Vești de pe front

Deși pare greu de crezut

am luat secolul XX

și l-am vârât în ceasul

din odaia bunicilor.

Ca să poată încăpea

am lăsat cel de-al doilea război mondial afară,

iar pe primul

l-am înghesuit între limba minutarului

și limba cucului.

N-a trecut un minut și-am văzut

cucul ieșind din ceas,

dar nu ca să dea ora exactă,

ci să aducă vești

de pe front.

Asta face mereu de atunci,

 iese din oră în oră afară

și anunță numărul morților.

O sută de mii, zice,

și dispare înapoi râzând.

Trei sute de mii,

spune ziua următoare

printre hohote de râs.

De vreo două ori

n-a putut să spună nimic

 I se împleticea limba în gură,

semn c-a dat iama în spirtul medicinal

al vreunui spital de campanie.

E încălțat în

cizmulițe roșii când iese

să anunțe milionul.

Abia când pleacă ne dăm seama că are

picioarele murdare de sânge.

Într-o zi, îl vedem ieșind cu ranița

bunicului în spate.

Pst! îmi face semn

bunica dinspre sobă,

precis o să spună

și despre vii.

E musai să zică și despre ei ceva!

Adică despre bunicul,

 el e viul despre care

ar vrea bunica să-l audă

pe cuc vorbind.

Eu ar fi trebuit să nu mai fiu

de multă vreme copil,

bunica ar fi trebuit să dea ortul popii

de mult.

Stăm amândoi neclintiți

cu ochii pe ceasul din bucătărie,

doar-doar o să spună cucul ceva despre bunicul.

S-a împlinit un veac de când îl așteaptă bunica pe bunicul.

Le-au murit între timp toți copiii.

 Au început să le moară și nepoții.

Bunica se încăpățânează să rămână vie

și mă încăpățânez și eu pe lângă ea,

în speranța

că până la urmă cucul

se va îndura de noi și va spune

că bunicul se va întoarce acasă curând.

D-asta și ține el

războiul din ceas fierbinte,

la fel de fierbinte

ca strachina cu ciorbă de pe masă

cu care bunica îl așteaptă de o sută de ani pe bunicul!