurilor. În toată această osteneală de a-L urma pe Dumnezeu, jertfirea de sine, renunțarea la sine, dăruirea sunt forme prin care putem să ne apropiem de Hristos. Dacă omul din Evanghelia Duminicii a 30-a după Rusalii L-a refuzat pe Mântuitorul, să nu facem la fel.
Tradiția ierusalimiteană spune că, după un timp de meditație, dregătorul bogat s-a întors la Mântuitorul, mărturisind că a împlinit porunca din urmă, adică vânduse tot ce avea și a dat săracilor ca să-L urmeze. Altă tradiție spune că în vremea dărâmării Templului din Ierusalim, în anul 70 d.Hr., dregătorul, încărcat de ani, aflându-se la una dintre porțile cetății, pe unde oamenii fugeau în timpul busculadei de atunci, a încercărilor, le spunea: să nu faceți ce am făcut eu, pentru că nu L-am ascultat pe Domnul, iar acum soldații Romei mi-au trecut prin foc toată agoniseala mea. Dacă atunci L-aș fi ascultat pe Iisus Hristos, astăzi aș fi fost fericit, dar acum trăiesc propria mea ruinare, pentru că nu poate cineva să se îmbogățească decât în Dumnezeu…
Cuvintele Evangheliei că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului (Luca 18, 25) pot fi înțelese din două perspective.
Una dintre porțile cetății Ierusalimului, înspre pârâul Cedrilor, numită astăzi și Poarta Sfântului Ștefan, se numea în vechime Poarta Urechile Acului. Pe acolo erau trecute turmele de oi și capre pentru a putea fi numărate. De asemenea, animalele care erau duse la Templu pentru a fi jertfite treceau prin același loc strâmt. Mântuitorul, vorbind celor care cunoșteau Ierusalimul de atunci, le-a dat de înțeles că o cămilă trece foarte greu printr-o poartă strâmtă, dar nu era totuși imposibil, întrucât o cămilă îngenuncheată și împinsă ar fi putut trece cu greu prin acel loc. La fel se întâmplă și cu cei care au avuții, care și-au lipit inima de lucrurile lumești, de care se desprind foarte greu. Acest lucru avea să-l amintească Mântuitorul ucenicilor pentru a se feri de împovărarea lucrurilor nefolositoare.
Cuvântul camila în limba greacă este apropiat ca înțeles de cuvântul funie (groasă), în sensul de otgon marinăresc cu care sunt legate corăbiile când acostează. O astfel de funie nu poate trece prin urechile acului decât dacă este desfăcută fir cu fir. La fel este și structura noastră: dacă nu vom încerca să ne desprindem de lucrurile care ne împovărează, vom fi permanent robi ai păcatului, cu diferitele lui denumiri.
Dacă vom ajunge într-o zi să înțelegem lucrurile esențiale, iubirea și atenția noastră se vor concentra către lucrurile veșnice, care ne apropie de Dumnezeu. Tânărul din Evanghelia acestei duminici, dacă nu a răspuns la început mărinimiei pe care i-a arătat-o Domnul, avea s-o înțeleagă mai târziu, după o analiză atentă a propriei sale vieți, descoperind ce era important cu adevărat.
Evanghelia dregătorului bogat se adresează și nouă, nu pentru a condamna bogăția, căci bogăția în sine nu este rea, cum nici sărăcia în sine nu este virtute, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Folosirea bogăției, felul cum ne raportăm la ea, poate aduce bogăție veșnică sau una vremelnică, amăgitoare.
Cineva care se pregătea de moarte și se considera drept a cerut unui apropiat să-i aducă Cartea Legii, l-a rugat să-i citească dacă a împlinit ceea ce era scris. Era un om al literelor pentru că litera ucide, iar duhul face viu (2 Corinteni 3, 6). Se cuvine nu doar să căutăm bifarea anumitor virtuți pe care trebuie să le împlinim de dragul imaginii formale, ci trebuie întotdeauna să căutăm să zidim omul dinlăuntru și fiecare cărămidă să fie raportată la Dumnezeu, niciodată îndreptată către oameni.
Evanghelia Duminicii a 30-a după Rusalii ne arată că Mântuitorul nu S-a întâlnit doar cu oameni săraci, bolnavi, neputincioși, năpăstuiți. El S-a întâlnit și cu oamenii mari ai vremii. Așa au fost membrii importanți ai Sinedriului, cu care Domnul S-a întâlnit de câteva ori. Era căutat frecvent de oamenii nevoiași, bolnavi, care nu mai aveau vreo speranță. Dar Și-a îndreptat cuvântul și către cei luminați, cum face Biserica întotdeauna. Biserica se raportează la toate categoriile sociale și profesionale. Ea arată tuturor drumul care duce către Împărăția lui Dumnezeu. Indiferent cine ești, cât de sus ai urcat în ierarhia socială, dacă nu-ți pui aceeași întrebare ca tânărul din Evanghelie, înseamnă că te afli pe drumul greșit.
Este esențial să rostim mereu aceeași întrebare ca a dregătorului din Evanghelie: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Luca 18, 18). Punându-ne această întrebare, vom găsi și răspunsuri, bucurându-ne întotdeauna de întâlnirea cu Domnul, așa cum Îl întâlnim în chip special prin participarea la Sfânta Liturghie și prin faptele bune pe care le săvârșim. Cei care avem mai mult decât alții suntem invitați să facem faptele iubirii, faptele celor care Îl caută pe Dumnezeu știind că drumul către El trece întotdeauna prin fața săracilor. Cei cu adevărat săraci ne ajută să nu ni se închidă drumul către Împărăția lui Dumnezeu.
Îl rugăm pe Mântuitorul Hristos să privească cu drag spre noi, cum a privit către tânărul din Evanghelia acestei duminici, pentru că el avea preocupări speciale, înțelepte și veșnice. Fericiți sunt cei înțelepți care își pun aceeași întrebare, a căror viață este trăită ca răspuns la îndemnul pe care Hristos l-a adresat tânărului și doresc să trăiască veșnic, împreună cu Domnul!